Spiritul vremii și alternanțele lui ritmice în teatru diagnosticate de George Banu

Găsesc în cea mai recentă carte a lui George Banu, Teatrul și spiritul vremii (Editura Junimea, Iași, 2021), în fapt o fermecătoare și, mai ales, provocatoare succesiune de “miniaturi teoretice” ce valorifică iarăși toate avantajele epistemice dar și de concentrare ale fragmentului, avantaje simțite chiar înainte de preromanticii germani de Montaigne și de Pascal, iar la începutul anilor 80 ai secolului trecut fructificate într-o superbă carte de Roland Barthes, un consistent număr de referințe la 1968.

Nu alegerea reperului îmi atrage neapărat atenția căci- vrem- nu vrem- 1968 a fost, în logica timpurilor ca și în aceea a vremii, un fel de Janus Bifrons cu consecințe însemnate atât în lumea comunistă cât și în Europa de Vest, cât, mai degrabă, preferința acordată pluralului. George Banu vorbește despre anii 68, subliniind în acest fel detaliul că a fost vorba despre ceva, despre un reper temporal și nu numai pas comme les autres. Care a însemnat mult mai mult decât un ciclu limitat de și la 365 de zile. Început cu tentativele de reformulare a comunismului de echipa reformistă a lui Dubcek venită la putere în ianuarie, continuat cu Mai 68 în Franța (un mai care așteaptă pesemne un François Furet care să-i cuteze regândirea, așa cum s-a întâmplat în cazul Revoluției franceze), cu invadarea Cehoslovaciei de către Trupele Pactului de la Varșovia în august, dar și cu înșelătoarea cuvântare a lui Ceaușescu din dimineața zilei de după noaptea invaziei , cuvântare ce a păcălit Occidentul și în care românii și-au pus atâtea speranțe, speranțe spulberate îndeosebi în cazul celor ce au simțit spiritul vremii nu în iulie 1971, atunci când au fost lansate devastatoarele Teze, ci trei ani mai devreme, adică în decembrie 1968, în clipa în care o revoltă a studenților avea să fie drastic condamnată și de Ceaușescu, și de Iliescu. Teribil semn că se strânge șurubul și că zilele liberalizării mimate sunt mai mult ca sigur numărate. A urmat o cumplită cădere a măștilor.

1968 și-a întins tentaculele și și-a făcut simțite efectele multă vreme după ce anul în cauză a devenit istorie, iar în numeroase dintre paginile cărții se vorbește despre aceste efecte în teatru. Efecte bune și rele. De democratizare, de reconsiderare, de repliere. Așa cum au fost ele de regăsit în raporturile dintre text, ca semn al permanenței, și spectacol perceput ca simbol al efemerului, în alternanța dimensiunilor, o alternanță ce a afectat și partitura și reprezentarea acesteia, în reformularea rolului și pregnanței semnelor (muzica live, spațiul gol, albul scenei și cromatica orașului), în componența și structurarea trupelor, în viziunea asupra statutului de lider al regizorului (interesante, provocatoare disocierile dintre liderul instituțional și liderul efectiv), în antagonismele, uneori încheiate prin mici revolte, dintre personalitatea ce își impune estetica și viziunea și presiunea colectivităților, în suprimarea zăgazurilor dintre limbi și ridicarea la putere a plurilingvismului, mai încolo a limbii brute. În anii 68 și de acolo mai departe s-a produs, în fine!, și începutul dezvrăjirii Occidentului, o dezvrăjire din nefericire cu mari costuri amânată în 1956-1957 și tot de atunci încolo s-au înmulțit exilurile. Inclusiv cele ale românilor cărora George Banu le consacră o analiză lucidă, aș spune chiar pe alocuri dură, demistificatoare, în capitolul Exilul sau rătăcirile regizorului modern.

George Banu este el însuși un om al exilului. Al acelui entre- deux despre care a scris un număr însemnat de pagini.Și pe care îl consideră definitoriu pentru spiritul și existența lui. Tânărul critic și universitar bucureștean care începuse să își facă deja un nume și care se putea mulțumi cu o poziție confortabilă în teatroktația românească a perceput, simțit, anticipat în 1972-1973 spiritul timpului, un timp pe zi ce trecea tot mai neprielnic creației și semnele avertizoare ale vremii (reamintesc aici episodul salutului de rămas bun din finalul unui spectacol al lui Brook venit ca prin minune într-un București în care se pregătea lăsarea cortinei totalitare). În plan personal, dar, așa cum se va vedea cu prisosință mai târziu, cum o vor dovedi fără putință de tăgadă cărțile ce vor fi scrise, George Banu a fost, este, rămâne, ceea ce aș numi un critic artist, un critic -scriitor, un critic- profesor atent la predarea esențialului. Adică un om de teatru ce a presimțit, a adulmecat , „grație unei sensibilități cu totul aparte” și unei sensibilități aidoma spiritul vremii. Și nu oricum, ci în dinamica sa dintâi. A făcut-o asemenea celor despre care scrie. Pe care i-a acompaniat de-a lungul carierei sale. Atunci, când a decis să rămână în străinătate nu, nu citise încă, așa cum spune un celebru vers mallarméean despre care știu că îi place toate cărțile, însă, indubitabil, le parcursese pe cele mai importante. Ele l-au legitimitat în lumea capricioasă și pretențioasă a inteligentsiei pariziene și nu numai și i-au permis mai apoi să vadă aproape toate spectacolele. Înțelegând și sesizând din ele care anume dintre creatorii lor fac parte din categoria inițiatorilor, care din aceea a precursorilor, care din rândul succesorilor și care din aceea a epigonilor. Distingând care anume dintre înnoiri sunt reale și care vin din partea unor reîncarnări ale unor Dorian Gray.

Criticul și-a asumat statutul de acompaniator, a practicat ceea ce el însuși numește o critică de proximitate, și-a acceptat fără probleme, dar și fără regrete statutul unui Peer Gynt, însă a avut înțelepciunea de a nu fi nutrit ambiția de a fi văzut toate spectacolele. Acea prudență cu valoare, hai să-i spunem sanitară, de igienă intelectual-profesională i-a permis să nu fie spectatorul indiferent. Să rămână constant și deliberat profesionistul care știe că “dorința de a primi sau nu teatrul este criteriul primordial” al meseriei. Cel care îi asigură subtilitatea, bucuria, plăcerea “febrei intensității trăite regulat”.

Știind toate aceste lucruri împărtășite sau recapitulate de George Banu în fragmentele din care este alcătuită secvența Mărturii de drum, citind eseurile din secvența Provocările estetice (secvențe ce pot fi percepute și ca o voit neconvențională istorie a artei spectacolului din anii 60 și până astăzi) nu poți să nu te întrebi, totuși, câte spectacole a văzut, la urma urmei, George Banu. Fiindcă numai experiența primordială a privirii, aceea ce îngăduie ceea ce Tzvetan Todorov numea stabilirea faptelor , operațiune în absența căreia este imposibilă descoperirea sensurilor, este chezașa împlinirii din secvența Provocările estetice. Provocări lansate de Brook, de Grotowski, de Ariane Mnouchkine, de Strehler, de Stein, de Otomar Krejca, de Robert Wilson, de Castelluci, de Eugenio Barba, de Liubimov, de Dodin, de Ivo van Hove, de Ostermeier, de Zadek, de Warlikovski, de Luppa, de Declan Donnellan, de Antoine Vitez, de Chéreau, de Pintilie, de Ciulei, de Radu Penciulescu, de Andrei Șerban, înaintea lor de Stanislavski sau de Meyerhold ( minunate mi s-au părut paginile dedicate relației dintre cei doi ca și eseul din finalul volumului centrat asupra raporturiloe dintre Brook și Grotowski) de mulți, mulți alții sunt cu mare atenție rememorate, analizate, comentate, deconstruite, reconstruite.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro