Magistraţii care se consultă doar cu ei înşişi. Ce înseamnă când Nicuşor Dan şi Sorin Grindeanu îi cer „dialog” lui Bolojan

Când vine vorba de magistrați, „dialogul” pare să existe doar dacă cei reformați sunt cei care au ultimul cuvânt. Care e atunci miza? Iar întrebarea asta nu cred că este doar despre magistraţi. Și ne arată și altceva.

„Există nişte chestiuni de nuanţă pentru cât de lungă să fie perioada de tranziţie, există chestiuni de nuanţă despre cât de mult să fie raportul dintre pensie şi salariu, şi astea trebuie rezolvate într-o discuţie între actorii relevanţi, inclusiv reprezentanţii magistraţilor”, a spus preşedintele Nicuşor Dan, joi noaptea, după participarea la reuniunea Consiliului European de la Bruxelles.

„Este obligatoriu un dialog real cu toți actorii relevanți în domeniu”, a spus, miercuri, şi Sorin Grindeanu. „Există o lipsă de dialog între Guvern și Înalta Curte, CSM”, a nuanţat el joi.

Ce înseamnă dialogul despre care vorbesc Nicuşor Dan şi Sorin Grindeanu?

Proiectul de lege privind pensiile magistraţilor, respins de CCR, prevedea creşterea vârstei de pensionare la 65 de ani, cu o tranziţie de 10 ani, şi plafonarea pensiei la 70% din ultimul venit net. Preşedintele Nicuşor Dan a spus că preferă o tranziţie de 15 ani şi că „putem să vorbim de 75%”.

„Dialog util, consens nu prea”

În practică, e o diferenţă minoră. În realitate, dezbaterea pe procente arată altceva: miza dialogului cerut de Nicuşor Dan şi de Sorin Grindeanu pare să fie, de fapt, despre proporţii, nu despre principii.

Pentru că dialoguri şi consultări au mai fost: şi la Preşedinţie, şi la Guvern. „Dialog util, consens nu prea”, după cum a explicat unul dintre magistraţii prezenţi la Cotroceni. Ilie Bolojan spune că el a cedat deja unor cerinţe ale magistraţilor în cadrul acestor consultări. 

„Acum, după decizia CCR, este nevoie de încă o astfel de discuţie”, a mai spus preşedintele, joi noaptea, la Bruxelles. Aşa că premierul e somat să participe, din nou, la acelaşi dialog, cu aceiaşi „actori”, doar că acum să obţină rezultate diferite.

Numai că, atunci când orice încercare de reformă ajunge la porţile justiţiei, dialogul capătă un singur sens: magistraţii închid sălile de judecată şi cer să fie ascultaţi mai întâi ei. Fostul judecător constituţional Daniel Morar povesteşte, în cartea sa „Putea să fie altcumva”, despre cum s-a născut acest reflex.

„Problema care a germinat aroganța și lăcomia sistemului judiciar”

La începutul anilor 2000, procurorii de la DNA şi DIICOT şi judecătorii care le soluţionau dosarele primeau un spor salarial de 40%. Judecătorii care nu beneficiau de acest spor s-au considerat discriminaţi şi au dat statul în judecată. Cauzele au fost judecate de colegii lor – şi au fost câştigate. Sporul, gândit pentru câteva zeci de oameni, a ajuns la mii. Guvernul n-a avut decât să accepte situaţia, aşa că generalizat creşterea.

 „Problema fusese rezolvată, numai că ea a germinat aroganţa şi lăcomia sistemului judiciar”, crede Morar. Magistraţii şi-au dat seama că, prin hotărâri judecătoreşti, îşi pot stabili singuri salariile şi că nu mai depind de legiuitor.  

Aşa că au urmat alte valuri de procese: pentru sporuri de stres, confidenţialitate, fidelitate, suprasolicitare neuropsihică, specializare, periculozitate, vechime în muncă. Instanţele au dat şi aici dreptate reclamanţilor, iar deciziile au fost obligatorii. În mai puţin de 10 ani, „situaţia nu mai putea fi controlată, întrucât magistraţii erau complet nerezonabili”, descrie Morar.

Când un fost președinte de CCR scrie că magistrații „și-au pierdut simțul măsurii” și şi-au stablit singuri salariile „ignorând legiuitorul şi Constituţia”, nu e doar o observație teoretică. Sună ca un diagnostic al unui sistem prea obişnuit să se autojustifice prin puterea pe care o are. 

Deci, consultare despre ce? 

Aşa că, atunci când Nicuşor Dan cere dialog, iar Sorin Grindeanu vrea „consultare cu actorii din domeniu”, întrebarea e: consultare despre ce? Despre principiile unei reforme în justiție sau despre nivelul pensiei de serviciu? Or, dacă dialogul e doar un troc, atunci miza mai e reforma sistemului sau e doar o renegociere de privilegii?

Iar întrebarea asta nu e doar despre magistraţi – e despre ce tip de stat alegem să fim. Pentru că, dacă fiecare categorie privilegiată din stat îşi poate scrie singură regulile, atunci ce mai rămâne din statul de drept?

Poate că reforma pensiilor speciale nu se joacă în sala de şedinţe a Curţii Constituţionale, ci în felul în care statul decide să-şi scrie propriile limite. Și poate că de acolo începe, de fapt, dialogul despre reformă.