Cronică de teatru: Strigăte și șoapte, în regia lui Györffy Csaba

Dublă dovadă de curaj ca și de responsabilitate artistică decizia tânărului regizor și coregraf Györffy Csaba de a pune în scenă într-un spectacol în care teatrul dans se intersectează cu teatrul fizic un scenariu dramatic derivat din unul dintre cele mai celebre și mai comentate filme ale marelui cineast suedez Ingmar Bergman.

Mai întâi, chiar dacă genul este altul, comparațiile cu producția princeps este inevitabilă. Filmul care vorbește despre o criză, criza de dinainte morții unei persoane, s-a născut într-un moment de criză de creație a lui Bergman. A fost un act de curaj și de înfruntare deopotrivă, act în care, situându-se întrucâtva în opoziție cu confrații suedezi ce îl acuzau de concurență neloială și în stare de beligeranță cu criticii care i-au comentat în modul nu tocmai extrem de amabil cele mai recente producții, cu acei critici pe care îi vedea pe Lumea cealaltă citindu-și propriile cronici, Bergman avea nevoie de coechipieri. Alături de actrițele Harriet Andersson, Liv Ullman, Ingrid Tullin și de operatorul de imagine Sven Nykvist ce a impresionat prin remarcabila folosire a culorii, Bergman a realizat un remarcabil film de cameră.

În al doilea rând, Györffy Csaba nu putea omite că se ia, fie și indirect și peste timp, la trântă, o trântă metaforică și colegială, desigur, cu antologicul spectacol după același film, realizat în stagiunea 2009-2010 la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca de marele regizor Andrei Șerban. Chiar dacă sigur, regizorul și coregraful a cărui trecere periodică pe la Teatrul Szigligeti și Ansamblul său pe nume Nagyvárad este dintre cele mai benefice și pentru trupă, și pentru spectatori (nu am uitat nici astăzi minunatul Schmürz după scrierea lui Boris Vian), nu a  intenționat să pună acum în scenă nici un spectacol de factură pirandelliană, nici unul de poetică ori de poietică a teatrului.

Cred că Györffy Csaba a vrut să facă un spectacol despre așteptare. Despre. incandescența și starea de entre-deux presupusă de aceasta, Despre ce se întâmplă când aștepți o moarte a cuiva apropiat. Despre amestecul ciudat, chiar cinic, greu de mărturisit, dintre durere, doliu și sentimentul de izbăvire pe care le presupune o dispariție. Și cum această dispariție, voluntar sau involuntar, cu contradicții, ieșiri din spațiu și din timp, “atinge inima șI lucrurile care se leagă de inimă”, cum ar fi spus Faulkner.

Maria și Karin au fost chemate de urgență fiindcă  starea sănătății surorii lor, Agnes, altminteri de ceva vreme atinsă de o boală incurabilă, s-a agravat brusc. E sigur că Agnes își petrece ultimele zile, ultimele ore. Într-un anume fel, cele trei surori (la fel ca Olga, Mașa și Irina din Cehov)  așteaptă o plecare. Nu, nu la Moscova, ci în moarte. Strigăte și șoapte e, precum Intrusa lui Maeterlinck, (și) o piesă și un spectacol despre așteptare. O așteptare în care se întâmplă multe. Reamintirea copilăriei și a adolescenței, a ceea ce a fost frumos atunci, trădări (frumoasa, solara Maria își înșală soțul aici cvasi-adolescentin cu doctorul care abia îi cedează), violurile și întreruperile de sarcină pe care le suportă cvasi-frigida Karin. Totul consumându-se între strigătele de durere și disperare ale bolnavei, șoaptele celor ce o asistă (celor deja numiți li se alătură servitoarea Anna), zgomotele naturii, cele ale viorii pe care o ia din când în când sărmana Agnes și muzica când puternică, când învăluitoare creată de extraordinarul Boros Csaba.

Strigăte și șoapte de la Ansamblul Nagyvárad al Teatrului Szigligeti din Oradea dovedește în primul rând că regizorul și coregraful Györffy Csaba nu se află nicidecum într-un moment de criză de creație, ci de efervescență profesională. Concretizată între altele și prin știința de a-și alege coechipierii. Deja  amintitului Boros Csaba i s-au asociat Cvikker Katalin, semnatara dramaturgiei, Golicza Elöd, autorul decorului în alb predominant și roșu, ambele cu replici în costumele în alb și negru datorate Cristinei Bretan. Și în evoluția dansactorilor, așa cum îi place să îi numească pe performerii genului Gigi Căciuleanu, Barkóczi Réka (Agnes), Törteli Nadin (Maria), Kerekes Dalma-Gabriella (Karin), Krupár Luca. Lor alăturându-li-se Barabaș Hunor în personaje când ridicule, când parodice, când grotești (Doctorul, Soțul Mariei, Soțul Karinei). – Citește întregul articol și comentează pe Contributors.ro