Draci peste tot (II). Sau despre misterioasa aspirație a aghiotantului lui Dragnea la filozofie

După tandemul „Vasile“ – „Ionuț“(1), mă voi opri acum la tandemul „Romulus“ – „Adrian“. Cum siglele acestea sunt folosite, ca și cele din textul precedent, doar pentru fluidizarea textului (dar și cu o intenție de generalizare și simbol), voi preciza de astă dată de la început, cu gândul de a nu da naștere la confuzii inutile, cine sunt componenții tandemului.

Tandemul „Romulus“ – „Adrian“

Romulus – Romulus Brâncoveanu (62 de ani), profesor universitar specializat în filozofie politică, filozofie morală, filozofia istoriei, filozofia educației, filozofia științelor sociale (vezi CV-ul publicat pe internet), e într-al 11-lea an de decanat la Facultatea de Filozofie a Universității din București. A avut un parcurs bine dozat. Venind de la „Liceul Industrial de Petrol“ din Videle, unde a fost profesor de filozofie și istorie între 1982 și 1990, a urcat treptele gradelor universitare curajos, ajutat poate și de șansa nașterii într-un loc binecuvântat de istorie (comuna Conțești, județul Teleorman), precum, de ce nu?, și de începutul carierei într-un orășel care poartă noroc în destinul celor ce s-au născut sau au trecut prin el. Căci locul a dat țării în ultimii ani, cum bine se știe, câțiva oameni politici prestigioși, printre care pe actuala doamnă prim-ministru, pe actuala doamnă ministru de Interne și pe președinta ICR.

În cei 22 de ani petrecuți, după 1992, ca profesor la Facultatea de Filozofie, l-am cunoscut puțin pe dl Brâncoveanu. Aparența nu-i trăda vocația, iar felul de a vorbi, tatonant și domol, nu-l anunța pe gânditorul înverșunat de patima ideii, la care cuvintele se precipită pentru a ține pas cu ritmul amețitor al gândirii. În biroul decanatului te întâmpina un om cu aparențe modeste, mic de stat, așezat, blând și cumsecade, a cărui privire, obișnuită la oamenii care par că au ceva de ascuns, aluneca de-a dreapta și de-a stânga interlocutorului. Dar nu, cunoscându-l mai bine, recunoșteai în el marele timid, pe omul acela care simte în adânc că soarta a fost oarecum ironică cu el, distribuindu-l într-un rol care nu era al lui. De aici și o jenă care nu-l părăsea niciodată și o anumită strădanie de a compensa absența harului prin retranșarea în rolul de gospodar care învârte normele didactice, orarele și doleanțele cadrelor didactice în așa fel încât să mulțumească pe toată lumea. M-a surprins oarecum, întâlnindu-l, contradicția dintre impresionanta întindere (potrivit CV-ului) a domeniilor filozofice stăpânite și economia vocabularului folosit la cursuri, în intervenții publice sau în discuții prietenești. Cum de putea spune atât de mult în cuvinte atât de puține?, mă minunam de fiecare dată când îl auzeam vorbind. Cam cu o sută-două de cuvinte reușea să exprime tot ce voia! Cred că dl Brâncoveanu este și un mare emotiv. Decan fiind, trebuia să prezideze ceremoniile de susținere a doctoratelor. Membrii uneia dintre comisii își amintesc și azi cu duioșie cum la susținerea doctoratului dlui Bogdan Cazaban Tătaru, doctor în filozofie și eminent teolog, ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun între 2010–2016, emoția l-a făcut să nu poată rosti cuvântul „angelologie“ din titlul tezei. Știți cum se întâmplă să ne împiedicăm uneori într-un cuvânt, intrând pe cărarea greșită a pronunțării lui. (De pildă, eu am trac de câte ori trebuie să pronunț cuvântul „procrastinație“ sau, mai simplu, „procrastinare“.) Decanul nostru, deși îl avea la îndemână pe „angel radios“ de la Caragiale, se avânta în cuvânt începând cu „angiol“, și nu cu „angel“, și nu mai putea trece în ruptul capului de „angiololo…“, „angiololo…“. Leoarcă de transpirație, a abandonat în cele din urmă blestemata vocabulă „angelologie“, întrucât toți cei de față înțeleseseră oricum la ce se referea. (Mă rog, ăsta e un fapt divers.)

Dl decan m-a dezamăgit însă de curând în intervenția sa la o emisiune TV în care trebuia să explice cum se face că la un concurs pentru postul de asistent comisia alesese, dintre cei patru candidați, pe cel mai nerecomandabil dintre ei și-i respinsese pe cei cu doctorate strălucite luate la universități din Occident. Sărmanul de el invoca în neștire cuvintele „proceduri“ și „reguli“, adică exact capitolele din regulamentul de concurs pe care comisia le ignorase. După concurs, în facultate se stârnise scandal. Dar atât Senatul Universității, cât și rectorul Universității, profesorul Mircea Dumitru, și-au dat blessing-ul pentru corectitudinea celor petrecute în ograda Facultății de Filozofie. În fond, e absurd să-ți tai singur craca și să primești în facultate pe unii mult mai buni decât tine. De ce să riști să iasă la lumină, pe fundalul pregătirii lor, modestia performanțelor tale? Cam asta, în linii mari, despre cel la care mă voi referi de acum înainte cu sigla „Romulus“.

În ce-l privește pe Adrian. E vorba de dl Adrian Mlădinoiu (38 de ani), doctorand în filozofie al lui „Romulus“ și secretar de Stat în cadrul Secretariatului General al Guvernului. În timp ce „Romulus“ are o promițătoare carieră filozofică, „Adrian“ are o foarte frumoasă carieră sportiv-militară. Ba chiar înclin să cred, dacă o asemenea comparație îmi e îngăduită, că „Adrian“ e mai bun ca sportiv și militar decât e „Romulus“ ca filozof. Dl Mlădinoiu este un profesionist adevărat: parașutist militar, comandant de grup în dispozitiv, alpinist de intervenție, ofițer de protecție pentru înalți demnitari, manager de situații de criză, specialist în „bună guvernare“. Are un masterat în investigarea fraudelor, a mai avut parte și de instrucție contrateroristă și posedă un permis de conducere la categoriile A, B, C, E.

În cazul tandemului „Romulus“ – „Adrian“, format în 2018 în jurul unui doctorat în filozofie, nu e vorba, precum în tandemul „Vasile“ – „Ionuț“ pe care l-am analizat zilele trecute, de plagiat. Nici n-are cum. „Adrian“ abia s-a înscris la doctorat. A luat concursul cu brio, apărând pe lista de doctoranzi ai Facultății la poziția 11. În cazul noului tandem, lucrul care te izbește este deocamdată doar apropierea dintre două domenii pe care nu cred să le fi unit cineva până acum pe lume: pe de o parte, pază&protecție, parașutism și contraterorism, pe de alta, filozofie.

Privind fotografia lui „Adrian“, m-a impresionat chipul încremenit, specific profesionistului care știe că răspunde de viața cuiva și care trebuie să-și ascundă emoțiile sau chiar să sugereze totala lor absență. Mi-l imaginam pe Adrian, suplu, cu silueta lui înaltă și sprintenă, conducând un vehicul blindat cu o sută pe oră pe șinele de cale ferată fără să alunece un milimetru de pe ele. Așadar, admirația mea pentru „Adrian“ după lectura CV-ului său, independent de proiectul doctoral în filozofie, a fost spontană și totală. Dacă totul, în destinul lui „Adrian“, s-ar fi oprit în punctul acesta, mitul sepepistului cu chipul de marmură ar fi rămas pentru mine neștirbit. Dar deodată…

În 2012, când „Adrian“ a devenit șoferul-aghiotant și garda de corp a lui Liviu Dragnea, viceprim-ministru în guvernul Ponta, destinul de bodyguard hollywoodian al lui „Adrian“ s-a frânt. Cei doi, Liviu și Adrian, „s-au plăcut“. Din clipa aceea, viața lui „Adrian“ a luat-o razna. Liviu „îl bagă în politică“ și îi dă funcții pentru care nu are nici o chemare. În loc de un paznic bun și de un comandant de parașutiști care ocupă cât ai clipi teritoriul inamic, ne-am ales cu un secretar de stat prost. Pentru că, într-adevăr, după ce PSD câștigă alegerile, Dragnea îl face în ianuarie 2017 consilier, secretar de stat, apoi membru în Consiliul de administrație al Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere și membru în Consiliul de administrație la Autoritatea pentru Administrarea Arhivelor Statului. Împreună cu Ilan Laufer gestionează, împotmolindu-l total, programul START-UP Nation menit să le dea o mână de ajutor românilor care vor să-și deschidă afaceri. Tot Dragnea îl face să dea de gustul banilor. Îl împrietenește cu fiul lui, Valentin, cu care se asociază într-o firmă de pantofi de lux și într-una de porci, fosta, de-acum celebră, „Salcia SA“ din Teleorman. (Un amănunt picant ar fi că designerul firmei de pantofi de lux Ștefan Burdea Shoes SRL a înscris pe blazonul firmei sloganul „Și eu sunt dac“. De unde o fi știind Ștefan, te întrebi, cum arătau pantofii de lux ai dacilor?)(2). „Adrian“, un bun sportiv, un bun militar și un excelent păzitor de oameni prețioși, care ar fi putut să-mi populeze mai departe fantasmele eroice de adolescent întârziat, a dat cu piciorul la tot ce făcuse mai bun în viață și a ales să facă tot ce poate fi mai rău: să se înhăiteze cu Necuratul. Totuși, în virtutea vechii meserii, el continuă să-l însoțească pe Dragnea la înfățișările acestuia de la Înalta Curte. Băiatul acesta, care la 20 de ani, la Istanbul, câștigase medalia de argint la 60 de metri garduri și bătuse un record balcanic la săritura în lungime(3), va face în curând burtă și va cheli mișcând bani din buget spre beneficiul partidului, după cum zic ziarele(4).

Liviu Dragnea, alături de fostul său ofiţer SPP, Adrian Mlădinoiu. Foto: Mediafax

Ei bine, pe drumul acestui destin bulversat, a apărut ex-campionul, ex-sepepistul și ex-parașutistul nostru la porțile Facultății de Filozofie. De fapt, aici voiam să ajung. De ce Dumnezeu, te-ntrebi, nu o fi ales „Adrian“ să-și dea doctoratul, așa cum fac toți cei care au apucat-o pe drumul ales de el, la Academia de Poliție, creată anume pentru asta? Important e, chiar dacă nu știu din ce motive, că pe „Adrian“, la cei 37 de ani ai lui cât avea în 2018, decanul „Romulus“ l-a primit cu brațele deschise ca doctorand. E greu de crezut că, peste noapte, „Adrian“ s-a îndrăgostit de Platon, Epictet, Toma d᾽Aquino, Kant și alții asemenea. Mai există posibilitatea ca „Romulus“, specialist și în teoria și practica managementului, să fi acceptat sau să-i fi propus o teză de „filozofia managementului“, de vreme ce cuvântul „filozofie“ poate fi asociat în zilele noastre cu orice. Pledează pentru această variantă și faptul că, de vreo doi ani încoace, „Adrian“ a început să aibă, după cum am văzut, și experiență managerială. Oricum ar fi, a venit momentul s-o spunem pe șleau: treaba asta e o batjocură la adresa filozofiei.

Și atunci mă-ntorc către „Romulus“ și-l întreb: «Nu vă e rușine, domnule decan, să transformați filozofia într-o târfă pe care oricine, de la „Ionuț“ la „Adrian“, poate s-o agațe la orice colț de stradă? Oare nu dumneavoastră și școala doctorală a Facultății aveți obligația să vegheați ca la concursurile doctorale să nu treacă decât cei cu o prealabilă pregătire filozofică de excepție? Căci titlul de „doctor“ e o promoție a vieții, e desăvârșirea unei educații înalte, e o tresă pe care o primești ca recunoaștere a unei puteri de muncă excepționale, a unei minți strălucite și a voinței de a-ți da un destin. Nu e o garoafă la butonieră, nu e un panaș, nu e un cadou, nici ceva care poate fi cumpărat și care dă bine în CV-ul unui potentat care, când n-ar probleme cu cazierul, are cu „ora doisprezece“, cu „decât“ și „ca și“».

Nu am avut mai mult de zece doctoranzi de-a lungul celor douăzeci și doi de ani de profesorat, pentru că am considerat că nu existaseră mai mulți care meritau să aspire îndreptățit la acest titlu. Pentru mine, condiția ca să ocupi un loc pe lista doctorală de la Filozofie era să știi germană (sau să dai semne că ești pe drumul învățării ei), să fi luat nota zece la toate examenele date de-a lungul facultății la cursurile esențiale, să fi tradus, prefațat și adnotat la licență lucrarea unui filozof clasic, să fi scris de-a lungul anilor, ca student, câteva eseuri strălucite. Numai așa poți avea garanția că, la capătul câtorva ani de trudă, viitorul doctor în filozofie va face performanță în folosul culturii române și că se va impune pe scena internațională. Cam toți foștii mei doctoranzi sunt acum oameni de cultură împliniți, ocupă catedre universitare în țară sau străinătate și publică lucrări în cele mai prestigioase reviste și edituri de filozofie din lume.

Îl vedeți pe „Adrian“, domnule decan, făcând toate astea? Sau pe „Ionuț“ al lui „Vasile“? Ce anume din viața lor de până acum îi califică pentru titlul de aspiranți la „doctor în filozofie la Facultatea de Filozofie a Universității din București“? Nu vă gândiți că vi se va pune mereu această întrebare? Nu va trimite oare gestul dumneavoastră la gândul că titlul de doctor a căpătat valoare de schimb și a devenit o marfă? După cum vedeți, nu-mi poate fi indiferentă soarta unui lucru căruia mi-am dedicat toată viața. Ce se întâmplă în fond cu facultatea asta în care concursurile se fac prin contraselecție, în care doctoratele se pot plagia, în care informațiile de interes public (componența și referatele comisiei doctorale) sunt ținute sub obroc și în care sunt primite la doctorate personaje care n-au nici în clin nici în mânecă cu filozofia?

În urmă cu vreo șapte ani, intrigat de ce vedeam în jurul meu în facultate, am scris un text intitulat Balta stătută a facultăților noastre, adresat ministrului de atunci al Educației, dl Daniel Funeriu. Îl trăgeam la răspundere, pe el care, asemeni profesorului Mircea Miclea de la Cluj, făcuse în acești treizeci de ani lucruri notabile în mandatul său, întrebându-l de ce lasă să prolifereze în universitățile românești clanurile bazate pe cumetrii. Dl Funeriu mi-a răspuns atunci că universitățile se bucură de autonomie și că ministrul nu poate interveni în derapajele lor. Avea, desigur, procedural dreptate.

Drept care acum, după faimosul concurs cu contraselecția de la Filozofie din februarie 2019, m-am adresat rectorului Mircea Dumitru, care, fiind de o viață profesor la Filozofie și păstorind-o ca decan vreme de vreo zece ani, cunoaște la perfecție facultatea și năravurile ei. Trec peste detaliile discuției. Aștept doar să văd cum se va descurca dl Dumitru cu plagiatul lui „Ionuț“. Dar cu doctoratul lui „Adrian“? Dar cu concursurile pe post dedicate? Până unde se întinde în zilele noastre „autonomia universitară“? Bate oare dincolo de tandemul „Romulus“ – „Adrian“? Sau se împotmolește în ex-șoferul lui Dragnea?

Văzând ce se întâmplă în „facultatea noastră“, unul dintre cei mai străluciți doctoranzi pe care i-am avut și-a pus întrebarea ce ar fi trebuit să se întâmple pentru a nu fi ajuns unde am ajuns. Și iată ce spune el într-un e-mail trimis în urmă cu o zi-două:

„În Germania de Est universitățile au fost desființate toate după reunificare și reînființate de la zero cu noi concursuri pentru toate posturile. E poate la fel ca în cazul acelor spitale în care bacteriile mutante au intrat în pereți, așa încât o demolare și reconstruire sunt singura soluție care elimină agenții patogeni. Cam asta avem noi acum în sistem, în toate domeniile, niște bacterii bine adaptate la antibiotice și dezinfectanți, care se readaptează iar și iar la orice mică schimbare.“

Asta trebuia, așadar, făcut în 1990. O vreme, în primii doi ani, studenții îi dăduseră afară pe mai toți dinozaurii care au supraviețuit glaciațiunii marxist-leniniste. Dar, după ce autorii epurării au terminat facultatea și au plecat cu burse în Occident, noile generații de studenți, care nu-i mai cunoșteau pe dinozauri, le-au permis acestora, încet-încet, să revină în facultate, precauți la-nceput, apoi din ce în ce mai siguri pe ei, refăcând rapid, în alt context, cutumele vechii facultăți de ideologie a urii (căci asta devenise, din 1948, filozofia practicată instituțional în România), cu periajele de rigoare făcute la zi. S-au împins unii pe alții, s-au ridicat unii pe umerii altora, au refăcut sistemul de relații, cârdășiile cu puterea, au redevenit slugarnici, trepăduși și aroganți, lipsiți de crezuri și idealuri, an de grație de la Revoluția din decembrieignoranți cât încape, jucând prost niște roluri pe care nu le-au știut niciodată, plictisind studenții, prostituându-și cuvintele și meseria. Au scris prefețe la cărțile scrise în pușcărie de penalul Dan Voiculescu (ceea ce în lege se numește „muncă în folosul societății“!) cu aceeași mână cu care traduseseră și prefațaseră faimoasa Despre libertatea lui John Stuart Mill, carta liberalismului occidental; au disuadat studenții (cu decanul în frunte) să manifesteze în fața facultățiipentru independența justiției, ca să nu amestece, vezi Doamne, învățământul cu politica, asta după ce-i avuseseră ca musafiri pe la seminarii pe Iliescu, Roman și Brateș iar ca doctoranzi oameni ai puterii ignari sau plagiatori.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro