Cum ar putea jihadiștii să justifice, cu Coranul în mână, Armaghedonul nuclear

​Citat din Coran: „Cel care a ucis un om care nu a ucis niciodată, care nu a semănat stricăciune pe pământ este socotit ca şi cum ar fi ucis întreaga omenire, iar cel care a salvat un singur om este socotit ca şi cum ar fi salvat întreaga omenire”.

La câteva luni după ce talibanii și Al Qaida fuseseră alungați din orașele afgane de forțele americane și aliații lor locali, CNN a publicat un reportaj despre testele cu arme chimice făcute într-o tabără de antrenament a rețelei teroriste.

Televiziunea intrase în posesia mai multor înregistrări Al Qaida, iar una dintre acestea arăta uciderea a trei câini cu o substanță chimică. Filmul confirma cele mai negre temeri: că jihadiștii* încercau să obțină arme de distrugere în masă.

Informații în acest sens circulau încă din anii ’90, însă au căpătat o cu totul altă semnificație după 11 septembrie 2001, când devenise clar că Al Qaida este dispusă să lanseze atacuri la scară largă împotriva civililor, cu intenția de a provoca un număr cât mai mare de victime.

Al Qaida din Mesopotamia (AQI), filiala irakiană a rețelei teroriste, fondată și condusă de iordanianul Abu Musab al-Zarqawi, a organizat mai multe atentate cu bombe cu clor artizanale, iar Statul Islamic – urmașul AQI – a folosit muniție cu muștar și cu clor și avea chiar și un departament destinat studierii și producerii armelor de distrugere în masă.

Al Qaida nu se limitase la arme chimice ci încercase să obțină și arme nucleare.

Potrivit unui studiu publicat în 2005 sub egida Belfer Center for Science and International Affairs din cadrul Harvard Kennedy School, Osama bin Laden obținuse, în 2003, o fatwa – edict religios – din partea unui cleric saudit, care spunea că, pentru a apăra comunitatea musulmană, folosirea armelor nucleare împotriva civililor americani este nu doar permisă, ci și obligatorie (desigur, dacă acele arme există).

Studiul mai spunea și că nu este imposibil ca teroriștii să producă sau să fure o bombă și să o treacă, ilegal, granița.

Există două motive pentru care armele nucleare nu s-au mai folosit după al Doilea Război Mondial: teama de anihilare reciprocă și conștientizarea impactului teribil pe care îl poate avea o bombă nucleară (iar aici meritul îi revine, în mare măsură, senzaționalului reportaj „Hiroshima” al americanului John Hersey).

Teoretic și jihadiștii ar trebui să țină cont de aceste considerente, pentru că folosirea unei bombe nucleare ar atrage, cu siguranță, represalii în urma cărora musulmanii ar avea de suferit, iar extremiștii se văd ca apărători ai comunității musulmane în întregul său.

Totodată, ei se consideră musulmani pioși, poate chiar cei mai pioși. Asta presupune respectarea preceptelor religioase, care interzic uciderea altor musulmani, de ne-evitat dacă provoci un război nuclear, le oferă protecție civililor de alte religii și limitează și distrugerile care pot fi provocate de armate.

Cu toate acestea, jihadiștii au justificat deja masacrarea civililor, inclusiv a celor musulmani, folosindu-se de Coran și de tradițiile legate de faptele și spusele lui Muhammad.

Nu este greu de închipuit că argumente similare ar putea fi aduse și pentru a arăta că folosirea armelor nucleare este un act religios și că distrugerea totală adusă de acestea nu ar fi un păcat.

Jihadul: o obligație a tuturor musulmanilor

Femei în burqa citesc Coranul. Sursa FOTO: Profimedia Images

Coranul descurajează clar orice formă de omor: „[…]Cel care a ucis un om care nu a ucis niciodată, care nu a semănat stricăciune pe pământ este socotit ca şi cum ar fi ucis întreaga omenire, iar cel care a salvat un singur om este socotit ca şi cum ar fi salvat întreaga omenire […]”. (Coranul, 5:32, trad. George Grigore, Editura Herald, Bucureşti, 2006).

Același Coran spune, însă, „ucideți necredincioșii oriunde s-ar afla” (9:5). Este unul dintre versetele asociate cu conceptul de jihad, care apare în 19 dintre cele 114 sure (capitole) ale Coranului, precum și în tradiții.

Cuvântul arab „jihad” este tradus prin „război sfânt”, dar sensul său e mai degrabă de „efort”, „luptă”.

Cel mai important tip de jihad, jihadul mare, se referă la efortul/lupta individului de a deveni un musulman mai bun, de a-și struni pasiunile și a-și corecta defectele; este vorba, așadar, de o transformare interioară.

Jihadul mic privește lupta armata, războiul sfânt propriu-zis, și este, și el, de două tipuri: jihadul defensiv, care se declanșează automat când un teritoriu musulman e ținta unei agresiuni, și jihadul ofensiv, de cucerire și răspândire a mesajului coranic, pe care îl poate proclama califul.

Cum califatul ca instituție a dispărut demult (cel proclamat de Statul Islamic nu a fost recunoscut nici măcar de alți extremiști, din afara grupării) singurul tip de jihad este cel defensiv.

Pentru jihadiști acesta e strâns legat de modul în care văd lumea și comunitatea musulmană, umma: ca pe un tot, un întreg, care este atacat de forțe externe în diferite puncte ale sale. Jihadiștii văd agresiuni la adresa lumii musulmane peste tot: în prezența militarilor occidentali în diferite țări musulmane, din Golf până în Afganistan, în existența Israelului, în faptul că unele teritorii cu populație majoritar musulmană se află în componența unor state nemusulmane.

Guvernele majorității țărilor musulmane sunt considerate vârfuri de lance ale „agresorilor” pentru că întrețin relații diplomatice cu aceștia și pentru că se află în fruntea unor state organizate pe principii ne-islamice, cu instituții moderne, nu ca în vremea Profetului și a succesorilor săi imediați.

Mai sunt două aspecte importante cu privire la jihad, care țin ambele de doctrina cristalizată de-a lungul timpului în jurul acestui concept. Mai întâi, odată ce jihadul a fost declanșat, acesta reprezintă, teoretic, o obligație pentru toți musulmanii, care fie trebuie să lupte, fie să îi asiste pe luptători până când pericolul care planează asupra comunității este îndepărtat.

Evident că niciodată n-o să vedem zeci de milioane de musulmani sub arme, cu atât mai puțin atunci când sunt chemați de grupări marginale și lipsite de legitimitate cum sunt cele teroriste; este, însă, important că jihadiștii cred că ceilalți musulmani au o datorie religioasă să li se alăture.

Al doilea aspect important e legat de ideea de martiriu: cei care mor în jihad sunt martiri, șahizi, iar aceasta este cea mai bună moarte pentru un musulman.

Masacre în numele lui Dumnezeu

Imagine de propagandă a Statului Islamic. FOTO via Profimedia Images

Barbarismul și amploarea atacului de la 11 septembrie au dus la condamnări cvasi-unanime în lumea musulmană și chiar și islamiștii radicali au reacționat ferm: 46 dintre liderii acestora au denunțat, într-o declarație comună „uciderea în masă, distrugerea și atacarea inocenților” ca fiind împotriva „tuturor normelor umane și islamice”; printre semnatari se numărau liderul Fraților Musulmani egipteni, Mustafa Mashhur, și fondatorul Hamas, Ahmad Yassin.

Osama bin Laden a răspuns printr-un document în care a căutat să demonstreze că atentatele de la 11 septembrie au fost legitime din punct de vedere religios și că interdicția de a ucide civili nu este una absolută, ea putând fi ignorată în anumite circumstanțe.

În acest scop, liderul terorist a apelat la diferite episoade din istoria timpurie a Islamului, din perioada profetului Muhammad, precum și la analogie, o metodă folosită frecvent în jurisprudența islamică: dacă Muhammad a luat o decizie într-o anumită situație, atunci credincioșii trebuie să facă la fel în circumstanțe asemănătoare.

În anul 630 forțele musulmane de sub comanda lui Muhammad au asediat cetatea Taif și au bombardat-o cu catapultele. Cum proiectilele nu pot face diferența între civili și militari, rezultă că într-o astfel de situație este permisă uciderea civililor.

Turnurile gemene găzduiau și companii din industria militară așa că, la fel ca și Pentagonul, puteau fi asimilate fortărețelor, în timp ce avioanele care le-au lovit erau, prin analogie, proiectile. În mod similar, Bin Laden amintea că, tot în perioada Profetului, un anume Duraid Ibn Sinna, deși era bătrân și nu reprezenta o amenințare militară, a fost ucis pentru că le dădea sfaturi inamicilor musulmanilor.

Concluzia? Civilii pot fi uciși dacă le oferă armatelor adversare orice asistență prin „faptă, vorbă, sau gând”.

Lucrezi, ca civil, pentru o companie care are contracte cu armata? Ești o țintă legitimă. Trăiești într-o societate democratică, în care liderii sunt aleși? Ești o țintă legitimă, pentru că liderii respectivi și-au trimis armatele împotriva musulmanilor.

Explicațiile și justificările jihadiștilor din care provine Statul Islamic, a încercat să justifice și uciderea musulmanilor, interzisă fără echivoc de Coran: „Cel care, voit, va ucide un credincios, va avea Gheena ca răsplată, unde va veşnici. Asupra lui vor cădea mânia şi blestemul lui Dumnezeu care îi va pregăti o mare osândă” (4:93).

Teroriștii sinucigași ai lui Zarqawi omorau, însă, mii de civili musulmani, care erau victime colaterale ale atentatelor pe care le comiteau.

Pentru Zarqawi, protejarea religiei – amenințată de „cruciați” și alte forțe externe – este mai importantă decât protejarea vieții, iar jihadul are prioritate absolută. În plus, dacă un civil moare într-o operațiune a unui „martir”, devine la rândul său martir, cea mai bună soartă a unui musulman.

Cu alte cuvinte, teroriștii le făceau un bine musulmanilor care mureau odată cu ei: îi trimiteau direct în Rai.

Musulmanii pot fi, însă, și ținte directe, nu doar victime colaterale; este suficient să îi declari apostați, kafiri, indivizi care, prin acțiunile lor, au abandonat religia. Declararea cuiva ca apostat se numește, în arabă, takfir; deși în mod tradițional este vorba de un proces complex, în care sunt chemați să se pronunțe experții, jihadiștii și-au însușit dreptul de takfir și l-au folosit la o scară așa de largă încât au ajuns să fie denumiți, peiorativ, de către adversarii lor “takfiri”.

Fenomenul a fost împins până la cele mai grotești limite ale sale în timpul războiului civil din Algeria, în anii ’90, când jihadiști din Grupul Islamic Armat (GIA) au spus că toți cei care își neglijează obligația de a participa la jihad sprijină, implicit, guvernul kafirilor și, prin urmare, sunt și ei kafiri – deci ținte legitime.

Coranul și Apocalipsa jihadiștilor

Mulți dintre jihadiști și ideologii lor au o viziune apocaliptică asupra lumii: cred că se apropie bătălia finală dintre bine și rău în care ei sunt, desigur, de partea forțelor binelui.

Există o profeție atribuită lui Muhammad cu privire la sfârșit: când acesta se va apropia, comunitatea musulmană se va împărți în 73 de grupări/secte și doar una dintre acestea va urma calea cea dreaptă și va ajunge în Rai; pe falșii musulmani din celelalte 72 îi așteaptă Infernul.

Evident că jihadiștii își închipuie că fac parte din secta aleasă – chiar dacă tot Muhammad a spus că aceasta va fi secta cu cel mai mare număr de adepți, ceea ce nu e cazul la extremiști, care reprezintă un curent marginal chiar și între musulmanii fundamentaliști, aflați la rândul lor în minoritate.

Jihadiștii au găsit deja căi pentru a justifica uciderea accidentală a civililor musulmani și ne-musulmani, dar și atacarea directă a acestora – fie prin asimilarea lor la forțele armate, în cazul ne-musulmanilor, fie prin declararea lor ca apostați, dacă e vorba de musulmani.

Au găsit și un cleric care să justifice folosirea armelor nucleare. Nu este așa de greu de imaginat o situație în care o grupare de jihadiști fanatici ar fi gata să accepte Armaghedonul nuclear: ne-musulmanii și apostații oricum trebuie uciși, pe adepții celor 72 de secte false îi așteaptă Iadul, iar credincioșii ajung în Rai, pentru o eternitate de desfătări.

Apăsând butonul roșu, ar crede că fac lucrarea lui Dumnezeu.

Notă*: folosesc termenul de “jihadist” pentru a-i desemna pe extremiștii musulmani sunniți, cum sunt cei din rețeaua Al Qaida și Statul Islamic, dar nu numai. Termenul arab pentru cei care luptă în jihad este „mujahedin”, care în epoca contemporană a fost asociat mai ales cu luptătorii anti-sovietici din Afghanistan. Și extremiștii își spun tot „mujahedini”, însă cred că este necesară o distincție între mult mai inclusivul „mujahedin” și “jihadist” (sau, în engleză, “jihadi”). Acesta din urmă este legat de militantismul islamic, de cei care caută cu orice preț jihadul; așadar, are și o nuanță politică.