​REPORTAJ Copșa Mică: orașul cu aerul otrăvit de care comuniștii nu voiau să vorbească. Primar: În jurul nostru nu mai erau păduri, erau ploi acide. Era o chestie obișnuită să mori la 60-65 de ani (I)

În 2006, Copșa Mică era cel mai poluat oraș din Europa. Poluarea nu a ajuns la cote alarmante doar în acel an, problema exista încă din vreme lui Ceaușescu, însă nu discuta nimeni despre asta. De vină erau cele două fabrici, Carbosin și Sometra, unde se producea negru de fum, acid sulfuric și se prelucrau metale neferoase printre care plumb și cadmiu. Astăzi, dacă treci prin oraș, în drum spre Sibiu, aproape nimic nu mai aduce aminte de acest statut, așezarea semănând incredibil cu celelalte localități din zonă, cu case viu colorate. Oamenii chiar glumesc că aerul este mai curat ca la Sinaia.

Carbosin s-a închis în 1993, iar la Sometra furnalul nu mai arde din 2008. Amintesc de vremurile trecute doar ruinele celor două fabrici. Povestea orașului și a oamenilor de aici rămâne însă una incredibilă, o lecție despre ce înseamnă industrializarea fără respect pentru om și natură, ce preț plătim pentru asta și despre capacitatea extraordinară de regenerare a naturii.

Până în perioada interbelică, Copșa Mică era un sat cu circa 1.000 de suflete, o așezare tipic transilvăneană, locuitorii se ocupau cu agricultura și creșterea vitelor. Istoria „industrială” a așezării începe în anii 1920-1930 cu exploatarea gazului metan din Copșa Mică, tot atunci având loc și cel mai mare incendiu din România, care a durat 7 ani.

Pentru exploatarea gazului metan și valorificare acestuia, în anul 1925 a fost înființată Societatea Națională de Gaz Metan (SONAMETAN) cu sediul direcției de exploatare la Mediaș. Aceasta trebuia să asigure necesarul de gaz al orașului Sibiu și facă noi foraje în bazinul de la Copșa Mică. Pe 11 iulie 1933, în timp ce se fora la sonda numărul 5 de la Copșa, are loc o explozie și izbucnește incendiul mai sus amintit. Întreținut de gazul metan, focul a ars 7 ani până când inginerii au reușit să-l stingă. Inițial flacăra avea circa 100 metri înălțime. În 1935 SONAMETAN pune în funcțiune prima fabrică de negru de fum de la Copșa, scrie Ioan Gabor în cartea „Copşa Mică – Istoria industrială”. Aceasta capăta mai târziu numele de Carbosin. Negrul de fum este folosit la fabricarea cauciucurilor şi producerea plexiglas-ului.

În primul an de funcţionare, pe poarta fabricii au ieşit 11 tone de negru de fum, iar din 1936 au început şi exporturile. Zece ani mai târziu producţia a ajuns la 913 tone de negru de fum, dintre care 235 de tone mergeau la export. În paralel, în 1939 Societatea Națională de Exploatări Minere (SONEMIN) începe construcția uzinei de prelucrare a zincului, transformată mai târziu în Sometra. În noiembrie 1940 se toarnă primul lingou de zinc la Copșa Mică. Inițial, fabrica avea 150 de angajați și o capacitate de producție de 3.500 tone pe an. Capitalul inițial investit a fost de 120 milioane lei (la vremea respectivă), dar în anul 1943 a ajuns la 300 milioane lei pentru a crește capacitatea de producție la 9.000 de tone.

Zăpada neagră

După venirea comuniștilor la putere, cele două fabrici au fost naționalizate, iar capacitatea de producție a crescut rapid și s-a dezvoltat. Pe lângă negru de fum și zinc se mai prelucra plumb, cadmiu și alte metale, iar în 1957 s-a pus în funcțiune și o fabrică pentru producerea de acid sulfuric. În 1974, la Carbosin producția de negru de fum a ajuns la peste 38.000 de tone pe an, iar fabrica avea o mie de angajați. Sometra producea 30.000 de tone de zinc și 20.000 de tone de plumb pe an.

Înainte de revoluție Copșa Mică a ajuns la circa 7.000 de locuitori, iar cele două fabrici aveau 8.000 de angajați. „Lucrau 8.000-10.000 de oameni în cele două fabrici. Cifra exactă nu se știe fiindcă era mare fluctuație, te puteai trezi de pe o zi pe alta cu 1.000 de oameni în plus. La un moment dat se foloseau și militari când aveau un vârf de producție. Foarte puțini oameni din oraș nu munceau în fabrică. Foarte rar se întâmpla ca un copșan să nu muncească în fabrică. Orașul Copșa Mică avea în acel moment 8.000 de locuitori și peste 8.000 de angajați în cele două fabrici. Veneau și din Mediaș, Blaj, comunele învecinate ca să muncească aici”, a declarat pentru HotNews.ro Tudor Mihalache, primarul din Copșa Mică.

Odată cu dezvoltarea celor două fabrici a apărut și poluarea. Erau afectați atât cei care lucrau pe platforma industrială cât și oamenii din oraș. Din cauza negrului de fum casele erau negre, oamenii erau murdari de funingine, animalele erau negre, uneori ningea cu negru de fum – „zăpada neagră”, cum spuneau localnicii. Acesta era însă mai puțin toxic. Moartea venea de la fabrica de zinc și cea de acid sulfuric. Era numită moartea albă pentru că oamenii nu erau conștienți de pericol și de otrăvirea lentă. Din cauza ploilor acide, pădurile și vegetația din jurul orașului au fost distruse.

Moartea invizibilă

„Fabricile s-au dezvoltat într-un mod galopant fără să țină seama de nicio normă de mediu, nici nu se punea mare respect pe viața umană sau pe mediu. Se gândeau doar cu cât depășesc cantitățile propuse în planul cincinal. Nu se respecta nicio normă de protecția muncii, nu era nicio educație despre igienă. La negrul de fum, inițial erau niște filtre electrice, după care erau niște filtre de pânză, menite să protejeze zona. Ulterior s-a renunțat la filtrele de protecție, erau căderi de tensiune, filtrele electrice nu mai funcționau și ieșea în atmosferă tot negrul de fum. Ca și toxicitate, negrul de fum avea mult impact vizual, dar fiind carbon, nu era foarte toxic pentru om. Moartea invizibilă o provoca cealaltă întreprindere care producea zinc, plumb”, a declarat pentru HotNews.ro, Tudor Mihalache, primarul din Copșa Mică și unul dintre martorii istoriei acestui oraș. Viața de zi cu zi era o provocare la Copșa, însă oamenii s-au adaptat condițiilor infernale și au învățat să supraviețuiască. Dar să mori la 60 de ani devenise normalitate.

„Cei care munceau în condițiile alea de toxicitate, din tată în fiu se moșteneau niște informații, o știință a supraviețuirii. De exemplu, se transmitea că dacă te speli pe mâini și nu mânânci cu mâinile murdare, nu faci boala plumbului. Dacă mânânci bine înainte să mergi la fabrică, nu te îmbolnăvești. Cei care se disciplinau au prins ani frumoși, ceilalți au murit la 60-65 ani maxim. Cei mai mulți morți au fost dați de etnia romă. Erau oameni fără educație, care intrau ca în linia întâi la război, fără nicio grijă, necrezând că se pot îmbolnăvi. Ieșeau plăcile de la turnătoria de zinc, iar în pauza de masă spărgeau ouă pe ele și le mâncau. Toate ouălea alea conțineau oxid de zinc pe care îl mâncau. După un timp le cădeau dinții, cam toți cei care lucrau în fabrică aveau problema asta din cauza cadmiului. Aveau foarte multe boli cardiace. Dar nu se lua în seamă. Era o chestie obișnuită să mori la 60-65 de ani”, mai povestește primarul din Copșa.

Acesta are în plan chiar să facă un monument dedicat romilor care au murit în fabrică. Iuliu Domșa a lucrat 38 de ani la Sometra. A început în 1959 ca pirometrist, când s-a pornit furnalul a fost operator la camera de comandă, apoi a avansat la șef de chipă, ajutor de maistru, apoi maistru. S-a pensionat în 1992, dar s-a reîntors după o lună, fiindcă era nevoie muncitori cu experiență și a lucrat până în 1997. Acum are 78 de ani, este președintele Sfatului Bătrânilor din Copșa Mică, este plin de energie și vorbește cu nostalgie despre perioada petrecută în fabrică. Recunoaște că a fost greu, dar banii și dorința de a avea un trai mai bun îi motiva pe oameni.

„M-am angajat în ’59, după terminarea școlii. Încă erau cuptoarele de zinc vechi, făcute în 1940. Am lucrat acolo ca pirometrist, un fel de ajutor de maistru, măsuram temperatura din cuptor. Temperatura trebuia ridicată treptat, 10-20 de grade, până ajungea la 1.300 grade, cât cerea procesul de producere a zincului. Viața la fabrică era grea, fiindcă se lucra manual, însă oamenii abia așteptau să vină la lucru. Am simțit poluarea. În fabrică se lucra cu mască, niște măști speciale aduse de englezi, dar numai când au venit englezii. Când s-a lucrat la cuptoare, nu avea nimeni nicio mască.

Din ’66, când s-a pornit furnalul, am fost dotați cu măști. Nu numai de la furnal erau gaze, ci de la acid, pișcau la ochi, la nas. Asta era în tot orașul. Au fost și boli, de la furnal îi trimetea pe muncitori la deplumbizare și două săptămâni la sanatoriu, la Avrig, la aer curat, unde le dădeau niște întăriri, apoi se întorceau la fabrică. Dacă erau depistați cu saturnism, nu erau lăsați să mai lucreze în zona aia, îi dădeau la alte secții. De la cealaltă fabrică toată lumea era neagră, ningea cu negru. Într-o vreme au venit japonezii și au adus niște filtre bune, dar pentru că vroiau producție din ce în ce mai mare, s-au ars și au pus filtre românești, s-a umplut tot orașul de negru. A fost murdar, dar nu a fost toxic”, povestește Iuliu Domșa. Acesta spune că supraviețuirea depindea de noroc și de cât de bine se îngrijeau oamenii.

„Toată lumea ne întreba cum puteți să trăiți acolo, fiindcă vedea la televizor care este treaba, dar să știți că după atâția ani vreau să vă spun o statistică, în 2018 am avut 102 persoane care au depășit 80 de ani în Copșa Mică. Avem și de 96 și 95, 92, 90 de ani, oameni care au locuit aici, au lucrat aici. Avem 1.040 de pensionari la nivelul orașului și sunt unii care au 38-40 de ani de pensie, cu 30 sunt foarte mulți”, povestește acesta.

Și pentru cei care nu lucrau în fabrică viața era cumplită, iar moartea pândea după colț. „De exemplu, când se lăsa ceața, era o ceață acidă, știam că aia afectează primăvara și vara legumele din grădină, că legumele puteau fi arse, ardea chiar și hainele și respirai foarte greu, era un gust dulceag și nu puteai respira. Dar oamenii erau antrenați, învățați de mici. Noi chiar jucam fotbal pe ceața aia. Dar era o adaptare. Mama spăla rufe și întreba, cum bate vântul. Dacă bătea către Mediaș era bine, le scoteam în curte. Tot timpul eram cu ochii pe negrul de fum, dacă se schimba vântul. Strângeam repede rufele. Așa era o zi din viața unei gospodine din Copșa. De exemplu, o găină când o tăiai și jumuleai, era pielea neagră și o spălam cu detergent pentru a o face albă. La fel oile, porcii”, mai povestește primarul din Copșa.

Mult mai târziu, după Revoluție, copșenii au aflat de la un ONG american cum să se protejeze de otrăvirea cu plumb, însă pentru mulți a fost prea târziu. „Au venit niște americani, ei aveau aceeași problemă în America fiindcă foloseau foarte multe vopsele pe bază de plumb, mureau pe capete și nu știau de ce. După ce au rezolvat la ei în America, au căutat alte orașe cu aceeași problemă și așa au ajuns la noi. Ei ne-au spus un lucru simplu, dar de mare impact. S-a format o deprindere obsesivă la copii de a se spăla pe mâini. Ne-au dat cadou inclusiv aspiratoare pentru aspirarea prafului din spațiile publice. Numai faptul că se aspira praful din spațiile publice, iar copiii se spălau pe mâini, la un an, a căzut cu 30-40 % îmbolnăvirea la copii„, mai povestește Tudor Mihalache.

Perioada de după 1990

Imediat după revoluție a început și declinul celor două fabrici. Locuitorii orașului au cerut închiderea fabricii Carbosin din cauza poluării. În 1993 a fost vândută la licitație și dezmembrată, apoi terenul a fost vândut din mână în mână.Cealaltă fabrică a intrat și ea în declin. Astfel, producția Sometra ajunge de la circa 30.000 de tone de zinc metalurgic pe an în 1989, la jumătate în 1990, iar cea de plumb de la 23 la 12 tone. În 1993 se renunță la producția de acid sulfuric. După 1994, producția de zinc crește din nou și ajunge în 1997 la 34.000 tone pe an, iar cea de plumb la aproape 17 tone (Sursa: Copșa Mică-Istoria Industrială, de Ioan Gabor).

„După revoluție, automat s-a închis fabrica de negru de fum fiindcă presiunea asupra mediului era mult mai vizibilă. Oamenii au cerut asta. Cea metalurgică, care aducea o moarte invizibilă a rămas funcționând și oamenii chiar o apărau. Nu putem să închidem fabrica fiindcă dă locuri de muncă, murim de foame, ziceau. Țin minte că a fost un miting foarte mare la o casă de cultură, cu sute de oameni în sală, iar la un moment dat primarul din Mediaș, care era în sală, s-a aventurat să le spună că fabrica asta omoară și că trebuie să creem oportunități pentru o viață mai bună și mai curată. Au sărit să-l linșeze. Așa erau de montați”, își amintește Tudor Mihalache, primarul din Copșa Mică.

În 1998, Sometra a fost privatizată. Fondul Proprietății de Stat vinde pachetul majoritar de acțiuni (circa 60%) companiei Mytilineos Holdings din Grecia, valoarea tranzacției fiind de 20 milioane de dolari. De la 1 februarie 2009 Sometra a oprit temporar activitatea din cauza crizei economice și fiindcă prețul metalelor ajunsese mai mic decât prețul de producție.

Fabrica a poluat masiv și după 1990, până în 2008 când s-a închis furnalul. Schimbarea de atitudine față de fabrică s-a făcut treptat, un rol esențial jucând schimbările de legislație impuse de aderarea la UE.

„Oamenii încep să circule, văd că pot să câștige mai mulți bani decât la Copșa și să trăiască mai mult, că fabrica omoară, și începe să se discute acest lucru în oraș. Asta se întâmpla prin 2005-2006. Apoi fabrica este vândută către o firmă din Grecia, care își asumă retehnologizarea. Doar că acest lucru nu se întâmplă. Se restructurează personalul, întră într-un plan de conformare, dar nu prea s-a ținut cont de el. De la 3.000 și ceva de muncitori se ajunge la 1.000 de angajați. Presiunile de mediu făcute de legislația europeană îi obligă să facă un dans pe sârmă, în așa fel încât să prelungească termenele de implementare a măsurilor de mediu, care costau foarte mulți bani. Ei au vrut să producă mult și bine fără să investească. Ultima lovitură pe care o primește industria din Copșa este criza din 2007, când toată piața auto cade și nu mai este nevoie de plumb și zinc cât producea Sometra.

Grecii s-au gândit în acel moment să oprească furnalul pentru revizie. Furnalul era din când în când demontat și rezidit, apoi se pornea focul în el. Repornirea costa milioane de euro, criza se prelungește și nu au mai avut puterea să-l repornească. De atunci fabrica face câțiva pași în implementarea condițiilor de mediu. Marea haldă de steril trebuia băgată în domuri și acoperită cu verdeață. Se încearcă vânzarea acestui steril ca fundament pentru autostradă și chiar se exportă către Cluj-Napoca câteva mii de mașini de zgură pentru fundament, dar mișcarea ecologică românească pune o presiune foarte mare în mass-media și se renunță. Acesta rămâne în Copșa, iar Sometra are în continuare obligații de mediu. Până la urmă hotărăsc să recicleze halda de steril pentru a scoate oxizi pentru vopseluri. Asta fac și acum”, a declarat Tudor Mihalache.

Redresarea economică

După intrarea în declin a celor două fabrici, economia din Copșa Mică s-a prăbușit. Poluarea a omorât celelalte afaceri, agricultura, creșterea vitelor, iar oamenii au rămas muritori de foame. Singura soluție a fost să plece în alte țări/orașe.

„După ce s-a închis Carbosinul, 2.000 de oameni pleacă din Copșa Mică în Germania întâi, apoi în Spania. În Zaragoza aveam 500 de copșeni. Animalele cu viață scurtă – găini, miei, purcei – nu aveau nicio problemă în a acumula metale grele. În schimb animalele cu durată lungă de viață – caii, vacile – care acumulau aceste metale grele, făceau aceleași boli ca și oamenii. De exemplu saturnismul cronic. Mureau pe capete. După revoluție au început să facă analize și nu mai cumpăra nimeni cai și vaci din zona asta, oamenii fiind nevoiți să renunțe la creșterea animalelor mari. Așa au dispărut vacile din zona noastră. În localitatea vecină, erau livezi cu meri. Oamenii nu au putut să vândă merele nici pentru săpun, fiindcă se credea că au plumb”, a declarat primarul din Copșa Mică.

Primarul își amintește că bugetul de investiții era undeva la 30.000 de euro după închiderea fabricilor, adică de zece ori mai mic decât în prezent. Apariția unor noi mici afaceri și creșterea economică din zona Sibiului au adus orașul pe linia de plutire.

„A fost o perioadă foarte grea pentru oraș. Până în 2005 șomajul era de 68%. Nu se găsea mai nimic de muncă, oamenii au plecat peste hotare. Spre norocul lor aveau deprinderi tehnologice și câștigau mai mulți bani ca în agricultură. Din 2006-2007 începe creșterea economică. Sibiu a explodat repede ca și nevoie de forță de muncă, Copșa Mică era și destul de bine situată geografic, așa că oamenii au început să facă naveta către Sibiu, Blaj. Șomajul începe să scadă, vine criza din 2007, afectează industria, dar creșterea economică continuă, apar alte afaceri care necesită forță de muncă. Acum Copșa Mică are sub 2% șomaj. Avem 56 de firme mici și mijlocii plătitoare de taxe și impozite. Avem firme de reciclat plastic, baterii, construcții metalice, geamuri, tâmplărie PVC, făbricuțe de mezeluri, panificație. Aveam bugetul de investiții 30.000 de euro la începutul anilor 2000, acum avem 300.000 euro”, spune primarul orașului.

Dacă te uiți la pozele vechi, aproape nimic nu mai aduce aminte de perioada industrială și de poluarea de atunci. Blocurile au fost reabilitate, școlile și grădinițele la fel, casele oamenilor sunt vopsite în culori vesele, specifice satelor săsești din zonă. Dealurile din jurul orașului au fost reîmpădurite, s-au plantat nu mai puțin de 400 de hectare de pădure de salcâm și plop.

Primarul spune că poluarea nu mai reprezintă o problemă pentru oraș.

„Cât timp fabrica încă funcționa, s-au făcut și studii despre poluare. Specialiștii au spus că elementele grele care sunt în scoarța pământului nu o să mai fie periculoase pentru oameni și animale pentru că vor migra gravitațional la o adâncime la care se vor stabiliza. Lucrul acesta s-a întâmplat mai repede, cam în 20 de ani, fiindcă s-au făcut studii și nu s-au mai găsit elemente grele. Odată cu închiderea fabricii, aerul din Copșa Mică a devenit mai curat ca în orașele mari. Avem o stație de măsurare a aerului, care arată pe panou toate stațiile din județ. Avem și o glumă, că e mai curat aerul ca în Sinaia, nu știu dacă este chiar așa, dar în mod clar este mai curat decât în orice oraș mare”, a declarat Tudor Mihalache.

În prezent, din Carbosin au mai rămas doar câteva clădiri în ruină și un morman de negru de fum, aruncat pe câmp. Terenul fabricii este proprietate privată, iar proprietarul îl vinde parcelă cu parcelă. Pe fosta platformă au început să apară noi făbricuțe – o stație de reciclare baterii auto, o stație de sortare etc.

La Sometra, clădirile industriale sunt în ruină, iar o parte au fost demolate. Doar turnul de evacuare a gazelor, cu o înălțime de 250 metri, mai aduce aminte de vremurile trecute.

„În acest moment fabrica mai are undeva până într-o sută de angajați. Au repornit un cuptor Weltz, primul cuptor făcut în fabrică în 1935 și retehnologizat, și ard în el acest steril pentru a obține oxizi pentru vopseluri. Încet-încet halele care nu sunt folosite sunt dărâmate și devine teren industrial liber”, ne-a declarat primarul din Copșa Mică.

HotNews.ro a încercat să ia legătura cu reprezentanții Sometra, în cadrul vizitei la Copșa Mică, însă aceștia nu au fost disponibili la momentul respectiv.

O scurtă galerie cu poze din istoria localității Copșa Mică – photo credits: Primăria Copșa Mică (link aici pentru mobil)

În concluzie

O parte din oamenii din Copșa Mică sunt bucuroși că au scăpat de poluare, alții regretă perioada industrială. Primarul din Copșa spune că închiderea celor două fabrici era inevitabilă.

„Ne tot plângem că s-a închis industria în România, aici am crescut, aici m-am născut și am văzut pas cu pas ce s-a întâmplat. Când a venit revoluția industrială din Copșa era întinsă la maxim din punct de vedere tehnologic, depășită total și ineficientă. Era o industrie care producea ceva bani pentru economia românească, dar în detrimentul naturii, al oamenilor, în jurul nostru nu mai erau păduri, erau ploi acide, oamenii mureau devreme”, spune Tudor Mihalache.

Iuliu Domșa, care a lucrat toată viața la fabrică, privește cu nostalgie spre trecut:

„Din 8.000 de muncitori s-a ales praful, orașul are niște firmulețe unde lucră câțiva și asta este rău pentru oraș. Totuși, oamenii mai fac naveta în Sibiu, Mediaș, deci omul se gândește că numai muncind poate avansa. Noi avem șomaj foarte mic, dar dacă te gândești că aici au lucrat 8.000 de oameni, și acum te uiți la ruinele celor două fabrici, este nostalgie că nu au fost toate așa rele cum crede lumea”.

Alții cred că sacrificiile au meritat fiindcă aveau un trai mai bun.

„Era poluat de la Sometra și de la Carbosin. Ningea cu fulgi de la negru de fum. Puneai hainele la uscat, le luai negre. Dar trăiam mai bine ca acum, fiecare om era angajat în fabrică, avea un servici, erau locuri de muncă grup. Acum este sărăcie. Degeaba nu mai este negru de fum dacă nu sunt bani. Fiecare om încearcă să muncească pe unde poate, prin străinătate, prin Sibiu. Era o cantină de la fabrică, acolo mâncai când ieșeai de la serviciu. Cine ajungea la 60 de ani era barosan, majoritatea erau gata pe la 50. Nu apucau să ia pensia. Depinde și de organism, cum se îngrijeau”, ne-a declarat un alt localnic, Marian, 44 ani.

Dincolo de părerile împărțite, povestea orașului Copșa Mică rămâne o lecție importantă despre ce înseamnă industrializarea fără respect pentru om și natură și ce preț plătim pentru asta. Și faptul că soluții există.

HotNews.ro va face într-o serie de reportaje o radiografie a industriei românești și va încerca să vadă ce a mai rămas din vechile fabrici. În total vor fi analizate șase ramuri ale industriei.

Vezi aici materialele publicate până acum: