Casa din orașul de frontiera
Trăiesc într-un oraș de pe frontieră, pe o străduță lăturalnică dintr-un cartier liniștit, într-o casă construită în perioada în care stilul Secession înflorea pereții clădirilor din oraș. Casa are o soră geamănă peste drum, sunt două case sobre, lipsite de decorațiile noii arte, cu un etaj, despre care am aflat că au fost casele unor frați evrei care aveau pe la începutul secolului trecut o fabrică de săpun prosperă. Apoi, în timpul războiului, ei și mulți alții, au fost deportați cu trenurile care i-au luat de pe strada alăturată, numită de curând Strada Evreilor Deportați.
În dimineața de vară în care am vizitat casa pentru prima oară nu-mi păsa atât de mult de casă, cât de faptul că voiam cu toată ființa mea să locuiesc în acest oraș. Știam că pentru noi alternativele la casa pe care tocmai o vizitam erau apartamentele – mașini de locuit din cartierele periferice ale orașului ale căror atu-uri erau magazinele în apropiere și atât. Îmi aduc aminte că în mijlocul sufrageriei goale, care-mi părea imensă datorită pereților înalți, era un balansoar străvechi care stătea să se destrame. „În scaunul acesta a murit mama”, ne-a explicat urmașa celei care devenise proprietara casei prin întorsături legislative dubioase, deja convinsă că suntem descurajați și noi de aerul trist și descompus al casei. Ne-a povestit, totuși, despre proprietari, despre posibile comori îngropate în pivnița sau în pereții groși ai casei, despre posibile execuții în pivniță…, informații legendare care circulau despre multe dintre casele evreilor deportați din zonă. Oricum, nimic din ce a spus moștenitoarea casei nu a contat atunci pentru mine care eram mirată de felul în care intra în casă lumina, strecurându-se cu greu printre clădirile din jur și prin iedera care invada casa. Lumina aceea care decupa contururile lucrurilor și le dădea parcă un orizont în care să-mi apară m-a făcut să mă gândesc că acea casă, deși părea atunci prea mare și prea întunecată, ar putea fi locuită chiar de mine.
Casa evreilor deportați a devenit casa mea, dar orașul pe care îl dorisem atât de mult nu este nici după mulți ani, orașul meu. Pe zi ce trece, realizez că nu locuiesc în acest oraș, ci este orașul în care am domiciliul, așa cum scrie în actele oficiale. În acest oraș lucrez, mănânc, dorm și visez atunci când nu am insomnii. O vreme a fost locul în care creștea fiica mea, însă nu a devenit nici orașul ei pentru că a plecat definitiv din țară. Așa că orașul râvnit a rămas doar locul prin care trec spre instituția unde lucrez, locul în care îmi fac cumpărături sau îmi fac poze cu neamurile care vin în vizită. Mai este și locul unde arareori beau o cafea sau o bere la taclale prudente cu prieteni contextuali pe care nu vrei nici să-i păstrezi nici să-i pierzi. Prin Piața Mare a orașului, numită Piața Unirii, recent renovată, trec în fugă dimineața spre serviciu sau revin cu lentoare, obosită de întâlniri și probleme inutile, după amiaza. Mă intersectez cu trecători care au devenit apariții constante de-a lungul anilor, astfel încât pot să-mi dau seama care sunt birocrați, care sunt profesori sau care lucrează în servicii. Lor li se adaugă pâlcurile de elevi somnoroși de la liceele din centru care se lovesc de mine pe trotuarele mult prea strâmte și domnii costumați pentru funcții care variază la patru ani. Dintre toți se distinge un domn universitar cu pantalonii prea scurți, după trecerile absente și impozante ale acestuia mă orientez de ani în șir și îmi reglez ritmul pașilor ca să nu întârzii dimineața. Mai e și o doamnă fără vârstă și fără însușiri care îmi indică noile tendințe vestimentare, utilă și ea ca să mă pot feri de tentațiile respective.
Pe lângă acești oameni trecători și iluzorii, întâlnirile cotidiene cu lucrătorii RER și cu muncitorii care continuu sparg asfaltul sau clădirile vechi se situează în alt registru. Într-un registru al unei mai mari consistențe. Primii pentru că sunt cei mai veseli oameni din oraș, oricum așa arată dimineața devreme, când, indiferent de anotimp, cu cafeaua în mână și cântând, îmi zâmbesc fericiți în timp ce golesc tomberoanele sau spală străzile. Sigur că orașul în care trăiesc este declarat printre cele mai curate din țară, așa că mă tot întreb cum a făcut Primăria să descopere lucrătorii RER cu vocația de a curăța orașul pentru că precis bucuria le vine de la menirea împlinită, nu de la salariul primit. A doua categorie din registrul uman consistent este cea a muncitorilor din construcții, o constantă și ei în acest oraș care este în renovare continuă. Se dărâmă și se reconstruiește de când m-am mutat în oraș. Tot traseul pe care îl urmez a fost sau este spart, atât orizontal cât și vertical, de către o administrație publică eficientă în a atrage fonduri diverse. An de an apar pavaje noi, clădiri cochete, statui, piețe moderne și, mai ales, sunt dezvăluite fațade Art Nouveau refăcute care dau un aer occidental și colorat orașului. Este evident că cei mai importanți locuitori ai orașului, văzuți, sunt constructorii, iar nevăzuți, administratorii săi. Totodată, îmi dau seama, lipsită de vreun soi de patriotism local, că orașul în care domiciliez e locuit de oameni care se bucură să trăiască într-un oraș în reconstrucție, „cu viitor”.
Comunitatea acestor oameni, deși spiritul comunitar se manifestă doar pe rețele de socializare (dovadă e rata scăzută a vaccinării în oraș) sau pe la terasele din centru, e atât de solidară în a se simți mândră de oraș, încât, exact acum un an, l-a votat pe primul loc în topul numit „Cele mai bune orașe din România”. Criteriile care spun că trăiești în cel mai bun oraș sunt administrația publică eficientă, curățenia, siguranța vieții, traficul auto, suprafețele cu spații verzi și, adaug eu, continua reconstrucție. Însă, mai este acolo un criteriu care se numește calitatea vieții, criteriu la care orașul meu a primit un scor foarte mare de la locuitorii săi. Acest scor mare acordat de locuitorii cu o viață de înaltă calitate m-a făcut invidioasă și curioasă. Am început să fiu mai atentă la trecătorii din oraș, realizam, după manifestările lor, că lucrători RER au o viață de calitate, poate chiar și constructorii bucuroși că au mereu de lucru, dar nu găseam nici un alt locuitor al orașului cu o viață de calitate care să nu fie din aceste categorii atât de familiare mie. Până într-o dimineață în care o schimbare de orar a făcut să trec ceva mai târziu prin Piața Unirii, atunci m-am auzit strigată de un domn foarte vesel, chiar pe numele meu, și întrebată despre calitatea vieții mele. Sub impresia șocului întâlnirii și a întrebării, fără să mă gândesc, nu i-am răspuns la întrebare, ci am zis: „Credeam că orașul acesta e pustiu!” Domnul, parte din categoria celor cu o viață de calitate, a râs și a mers mai departe, fără să apuc să-l recunosc. Ca să fie clar, nu mă credeam și nu-l credeam singurul locuitor al orașului, nu despre acel fel de pustiu este vorba. Ideea este că din dimineața aceea mă tot gândesc și, iată, scriu: Ce transformă un oraș din domiciliu trecut în buletin în orașul pe care îl locuiești? Cum se locuiește un oraș de frontieră?
Acum mulți ani, când am tânjit să locuiesc orașul acesta, eram conștientă că trebuie să am criterii ca cele mai sus enumerate, nicidecum nu îndrăzneam să mi-l doresc pentru criteriile utopice pe care obișnuiam să le manevrez camuflat în marile decizii. Drept urmare, nu-l alegeam pentru viața lui culturală, oricum aproape inexistentă pe atunci, nici pentru concerte stradale sau terase animate de conversații profunde, nici măcar pentru posibilitatea care face ca la o populație cu o densitate mai mare să crească șansele de a-l întâlni pe domnul care să te întrebe despre calitatea vieții tale personale. Dincolo de faptul că-mi era mai la îndemână ca alte orașe, dorința mea arzătoare de a-l transforma în orașul meu trebuie că era mișcată de ceva care depășea lista criteriilor care-l fac cel mai bun oraș de locuit. Am ajuns la concluzia retroactivă că probabil fusesem atrasă inconștient de faptul că e situat pe frontieră, pe locul de trecere dintre țări, culturi, chiar lumi diferite. Mă gândeam, prin subsolul ființei mele, că un oraș de frontieră nu înseamnă doar un spațiu geografic comun, ci fiind un fel de a-topos poate deveni contextul social în care intră în dialog viu diferențele etnice, culturale, sociale. Idealistă cum eram pe atunci, mă așteptasem ca într-un oraș situat pe frontieră calitatea vieții să fie dată de construirea unor sensuri care să aducă împreună, nu doar virtual, ci în piețe publice reale, răspândite peste tot prin oraș, Centrul cu periferia, tinerii cu bătrânii, ungurii, rromii, slovacii sau evreii cu românii, noul cu vechiul, creștinii cu ateii, muncitorii care sparg asfaltul cu boema care iese mereu la alte ore, pe doamna actualizată vestimentar cu domnul demodat, pe funcționarii costumați elegant cu lucrătorii RER… Poate că mă gândeam că Piața Unirii dintr-un oraș de frontieră unește păstrându-i diferiți pe toți acești oameni care, din nefericire, înțeleg adaptarea socială ca renunțare la sine, înregimentându-se uneori atât de fanatic. Între timp am renunțat să-mi văd orașul ca spațiul existențial pentru o comunitate a celor care înțeleg că sunt a priori împreună, dar rămân diferiți. Nu mă mai gândesc că aș fi parte a vreunui fel de noi, nici utopic ca o ființă singular-plurală, cum ar spune Jean-Luc Nancy, nici distopic ca acel Noi al lui Evgheni Zamiatin, dar nici a-topic. Simpla situare pe frontieră, fără să fie gândită și investită cu sensuri, transformă frontiera într-o graniță dintre oameni, state și civilizații, uneori greu de trecut, alteori greu de ignorat. Cam așa doream să locuiesc un oraș de frontieră, dar nu am eșuat cu totul atâta timp cât sunt conștientă că nu poți domicilia pe frontieră, ci trebuie să o locuiești.
Cum locuiești un oraș? Nu am crescut în acest oraș, nu am făcut nimic inaugural în el, am venit aici când era prea târziu să mai inaugurez ceva, când știam că trebuie să-mi caut ancore dincolo de infrastructura modernă a orașului, de luminile multicolore și fațadele renovate, printre oglindirile, umbrele sau fantomele lui. Caut orașul pe care să-l locuiesc în zonele în care mi se predă pasiv, astfel încât să-i pot da sensurile mele. Sensuri variate pe care le vânez prin biblioteca orașului sau pe malurile râului care-l traversează, pe podurile de peste râu de unde pot să privesc unduirile plantelor de pe fațade oglindite în apele verzi ale râului sau ferestrele deschise ale unor clădiri dintr-un oraș fantomatic. Le pândesc în fragmentele din conversațiile poeților de pe frontul-terasă Oituz sau în adierile cu mirosul de salcâmi sau de tei de pe străzi vechi și izolate. Uneori aceste sensuri pare că așteptau să mă întâlnească atunci când mă plimb pe străduțe dosnice ca să privesc interioarele caselor vechi prin ferestre. Peisajele de interior mă captează atât de tare încât mă pierd și am nevoie de repere și hărți ca să-mi regăsesc casa. Îmi place să le privesc când începe să se întunece și interiorul casei e la vedere, atunci pot să văd tablouri vechi cu naturi moarte care nu mai înseamnă nimic pentru nimeni; văd lustre și candelabre contorsionate la întâmplare cu becuri chioare care aș vrea să lumineze mai bine; văd bătrâni uitați într-un secol din care nu fac parte, pentru care viața este ceea ce li se scurge în casă prin ecranele televizoarelor, anesteziindu-le singurătatea. Abia reușesc să îi văd prin jilțuri și balansoare în colțurile întunecate ale caselor lor, parcă amețiți de mirosul puternic de salcâmi, de tei sau iasomie, care le intră prin ferestrele mici ale caselor vechi și întunecoase, pândite de buldozere care așteaptă să le moară locatarii ca să înceapă o viață nouă.
INTERVIURILE HotNews.ro