Omagiu adus cuiva care ne-a deschis mintea
Nu oricine simte nevoia să înțeleagă ceea ce trăiește. Nici propria viață, nici viața speciei noastre – de oameni – nici viața în general. Cei mai mulți ne întoarcem către răspunsurile miturilor, de vreme ce ele ne spun, în felul lor, de mii de ani, „de unde venim, cine suntem și încotro ne ducem”. Ne mulțumim cu povestea bucății de lut peste care a suflat zeul și ne vindecăm frica de moarte cu credința în nemurire. Sau trecem întrebarea în rândul „marilor întrebări ale lumii” și declarăm că firesc este ca ea să rămână fără răspuns, întrucât întrece puterea noastră de înțelegere și de cunoaștere. Cuviincios și înțelept este ca, la „marile întrebări”, să răspundem, eventual și cu degetul ridicat ușor în sus: este un mister.
Nu ne-am obișnuit să socotim că, pentru a înțelege lumea în care trăim, firesc e să ne întoarcem către cei ce-și dedică viața dezlegării misterelor. De ce nu o facem? Poate că pe oamenii de știință îi ocolim tocmai pentru că răspunsurile pertinente nu ne convin. Adevărul nu este neapărat seducător. Sau nu este pe măsura așteptărilor noastre. S-ar putea chiar să existe un presigiu al minciunii, de vreme ce ea este în stare să ne mângâie temerile, dorințele și speranțele. Altfel spus, există pe lume minciuni frumoase și adevăruri urâte. Frumoase, adevărurile nu sunt decât atunci când, în viața cuiva, frumosul se suprapune cu adevărul sau atunci când, amintindu-ne că rațiunea e semnul nostru distinctiv, se cuvine ca ea fie onorată. Nu erau convinși vechii greci că nous e un semn al „divinului în noi”? Pentru omul de știință, adevărul e lucrul cel mai frumos, după cum cel mai urât, căci nedemn de calitatea de om, este cel de a te minți.
Când un mare om al cunoașterii pleacă dintre noi, doliul s-ar cuveni să fie planetar. Duminică, pe 26 decembrie, s-a stins din viață, la 92 de ani, Edward O. Wilson. N-a fost doar „noul Darwin”, așa cum a fost numit, nici doar fondatorul sociobiologiei la care a ajuns pornind – era „myrmecolog”[1] – de la studiul furnicilor. Cei mai mulți oameni de știință rămân întreaga viață prizonierii frânturii de realitate care le-a stârnit pasiunea cunoașterii. Ei nu pot „să bată” pe pragul realității căreia i-au închinat viața pentru a face saltul, cu ajutorul ei, dincolo de ea. Edward Wilson a reușit să treacă de la fizica furnicii la meta-fizica omului și, după ce o bună parte din viață a poposit printre furnici și albine, a sfârșit prin a dezlega „sensul existenței umane”. Lecția lui Wilson este nespus de simplă: pentru a putea să urci la om, trebuie mai întâi să „cobori” la animale. De fapt, să cobori la omul preistoric. Istoria noastră nu începe în rai, ci în junglă. Și nu e nimic înjositor în asta. Toți biologii au, până la urmă, ceva din sensibilitatea acelui sfânt din Assisi care străvedea, în orice creatură, semnul unei înfrățiri cosmice. De ce am considera astăzi că este umilitor să te apleci asupra furnicilor sau albinelor pentru a dezlega enigmele lumii oamenilor?
Voi face un inventar al ideilor la care Wilson a ajuns, mergând pe drumul nespus de onest al cercetărilor sale. Idei pe care le-a exprimat simplu și clar și, uneori, cu o forță a expresiei care le face sculpturale. Sunt convis că dacă ne-am apropia de rezultatele gândirii sale de-o viață, dincolo de emoțiile, pornirile și partizanatele noastre, și le-am rumega în liniște și cu mintea curată, ele ne-ar face să conviețuim mai bine, să fim mai buni, mai inteligenți și, oricum, mai conștienți de noi. Și poate că atunci așteptarea unei alte omeniri nu o să ni se mai pară o pură utopie.
Am să trec în revistă cele câteva idei pe care, citind cărțile lui Wilson, le-am resimțit ca pe un dar. Toate citatele pe care le voi da sunt desprinse din „opera magna”, o cărțulie de puțin peste o sută de pagini, intitulată Sensul existenței umane[2].
Există o definiție strâmtă și una largă a existenței noastre de oameni. Definiția „strâmtă” are în vedere ultimii șase mii de ani de civilizație. Istoria acesteia ni se predă la școală. Definiția „largă” urcă până la apariția lui homo sapiens, cam până la 60.000 de ani în urmă, și apoi, prin strămoșul acesta, trimite la istoria de câteva miloane de ani a primatelor.
Conștiința diferenței dintre cele două definiții n-a putut apărea înainte de a se fi născut și maturizat paleo-antropologia. Câtă vreme, în școlile Occidentului, istoria omului s-a rezumat la predarea istoriei convenționale de șase milenii de civilizație, iar cele câteva sute de mii de ani care le-au precedat au rămas necunoscute sau au fost ignorate, răspunsurile la întrebările „de unde venim?” și „ce suntem?” n-au putut fi date. Pentru a găsi dezlegarea acestui mister, „evoluția biologică și cea culturală trebuie să fie cercetată în întregime, în unitatea ei neîntreruptă.” Numai în felul acesta vom căpăta respirația întregului care este „cea mai mare epopee a lumii vii.”
Dar ce vom afla la capătul acestei schimbări de perspectivă, în care în joc intră definiția largă a existenței umane? Mai întâi, că nu există unproiectant al vieții și că „omenirea s-a ivit, în decursul evoluției, de la sine, ca urmare a unei serii de evenimente cumulate.” Am putea face astfel, pentru a împăca pe toată lumea, un pas de la religie la biologie, de la alegorie la limbajul scrobit al științei, spunând în fond același lucru: Demiurgul, atât cât a putut fi el de bun, e una dintre variantele posibile ale Evoluției iar Fiul – e Selecția pe versantul binelui. Ceea ce decurge de aici este că am ajuns să fim, la capătul acestei epopei a vieții, pe mâna noastră. Nu suntem programați, nu există un capăt de drum prestabilit. Destinul nostru, ca specie, ni-l vom face singuri, în funcție de cum vom ști să conviețuim și să ne administrăm propria natură. „… n-avem de răspuns în fața nici unei alte forțe în afară de a noastră proprie. (…) N-avem decât o singură planetă și un singur sens de descoperit.”
Dar cine suntem? Natura umană s-a format în decurs de câteva zeci de mii de ani de existență tribală ca vânători-culegători, pe două niveluri de selecție: selecția la nivel de individ, „bazată pe competiția și cooperarea între membrii aceluiași grup”, și selecția de grup, „care ia naștere din competiția și cooperarea între grupuri”, legate de găsirea unor noi resurse de hrană.
Însă ceea ce ne-a creat cu-adevărat este însăși competiția dintre aceste două niveluri de selecție: „…în cadrul gupului, indivizii egoiști îi întrec pe cei altruiști, dar grupurile de altruiști întrec grupurile de indivizi egoști.” Faptul de a fi trăit în structura tribală de-a lungul câtorva zeci de mii de ani și-a pus definitiv amprenta pe constituția noastră, polarizând-o între cooperare și violență, între altruism și egoism, între emoții pozitive și emoții negative, între bine și rău, între virtuți și păcate. Nimeni, în afara felului în care am evoluat, nu ne-a făcut așa cu suntem: „un conglomerat de rațiune și emoție”, creatori și distrugători, înțelegători și intratabili, raționali și pătimași, apți de cele mai mari sacrificii și de cele mai cumplite cruzimi. Nu există nici o „enigmă a răului”, așa cum nu există una a binelui. Cum să nu fii „rău” când îți dispuți hrana și viața cu cel din tribul vecin, când, înlăuntrul tribului tău, vrei partea cea mai mare a prăzii, când îți elimini concurentul pentru că îi râvnești femeia sau pentru că visezi acapararea puterii? Și cum să nu fii „bun” când îți plângi prietenul ucis în luptă, când îți ții în brațe femeia sau îți aperi copilul? Răsuciți în natura noastră ca un caduceu, Dumnezeu și Diavolul ne locuiesc și nu sunt decât tranfigurări mitice a tot ce am cules bun și rău pe drumul devenirii noastre.
Tribalismul, așadar, este trăsătura care ne caracterizează ca specie. Ea vine chiar din ambiguitatea constituției speciei noastre și ne împiedică să ne coordonăm mișcările la nivel global. Tribul primitiv varia între 30 și 150 de membri. Omul modern, care a trecut prin toate metamorfozele conviețuirii – de la sat, la cetate, la regat, la imperiu sau la națiunile de azi, ale căror populații depășesc milioane sau miliarde de membri – a păstrat în apucăturile lui, ca pe o siglă indelebilă primită la naștere, tribalismul. Dovada cea mai bună este istoria religiilor care s-au dorit unificatoare și universale.
Religia, deci. Puțini oameni de știință, asemenea lui Wilson, au interpretat fenomenul religios cu o înțelegere atât de nuanțată. Desigur, religia nu se mai poate astăzi justifica prin nevoia oamenilor preistorici („și a celei mai mari părți a istoriei”) de a-și explica universul și fenomenele lumii fizice. În fața științei moderne, ea a trebuit să renunțe la „explicațiile supranaturale de tip cauză-efect”. În schimb, nu se va putea pesemne renunța niciodată la ceea ce Wilson numește „serviciile inestimabile” pe care marile religii le-au adus omenirii:
„Preoții conferă solemnitate ritualurilor de tredere prin ciclul vieții și al morții. Ei sacralizează doctrinele de bază ale legii civile și morale, îi alină pe suferinzi și au grijă de săracii deznădăjduți. Inspirați de exemplul lor, adepții se străduiesc să fie drepți în fața oamenilor și a lui Dumezeu. Bisericile pe care le coduc sunt centre ale vieții comunitare. Când totul eșuează, aceste locuri sacre, unde Dumnezeu își are sălașul pe Pământ, devin refugii ultime împotriva nedreptăților și tragediilor din viața seculară. Bisericile și preoții lor fac tirania, războiul, foameta și cele mai cumplite catastrofe mai ușor de îndurat.”
Cum să explicăm atunci tragediile care iau naștere în marginea marilor religii (războaiele religioase, crimele și fanatismele care au însoțit istoria lor)? Cum altfel dacă nu prin tribalismul care și-a pus pecetea pe natura umană și care, de la bun început, a atins și religiile?
„În geneza religiozității, forța instinctivă a tribalismului este mult mai puternică decât dorința de spiritualitate. (…) Tribalismul îi face pe oamenii buni să comită fapte rele, nu doctrinele morale și idealul umanitar al religiei pure.
INTERVIURILE HotNews.ro