​My sixties. Istoria anilor 1960 pentru tot poporul. "I hope I die before I get old” – Episodul intai din Serialul Haute Culture Mult VIDEO

​Anii 1960. Sunt Mama Bombelor Culturale. Parca totul s-a nascut atunci. Parca toata cultura si-a atins limitele atunci. Treaza sau plina de droguri. Parca nici acum nu am depasit momentul si-l numim Vintage. Cititi EPISODUL intai al unui serial de sambata, semnat de Frustok Matei pentru Haute Culture. VIDEO, muzici si lecturi destepte. Asta va asteapta. SAMBATA SIXTIES

Anii ’60. Lumea încă nu îşi găsise un echilibru geopolitic, în zone întregi războiul de fapt nu se terminase: Coreea, Vietnam, teritoriile coloniale, Orientul Apropiat.

Intre foştii aliaţi se declanşează un nou război, de data aceasta “rece”, dar nu mai puţin distructiv. Europa este împărţită în două de “cortina de fier”, care în Germania se materializează prin monstruosul Zid al Berlinului. O treime din populaţia lumii este obligată să suporte odiosul experiment comunist care se ia la întrecere “paşnică” cu sistemul capitalist.

În 1969 un american descalecă pe lună, tranşând definitiv competiţia dintre comunism şi capitalism.

În momentul în care generaţia care a trăit mizeria războiului şi a fost nevoită să îndure privaţiunile reconstrucţiei şi îşi imagina că în sfârşit a ajuns la un echilibru care să o facă să uite sentimentul de vinovăţie pentru cele întâmplate, are surpriza să constate că este contestată chiar de noua generaţie, a celor născuţi după război, a celor cărora le era de fapt destinat modelul cultural postbelic pentru care se sacrificaseră. Se naşte o adevărată “contra-cultura” care se opune modelelor culturale tradiţionale. Noul cinema italian şi francez, tinerii furioşi englezi, cultura psihedelică, mişcarea hippy, vin cu idei de neacceptat pentru vechea generaţie care încremenise în propriile modele pe care şi le imagina perfecte.

Nemulţumirile şi frustrările tinerilor culminează cu mişcările studenţeşti de o amploare fără precedent din 1968. Ca o ironie a sorţii, în acelaşi an 1968, Ceauşescu, de curând instalat la conducerea României, se remarcă şi devine foarte popular condamnând reprimarea cu brutalitate în 1968 a Primăverii de la Praga, de către trupele Pactului de la Varşovia (cu excepţia României), care invadaseră Cehoslovacia.

Pentru noi, comunismul părea să devină frecventabil. Fumam Kent, beam gin, vedeam Reconstituirea,

îi citeam peBoris Vian, Herman Hesse dar şi pe Dostoievski şi Kant.

În acei ani nebuni s-au născut aproape toate formele muzicii pop şi rock pe care le ascultă şi tinerii de astăzi, şi care, la vremea aceea, constituiau şi principala formă de protest a noii generaţii. Rock and roll-ul, inventat de americani, traversează Atlanticul şi reuşeşte să străpungă şi Cortina de fier. Preluat de trupa Beatles, de care nu ştiu să nu fi auzit cineva, devine muzica pop care vine să înlocuiască “muzica uşoară” şi de dans a generaţiei precedente.

Mai puţin ştiu însă că, din blues-ul negrilor americani, care se cânta la începutul anilor ‘60 în cluburile din Anglia, s-a născut, în aceeaşi perioadă, muzica rock. Am terminat liceul cu Grease şi facultatea cu Hair. Adevărul este că le-am văzut de abia după 89, însă m-am regăsit în spiritul lor. Voi cotrobăi prin sertarele mele după nume şi piese de referinţă, majoritatea uitate, dar care să se constituie într-un patrimoniu de muzică rock, pe care am putea să-l numim de-acum “rock clasic”. Nu cred că ar putea cineva găsi una sau chiar mai multe piese definitorii pentru aceea perioadă, sunt prea multe stiluri care se adresează prea multor gusturi. Încep la întâmplare cu un îndemn emblematic pentru “generaţia mea”: “Talkin’ ‘bout my generation/I hope I die before I get old” (My Generation, The Who, 1965)

Un îndemn pe care din nefericire îl vor urma de-acum “legendarii” Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Otis Redding, Brian Jones.

To be continued… Stefan Frustok-Matei,autorul carţii Global Casino, Paideia, 2016