„România educată”? sau „România furată”?

Și o vorbă în treacăt adresată președintelui Johannis

Pentru mine, cea mai frumoasă promisiune politică din câte am auzit în ultimii 30 de ani a fost „România educată”. Frumoasă, nobilă, concisă și bine țintită: nu e despre autostrăzi, canalizare, spitale și altele din care se compune viața omului civilizat de azi, ci e chiar premisa acestora, reforma minților care le-ar face pe toate cu putință.

România needucată ne doare și ne costă cel mai mult. Cu normele morale la pământ, cu 42% analfabeți funcționali, cu mii de adolescente-mame minore, cu zeci de mii de copii abandonând an de an școala, dar și cu doctorate furate cu zecile de mii, cu politicieni care au uitat limba română înainte de a o fi învățat, cu universități private care dau diplome pe veresie, cu contraselecția operând în ocuparea funcțiilor publice – e limpede, pentru orice om cu mintea încă întreagă, că în felul acesta nu vom avea niciodată drumuri, canalizare, școli, spitale și altele din care se compune viața omului civilizat de azi.

Orice promisiune e un cuvânt dat. Iar pe omul politic, ca pe orice om care promite, nu prea ai încotro, trebuie să-l crezi pe cuvânt, chiar dacă te-ai ars de-atâtea ori. Te-ai ars, și totuși speri. Continui cu disperare să speri. Sau nu mai speri și-ți iei lumea în cap. Slăbiciunea promisiunii e că oferă ca garanție a ținerii ei doar onoarea promițătorului. Iar simțul onoarei nu face parte din alcătuirea naturală a omului (din a omului politic cu atât mai puțin), așa cum fac parte respirația, oboseala, somnul sau nevoia de mișcare. Simțul onoarei îl ai sau nu-l ai.

„România educată” a fost promisiunea unui program de redresare a noastră ca națiune, și el ar fi trebuit să-nceapă tocmai de la educarea în spiritul respectării cuvântului dat. În comunităţile mature, cuvântul dat te leagă de promisiunea făcută şi-i leagă pe oameni unii de alţii. În virtutea acestui contract nevăzut, şi nu a legilor, funcţionează, de fapt, orice comunitate, și cu atât mai mult o țară.

La noi însă, adică de vreo 70 de ani, de când istoria ne-a împins în zodia minciunii, oamenii nu prea mai fac ce spun. Devenite simple baloane de săpun, cuvintele „se sparg” și dispar fără urmă de îndată ce au ieşit din gură. Noi ne-am eliberat social de cuvinte şi cuvintele nu ne mai leagă între noi. Nepriponiţi de cuvinte în spațiul comunitar, suntem în bătaia vântului şi societatea noastră se destramă.

Deși știu toate astea, continui să iau vorbele celorlalţi în serios şi să aștept și să mă chinui trăind o vreme în orizontul lor de promisiune şi de minciună la pândă. Știu, desigur, că într-o promisiune, decisive sunt nu cuvintele – rostite, cuvintele nu au în ele însele condiția împlinirii lor – , ci decisivă e calitatea persoanei care le emite. Știu și, cu toate astea, sunt uşor de înşelat. Încep prin a-i crede pe toţi „pe cuvânt”. Așa cum l-am crezut – și de aceea l-am ales – pe Klaus Iohannis ca președinte când și-a făcut campania anunțând ca program prezidențial „România educată”. Dându-și cuvântul că va educa România, președintele țării și-a pus iscălitura pe contractul nevăzut făcut cu poporul lui. Neținută, promisiunea aceasta e cea mai plină de consecințe nefaste, pentru că ne distruge tuturor celor care am crezut în ea ultimele resurse de speranță.

***

Când Ludovic Orban, ca prim-ministru, l-a numit ministru la Educație pe Sorin Cîmpeanu, a făcut-o declarând că acesta e omul care va implementa exemplar în viața românilor programul „România educată”. Ecce homo! O vorbă din care cel care-a rostit-o nu credea o iotă. În presă s-a zvonit că numirea lui Sorin Cîmpeanu venea de la președinte. Dar în virtutea a ce?, stai și te-ntrebi. Ce făcuse până atunci Sorin Cîmpeanu pentru gospodărirea educației, a domeniului care asigură calitatea materialului uman din care este plămădită o societate? Am spus deja că „numirea recentă a lui Sorin Cîmpeanu la Învățământ este de-a dreptul impudică la scară națională”. Cum să introduci într-un guvern de centru-dreapta, mă întrebam, un personaj care a trecut prin guvernul Ponta, care a pus umărul la spălarea acestuia de plagiat, care a înființat Pro România cu Ponta și Tudose, care a validat în vrac 70.000 de diplome ieșite din „fabrica de diplome Spiru Haret”, care a devenit membru în Academia de Științe ale Securității Naționale înființate de Gabriel Oprea, deținătoarea recordului în materie materie de membri cu teze de doctorat plagiate.

Își putea oare permite România să plătească un preț atât de ridicat pe aranjamentele politice din culise? Încheiam spunând că, prin acest acest balet politic incalificabil, participarea la alegerile viitoare va și mai precară și că, în felul acesta, revenirea la rampă a PSD-ului a început deja.

Și iată că, zilele acestea, îl vedem pe Cîmpeanu trecând la „implementarea exemplară” a programului prezidențial „România educată”! Emilia Șercan e cea care a tras semnalul de alarmă pentru ce ni se pregătește – ca de obicei, în culise –, fără să ni se spună care este adevărata miză a unui ordin ministerial.

Românii oricum s-au plicitsit, s-au lehămesit, s-au sastisit, s-au resemnat. Nu mai cer socoteală pentru ce se face în numele lor și fără acordul lor.

Nu voi intra în detalii în privința modificărilor pe care ministrul Educației vrea să le introducă în „Metodologia de analizare a plagiatului” care stă la baza activității unui Consiliu menit să detecteze tezele de doctorat plagiate: „Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare” (CNATDCU). A făcut-o pe larg Emilia Șercan într-un text publicat recent pe Facebook. Atât e de spus pe înțelesul nostru al tuturor: „modificările” propuse de Sorin Cîmpeanu vizează amnistierea furtului, a furtului descoperit într-un al doilea pas.

Modificarea sună, în conținutul ei, așa: respingerea unor sesizări noi pentru teze pentru care s-a emis deja un verdict, chiar dacă ar exista indicii temeinice de plagiat care nu au fost analizate inițial. Imaginați-vă că un complet de judecată – în lipsa tuturor probelor – dă inițial un verdict greșit și îl absolvă pe criminal de crimă, pe hoț de furt, pe făptaș în general de fapta care lezează întreaga societate. După o vreme ies însă la lumină probele crimei, hoției, nelegiuirii. Dar între timp, în codul legislativ al acelei țări, se introduce o „modificare” care decretează că criminalul, hoțul, nelegiuitul, dovediți ca atare într-un al doilea pas, nu mai pot fi condamnați. Ei pot zburda în libertate după crima făcută, după bunurile furate, după legea călcată în picioare.

La acestea revin „modificările Cîmpeanu”. În cazul nostru, cel dovedit într-un târziu că a furat pagini născute din mintea și munca altuia nu mai are a se teme de noua descoperire. El va beneficia, ca hoț ordinar, de onoarea titlului academic și de banii primiți de la Stat (deci de la noi) pentru titlul obținut cu osteneala hoției sale. Asta în privința hoțului. Dar în privința celui care-i netezește calea, împiedicând ca dreptatea să se facă – ce putem spune? Nu e teribil să-l faci agent al implementării „României educate” tocmai pe complicele la hoție, pe cel care i-a dat binecuvântarea?

Pretenții nu am nici de la Sorin Cîmpeanu ca ministru, nici de la Ioan Aurel Pop care, ca președinte al CNATDCU, i-a dat, la cerere, ministrului, în vederea legitimării modificărilor sale, o scrisoare lipsită de orice ambiguitate: „În numele conducerii CNATDCU, apreciez ca fiind oportune modificările propuse”. Nu aștept nimic bun nici de la vicepreședintele CNATDCU, Mircea Dumitru, de vreme ce, după ce a declarat public că nu e de acord cu „modificările Cîmpeanu”, odată invitat de acesta la minister, a făcut pasul înapoi, fiind de acord ca asupra unei teze odată verificate integral să nu se mai poată reveni ulterior cu o nouă sesizare.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro