Cand o felie de tiramisu este mai buna decat o gogoasa cu dulceata. Statele Unite, Arabia Saudita si razboiul petrolului
Începând de la mijlocul anului trecut, când prețul petrolului a început să scadă vertiginos, multă lume a așteptat ca Arabia Saudită (și ceilalți membri OPEC) să purceadă la scăderea producției, ca o măsură de salvgardare a prețului. În fapt, saudiții recurseseră, în trecut, de mai multe ori, la această modalitate de control și menținere a prețului. Dar, cu ocazia mitingului din noiembrie 2014, Arabia Saudită (liderul de facto al OPEC) a ales un joc de gambit, prin care a decis ca piața liberă să fie cea care impune prețurile de vânzare. Mai mult, saudiții au crescut producția proprie, trăgând în jos și mai mult prețul petrolului, undeva în jur de $50/baril.
La vremea respectivă s-a scris pe larg despre un așa-zis „război al petrolului”, declanșat împotriva producătorilor americani de hidrocarburi neconvenționale. Ideea era că OPEC și Arabia Saudită și-au dat seama foarte bine că fracturarea hidraulică a argilelor gazeifere și petrolifere din SUA amenință serios profiturile lor. De aceea, saudiții ar fi decis să falimenteze (prin prețul mic al petrolului) unele companii mici sau pe cele înglodate în datorii și să le scoată astfel din business.
Deși, după mitingul de anul trecut, liderii OPEC s-au întâlnit din nou, pe 5 iunie 2015, situația de „beligeranță” a rămas neschimbată: Arabia Saudită a cedat Statelor Unite ale Americii rolul de swing producer, așteptând răbdătoare ca piața să lucreze în favoarea ei.
La trecerea în a doua jumătate a anului 2015, o analiză a situației de pe „frontul” războiului petrolului dintre cele două țări relevă unele aspecte interesante, legate atât de tehnologiile de exploatare a resurselor convenționale și neconvenționale, cât și de contextele economice în care evoluează industriile extractive din SUA și Arabia Saudită.
De la bun început, doresc să subliniez că principala speranță a saudiților –falimentarea industriei americane de petrol, prin menținerea unor prețuri mici – nu s-a îndeplinit. Parafrazându-l pe Mark Twain, aș spune că zvonurile despre moartea fracturării hidraulice sunt binișor exagerate…Îmi place să cred că, dimpotrivă, atitudinea Arabiei Saudite a ajutat industria americană de profil să devină mai suplă și mai robustă.
Confruntarea dintre SUA și Arabia Saudită are de-a face, în primul rând, cu tehnologiile diferite utilizate de cele două țări pentru extragerea hidrocarburilor gazoase și lichide. Un analist din Pennsylvania[1] a propus anul trecut o analogie interesantă: gogoașa umplută cu dulceață (exploatarea rezervoarelor convenționale) vs. tiramisù (exploatarea rezervoarelor neconvenționale) (Vezi figura de mai jos).
Avantajele tehnologiei „tiramisù”, respectiv sorții de victorie a Statelor Unite în confruntarea lor cu Arabia Saudită, decurg din câteva considerente:
1. Rezervoarele convenționale (tip „gogoașă umplută”), care pot fi accesate prin foraje clasice (verticale), sunt pe cale de epuizare în întreaga lume, după o perioadă de exploatare începută cu peste 150 de ani în urmă. Arabia Saudită este un caz fericit, unde, de exemplu, o singură „gogoașă” (rezervorul Ghawar, măsurând 280 x 30 km), asigură peste jumătate din producția de petrol a țării.
2. Rocile sursă – argilele petrolifere – sunt abundente. Actualmente, argilele Bakken, Eagle Ford și cele din Permian Basin asigură majoritatea producției de țiței american. Alte roci sursă, precum cele din Green River Formation (Colorado, Utah și Wyoming), conțin rezerve uriașe de petrol, estimate de USGS la peste 3.000 miliarde barili (480 miliarde metri cubi), din care jumătate pot fi extrase prin tehnologia „tiramisù”.
3. Dezvoltarea continuă și multilaterală a forajelor orizontale dirijate și a fracturării hidraulice asigură superioritatea tehnologică a „tiramisù”-lui american în fața oricărui alt concurent (vezi detalii aici, aici și aici). Aceste avansuri tehnologice sunt cheia transformării unor resurse ne-economice (argilele gazeifere și petrolifere) în veritabile surse economice de hidrocarburi.
4. Sectorul hidrocarburilor neconvenționale din Statele Unite este unic prin flexibilitatea și reziliența sa. Ritmul activităților de explorare și exploatare poate fi crescut sau redus în cazul în care și atunci când este necesar, mult mai ușor decât în situația proiectelor offshore, mari și costisitoare. Și aceste caracteristici pot fi măsurate: în ultimul an (de la jumătatea lui 2014 până la jumătatea lui 2015), industria hidrocarburilor neconvenționale a înregistrat o creștere cu 15% a performanței sondelor, combinată cu o reducere de 15% a costurilor de foraj, pe măsură ce companiile se adaptează la noul climat al prețurilor scăzute[2].
5. Cererea de energie este pe cale de a se dubla până în 2050. Chiar dacă se consideră creșterile surselor convenționale și a noilor forme de energie, va fi dificil să se îndeplinească această cerere. Cu 345 miliarde barili de țiței și peste 198 miliarde metri cubi de gaze sub formă de resurse recuperabile tehnic, rezervoarele neconvenționale pot contribui din plin la satisfacerea cererii de energie până la jumătatea acestui secol.[3]
- Un punct cheie, care accentuează șansele victoriei SUA în războiul petrolului cu Arabia Saudită, îl reprezintă capacitatea limitată a saudiților de a produce țiței suplimentar[4]. Astăzi, capacitatea suplimentară este mai mică de 2 milioane barili/zi, în timp ce în anii ’80, era de 15 milioane barili/zi. Aceasta înseamnă că mici schimbări în raportul cerere – ofertă pot produce mari schimbări în prețul petrolului. Iar de aici rezultă o volatilitate crescută a prețului, situație care probabil se va menține și în anii viitori.
- Un atu pe care îl are Arabia Saudită în războiul petrolului cu SUA este costul nominal al producției. Saudiții pot vinde barilul de petrol chiar și cu $15 fără să falimenteze. Nici o altă țară din lume nu se poate compara cu ei în această privință.
În prezent, petrolul saudit are un cost nominal de $21/baril, în timp ce petrolul american se produce cu cheltuieli mai mari. De exemplu, petrolul extras din argila Bakken din Dakota de Nord are un preț general break-even de $60/baril.[5] Cu toate acestea, chiar dacă Arabia Saudită produce aproximativ 10 milioane barili/zi, țara nu are o capacitate suplimentară suficientă de a extrage mai mult petrol într-o perioadă scurtă de timp, pentru a se adapta rapid la creșterile bruște ale cererii. Aceeași situație se regăsește și la ceilalți membri OPEC. Cu alte cuvinte, Arabia Saudită și OPEC nu mai pot controla producția și prețul petrolului așa cum au făcut-o până la mijlocul anului trecut, pentru că acum există o ofertă prea mare, generată de producția Statelor Unite, și o volatilitate crescută a cererii pe piața hidrocarburilor.
INTERVIURILE HotNews.ro