Stabilit în România încă din 2010, actorul american James Longshore a scris o carte, „Stage Fright”, inspirată din viața sa din București, pe care a lansat-o zilele trecute la „Târgul Gaudeamus”. Într-un interviu pentru HotNews, americanul povestește despre ce a învățat în România, dar și cum a ajuns să joace alături de actori de Oscar, precum Vanessa Kirby și John Malkovich.

Actorul este și creatorul unei benzi desenate, James Bong, care-l are ca protagonist pe un erou al mișcării de legalizare a canabisului. „Autoritățile române nu par să fi învățat nicio lecție din progresele din America și din alte țări ale lumii în ceea ce privește consumul de canabis”, crede James Longshore.

James Longshore s-a născut și a crescut în New York, a locuit și studiat actoria în Los Angeles, iar pentru o perioadă a locuit și la Paris. El a lăsat marile metropole pentru București.

Filmele la care James a lucrat în România, printre care „The World To Come”, „Diaz”, „Nasty” au câștigat premii la festivaluri prestigioase precum Berlinale, Biennale (Festivalul de Film de la Veneția), Cannes și San Sebastian, printre multe altele.

Actorul este, de asemenea, ceea ce se cheamă „antrenor de accent american”, metodă cunoscută sub numele de NAS, sau Neutral American Speech, fiind specializat în lucrul cu români, dar antrenând actori din toată Europa pentru diverse proiecte, inclusiv actori din Spania, Ucraina și Danemarca. Pentru producții internaționale în limba engleză a antrenat actori precum Florin Piersic Jr., Bogdan Iancu, Ana Ularu, Radu Iacoban, Daniel Nuță, Alexandra Dinu și Conrad Mericoffer.

„Întotdeauna am visat să joc alături de actori de Oscar”

– În primul rând, cum este să fii „un american în România”?
– Să fii american în România este mai ușor decât să fii un american în multe alte țări. Am locuit în Franța timp de trei ani și limba a fost o mare problemă. În România, mai ales în București, românii vorbesc foarte bine engleza. Este mai ușor să comunici. În plus, faptul că atât de mulți români au crescut cu cultura pop americană înseamnă că împărtășim referințe comune de cultură pop care ne ajută să ne apropiem unii de alții.

Nu este atât de diferit de America aici. Acesta este și un fel de punct de vedere al cărții pe care am lansat-o. Suntem cu toții ființe umane, doar că într-o limbă diferită. Este la fel de ușor să ne confundăm chiar și atunci când vorbim aceeași limbă.

A fi un actor american aici este o situație mixtă. Nu am ocazia să-mi exersez meseria atât de mult pe cât mi-aș dori. Nu am prea multe oportunități, dar atunci când apar, sunt oportunități mai bune și am șanse mai mari. În viața mea, vreau experiențe unice și construirea unei cariere de actor în România este ceva special.

– Ai spus că România ți-a oferit ceea ce ai visat ca student în Los Angeles.
– Da. Întotdeauna am visat să joc alături de actori de Oscar. În România am ajuns să fac asta, cu Vanessa Kirby și John Malkovich (n.r- este vorba despre „Cravata galbenă”, în regia lui Serge Ioan Celibidachi).

Întotdeauna am visat să joc într-un sitcom televizat la nivel național, cu o audiență live în studio. În România, am ajuns să fac asta, în serialul „Tanti Florica” cu Florin Călinescu.

Așa cum românii citesc despre America îndepărtată și visează să participe la lucruri americane, în America am visat ca filmele în care joc să aibă premiera la festivaluri prestigioase din Europa îndepărtată și să pășească pe covorul roșu acolo, ca la Berlin, Cannes și Veneția. Trăind în România, acest vis a devenit realitate, cu „Diaz” și „Nasty” și „The World To Come”.

– În ce măsură e „Stage Fright” inspirată din propriile tale experiențe din România?
– Protagonistul, Chris Fisherman, este american, actor, locuiește în București și este căsătorit cu o româncă. Există o expresie veche, dar adevărată: „Scrie ceea ce știi”. Desigur, mă inspir din viața mea de zi cu zi și anumite anecdote din carte provin direct din experiențele mele de aici.

Realizez un one-man show intitulat „Un american în București”. Este plin de glume despre experiența mea cu această țară. Mă gândesc la public ca la un „focus grup” pentru spectacol. One-man show-ul a rezultat din nevoia de a fi pe scenă și de a cânta. Este ceva ce am în sânge. O nevoie care nu era satisfăcută aici, pentru că nu există teatru în limba engleză. A trebuit să inițiez această oportunitate. Nu doar pentru mine, pentru că știu că publicul de aici este dornic de așa ceva.

„Sunt influențat de simțul umorului românesc”

– Ce aspecte ale culturii românești ți-au influențat narațiunea din „Stage Fright”?
– Sunt cu siguranță influențat de simțul umorului românesc. De exemplu, recent, eram într-un magazin de tabac și vorbeam cu un alt client. Mi-a spus: „Vă mulțumesc că ați ales țara noastră”. I-am răspuns: „Este o țară frumoasă”. Și el mi-a spus o expresie pe care o au românii: „Este o țară frumoasă. Păcat că trebuie să trăim în ea”. Îmi place asta! Acesta este simțul umorului despre care vorbesc.

– Ești și creatorul benzilor desenate James Bong, despre un cruciat al canabisului, un erou al mișcării de legalizare. Povestește-ne un pic despre asta și care este părerea ta despre legile românești privind consumul de canabis?
– Benzile desenate James Bong continuă povestea pe care am început-o în filmul meu de diplomă de la școala de film, „The Origin”. În 2025 sărbătoresc aniversarea a zece ani de la realizarea benzii desenate. În acest timp, am avut ocazia să colaborez cu artiști de pe patru continente, inclusiv cu unii artiști români, printre care Cosmin Olteanu, care a realizat lettering-ul pentru traducerea în limba română a benzilor desenate „The Walking Dead”.

Părerea mea este că este păcat că autoritățile române nu par să fi învățat nicio lecție din progresele din America și din alte țări ale lumii în ceea ce privește consumul de canabis atunci când își stabilesc propriile legi și nu le urmează exemplele bune. Doar pe cele rele.

– Cum ți-a schimbat traiul în România perspectiva asupra actoriei și a industriei de divertisment?
– Cea mai mare diferență este că aici nu există atât de mult o industrie comercială, iar scriitorii și actorii nu sunt la fel de recompensați ca regizorii. Mi-a dat o apreciere mai profundă pentru sindicate și pentru protecția și considerația față de actorii și scriitorii din industria cinematografică americană și pentru compensațiile financiare pe care le primesc, ceea ce lipsește aici.

În America este vorba despre pasiunea de a face filmul în orice mod posibil. În România contează dacă există sau nu bani pentru el. Nu există ideea de a fi motivat să faci filmul pentru că este important să faci filmul, din dragoste pentru întregul proces. Asta pentru că există foarte puține recompense comerciale la capătul curcubeului.

Majoritatea filmelor mari de aici sunt făcute pentru prestigiu în circuitul festivalurilor, nu pentru public. Majoritatea românilor îți va spune că nu îi place să meargă să vadă filme românești. Ar prefera să vadă un film american. România are nevoie de filme românești mai distractive, mai relaxate. Un lucru care începe să se întâmple.

– De ce ți s-a părut necesar să-ți dezvolți propriul program de actorie, „Acting in English by James Longshore”?
– Am fost inspirat de faptul că am lucrat la filme în limba engleză aici și am văzut că este nevoie de formare pentru a face actorii români mai competitivi pentru roluri în aceste filme. Există atât de mult talent brut și natural aici pe care aș vrea să-l văd reușind și este în beneficiul ambelor părți, producția străină și actorul român, dacă pot fi folosiți pentru roluri mai multe și mai mari.

De exemplu, multe producții doar dublează vocea actorilor angajați aici după ce producția s-a încheiat, ceea ce adaugă bani la buget și ieftinește filmul și performanța actorului. Românii vorbesc engleza atât de bine, au nevoie doar de puțină șlefuire a accentului și acest lucru este posibil cu multă muncă și angajament.

Unii dintre studenții mei au urmat cariere de succes în Marea Britanie, iar alții au jucat în seriale de televiziune în rețea și streaming aici, în România.

De ce merge să vadă piese de teatru românești, deși nu cunoaște limba

– Ai lucrat cu actori români notabili la accentul lor englezesc. Cum ți-a influențat acest rol de coaching propria muncă și înțelegerea limbajului în spectacol?
– E amuzant, actorii români îmi spun „De ce te duci la piese românești? Nu înțelegi limba”. Dar ca actor și regizor, înțeleg inflexiunile, așa că îmi place să mă uit la piese și să le înțeleg ca pe un fel de film mut în care trebuie să înțeleg ce se întâmplă din acțiunile și expresiile actorilor.

Expunerea la o a doua limbă m-a învățat că literele sunt doar simboluri, la fel ca numerele. Sunt simboluri care ne indică cum să ne exprimăm în comun și oricine poate învăța acest lucru. Când am jucat în limba română, am învățat ce înseamnă cuvintele și le-am stratificat cu expresia emoțională a personajului. Emoția este universală.

Noul meu vis este să deschid o instituție dedicată explorării comunicării în limba engleză ca a doua limbă. Acum înțeleg că există multe asemănări între limbile noastre, dar din cauza semnificațiilor subiacente, engleza este înțeleasă diferit de la o cultură la alta. Acest lucru este prevalent în special în comedie și îl văd în acțiune la multe dintre spectacolele de stand-up comedy în limba engleză, unde publicul este compus din diferite tipuri de persoane care vorbesc engleza ca a doua limbă.

– Multe dintre filmele la care ai lucrat în România au câștigat premii internaționale. Cum te simți să reprezinți România pe scene atât de prestigioase?
– Cam ciudat, pentru că nu sunt român. De exemplu, când am câștigat World Monologue Games în finala regională europeană, am reprezentat România împreună cu o actriță româncă, dar doar pentru că de acolo a venit intrarea mea. Cu siguranță mă simt ca un om puțin „ciudat” și nu sunt pe deplin acceptat.

Nu am venit în România pentru a fi un expat american tipic, cheltuindu-mi dolarii americani în ceea ce ei cred că este o „țară săracă”, sau încercând să convertesc românii la religia lor. Am venit în România cu gândul de a explora, de a învăța, de a mă asimila în societate și de a-mi îmbogăți înțelegerea condiției umane. Nu-mi place să mă comport ca un străin când sunt undeva, îmi place să mă „topesc în oală”.

Filmul în care sunt cel mai mândru că am avut un rol rămâne primul film pe care l-am făcut aici, un film italian numit „Diaz: Don’t Clean Up This Blood’, pentru că nu este un film superficial de divertisment sau de gen, ci mai degrabă o poveste care e important să fie spusă. În plus, îmi plac italienii. Dar în loc să merg la Roma, am venit în România.