Ce a cautat un faimos umorist american la Bucuresti. Avertisment: interviu foarte incorect politic
Când s-a prezentat la recepţia hotelului bucureştean spunând în limba română „Buna-ziua. Sunt David Sedaris. Aveti o camera pen-tru mi-ne?”, toată lumea din jur (inclusiv eu) a izbucnit în râs. Mai târziu, Sedaris mi-a spus că, întotdeauna, cu 2 săptămâni înainte de a ajunge într-o ţară nouă încearcă să înveţe câte ceva în limba locului dintr-un ghid de conversaţie. Dar dacă oriunde altundeva eforturile lui au fost apreciate, în România a fost întâmpinat doar cu râsete. Asta l-a descurajat: „adică eu mă străduiesc şi voi râdeţi de mine?”
Dar chiar asta este meseria lui David Sedaris, umoristul american ale cărui cărţi s-au vândut în 10 milioane de exemplare, care are emisiuni la BBC şi articole publicate în cele mai bune reviste din lume. A fost trei zile la Bucureşti, a participat la un singur eveniment public şi a acordat un singur interviu. Cel mai ciudat interviu…
De ce aţi venit în România?
David Sedaris: Ca să văd pădurile.
Pădu…? Ce păduri?
David Sedaris: Ştii, există unele peisaje care nu rezonează cu tine. De pildă deşertul din New Mexico, despre care oamenii spun că e frumos, mie nu-mi spune nimic.
Şi cum aţi aflat de pădurile din România?
David Sedaris: Şi în Statele Unite avem enciclopedii. Când eram adolescent citeam multe şi îmi amintesc că scriau frumos despre pădurile din România. Fratele meu n-a fost niciodată niciunde şi nici nu şi-a dorit asta. Dar eu, de când sunt copil, am vrut să merg şi acolo, şi acolo, şi acolo… Tocmai am fost în 47 de oraşe americane în 49 de zile într-un tur de lecturi. Fac astfel de tururi de două ori pe an, deci călătoresc în cel puţin 100 de oraşe pe an în State şi în afară.
„VOI, ROMÂNII, SUNTEŢI ACUM SPERIAŢI CĂ PREMIERUL VOSTRU VA ÎNCERCA SĂ COPIEZE DUPĂ ALTE ŢĂRI?”
Dar să vii în România pentru păduri?
David Sedaris: M-aş duce şi în Germania, am auzit că şi acolo sunt păduri frumoase. E vreo pădure la distanţă de o oră de Bucureşti?
Este. Şi cum ştiu că în Anglia, unde locuiţi acum, vă ocupaţi în timpul liber cu strânsul gunoaielor de pe marginea drumului, poate strângeţi şi din pădurile noastre câte ceva.
David Sedaris: Aici nu am văzut deloc gunoaie pe drumul dinspre aeroport spre hotel. Cred că cineva a curăţat special drumul pentru mine. Am văzut doar nişte pungi goale. În Anglia stau în Sussex, unde e foarte frumos, şi oamenii distrug această frumuseţe şi asta mă înnebuneşte. Dar refuz să mă gândesc la ei, refuz să mă enervez, pur şi simplu strâng gunoiul de pe margine. Ore în şir. Cât timp am fost în turneu în SUA, chiar şi când am luat masa cu Reese Whiterspoon sau când eram într-un hotel elegant, mă gândeam că trebuie să strâng gunoiul de acasă. Şi, când m-am întors, primul lucru pe care l-am făcut a fost să strâng gunoiul.
De ce nu reclamaţi autorităţilor locale că e gunoi pe stradă?
David Sedaris: Am fost la multe întâlniri cu ecologiştii în Anglia. Şi e doar vorbărie, vorbărie, vorbărie… Dacă chiar vrei să faci ceva, trebuie să pui chiar tu mâna şi să faci curăţenie. Astăzi, pentru că sunt cunoscut, organizaţiile din domeniu mă roagă să vorbesc la o strângere de fonduri sau la un eveniment. Îi refuz. Pentru că cel mai util este să-mi petrec timpul pe marginea drumului strângând gunoaie. Nu strângând bani pentru ca tu să tooot vorbeşti despre cum se strâng gunoaiele. Lasă-mă dom’ne în pace.
În România avem un prim-ministru care şi-a plagiat lucrarea de doctorat şi apoi nu a demisionat din funcţia de premier. Ce sfat aveţi pentru el?
David Sedaris: Ar trebui să îşi ceară scuze printr-o scrisoare plagiată în întregime după scrisoarea de cerut scuze a altcuiva. De pildă ar putea citi discursul de scuze al lui Nixon.
Credeţi că aşa va fi iertat?
David Sedaris: Nu ştiu, dar măcar îi va face pe oameni să râdă, va dovedi că are umor. Apropo, voi, românii, sunteţi acum speriaţi că premierul vostru va încerca să copieze după alte ţări? Că va încerca să copieze Polonia?
Asta ar fi de fapt o idee foarte bună. Dumneavoastră aţi acceptat un doctorat onorific. Dar sunteţi deja un scriitor faimos, aveţi succes, de ce aţi mai avea nevoie de un doctorat onorific? Ce poţi face cu ceva onorific?
David Sedaris: Am ţinut un discurs la o ceremonie de absolvire la Princeton. Tot ce mi-am dorit vreodată a fost să merg la o aşa şcoală. Şi am crezut, atunci când am ţinut acel discurs, că îmi vor da şi o licenţă onorifică. Dar nu mi-au dat. Apoi o altă universitate m-a rugat să ţin un discurs şi apoi mi-au dat acest doctorat onorific. Ştii, când scrii umor nu eşti tratat deloc cu respect.
Deloc?
David Sedaris: Deloc. Adică scriu pentru The New Yorker. Nu există o revistă mai bună decât The New Yorker. Uneori sunt respectat pentru că scriu în New Yorker dar, în general, nu. E patetic cât de mult jinduiesc după respect. Şi acum, că am îmbătrânit, oamenii îmi spun uneori domnule Sedaris şi asta îmi place la nebunie: “Domnule”.
„SUNT ÎMPOTRIVA NUNŢILOR”
De aceea eu v-am spus de la început „Domnule”. Aşadar domnule Sedaris, vă informez că Biserica Ortodoxă din România consideră că a fi homosexual este un păcat mare şi că poţi fi iertat doar dacă îţi părăseşti partenerul şi nu mai faci aşa ceva.
David Sedaris: Sună de parcă ar fi taică-meu…
Ştiu că nu v-aţi părăsi partenerul. Dar care e cel mai mare păcat al dumneavoastră?
David Sedaris: Păcatul meu cel mai mare? Din toate timpurile?
Da.
David Sedaris: Ăăă…n-am omorât pe nimeni niciodată. N-am violat pe nimeni. Ăăă… se pune dacă ai făcut sex cu cineva în timp ce dormea?
Ha?
David Sedaris: Care e păcatul meu cel mai mare? Offf… e clar că în ochii Bisericii cel mai mare păcat al meu e că sunt homosexual. Dar de fapt, Isus nu a spus niciun cuvânt despre asta. Sunt două locuri în Biblie unde se vorbeşte despre aşa ceva şi oamenii se poartă de parcă Biblia ar sublinia în special aceste două locuri. Adică sunt locuri în Biblie unde scrie că nu ai voie să-ţi tai barba, dar asta nu contează; sau că nu ai voie să mănânci creveţi, dar nici asta nu contează. Însă când scrie ceva despre homosexuali, acel lucru, ACELA, nu tăiatul bărbilor, nu abstinenţa de la creveţi, acela chiar contează.
Sunteţi împotriva căsătoriilor. De ce?
David Sedaris: Nu sunt împotriva căsătoriei, sunt împotriva nunţilor. Nu e nimic mai neplăcut pentru mine decât să merg la o nuntă. Le-aş da un cadou de două ori mai mare şi de două ori mai mulţi bani ca să evit asta.
Dar de ce? E mâncare bună, te întâlneşti cu prieteni vechi, dansezi…
David Sedaris: Tot ce ai spus sună îngrozitor pentru mine. Contabilii mei din Anglia mi-au spus că trebuie să mă căsătoresc. Şi i-am spus prietenului meu să mergem pe ascuns şi să ne căsătorim repede. Şi el a zis nu. Am insistat: uite câţi bani vom economisi. Zice că nu-l interesează banii. I-am explicat şi că putem cu acei bani să înfiinţăm o bursă pentru cineva talentat. Degeaba. Aşa că acum vreau cu atât mai mult să ne căsătorim tocmai pentru că el nu mai vrea să ne căsătorim. Suntem împreună de 24 de ani.
De ce nu vă plac nunţile?
David Sedaris: Sunt pur şi simplu oribile.
Parcă sunteţi un preot care spune că homosexualii sunt pur şi simplu oribili. E iubirea supraestimată?
David Sedaris: Da. Deci iubeşti pe cineva. De ce e nevoie ca 300 de oameni să călătorească din celălalt capăt al ţării doar pentru că tu iubeşti pe cineva? Mare brânză că iubeşti pe cineva. Dacă m-ai anunţa că ai un copil şi vrei să inviţi 300 de oameni, atunci aş spune OK. Sau am cumpărat o casă şi facem o petrecere de inaugurare – OK. Dar pentru că sunt îndrăgostit de cineva? Păi atunci hai să invităm 300 de oameni şi atunci când urăsc pe cineva. Şi mai şi există o industrie întreagă în jurul acestui eveniment. Nu e vorba doar despre căsătoriile gay, ci de toate căsătoriile. În acele state unde există şi pentru cuplurile gay opţiunea să se căsătorească, primesc întrebări de genul: “Şiii? Sunteţi căsătoriţi?”. Am ajuns să mă simt un gay de mâna a doua pentru că nu sunt căsătorit.
„CEA MA INCORECTĂ POLITIC GLUMĂ PE CARE O ŞTIU E DESPRE HOMOSEXUALI”
Măsor faima unui om în funcţie de cât de des îi văd figura sau numele în gări şi aeroporturi. În SUA numele dumneavoastră e în toate aeroporturile pe coperta vreunei cărţi. De ce sunteţi atât de celebru acolo?
David Sedaris: Cred că nimeni din lume nu şi-a dorit mai mult decât mine să fie faimos. De când eram mic mă gândeam cum voi fi faimos. Am încercat diferite lucruri: actoria, dar n-a mers, artele vizuale, dar nici asta n-a mers. Pur şi simplu îmi doream ca oamenii să-mi cunoască numele. Habar n-am de ce oamenii îmi cumpără cărţile. Când merg în tururi în jurul ţării ţin şedinţe de autografe, uneori foarte lungi, am stat şi 10 ore să semnez cărţi. Dar nu ştiu de ce acei oameni vin acolo. Habar n-am de ce le pasă de mine. Viaţa mea nu e remarcabilă în vreun fel.
Eu vă cumpăr cărţile pentru că sunt foarte amuzante. Dar mecanismele umorului nu le înţeleg. Dacă aţi defini umorul pentru un extraterestru, cum aţi face?
David Sedaris: Eu caut întotdeauna ceea ce e absurd. Râd adesea când scriu la birou. Asta nu înseamnă întotdeauna că şi cititorii vor râde, dar dacă m-a făcut pe mine să râd înseamnă că sunt pe drumul cel bun. Iar pe mine mă fac să râd lucrurile ridicole. Treaba mea e să fac ridicolul să devină vizibil. De obicei el e invizibil pentru că ne considerăm prea importanţi, suntem prea absorbiţi de munca noastră, de mândria noastră.
“Ce e umorul?” vă întreabă un extraterestru.
David Sedaris: “Priveşte-te în oglindă”, îi răspund.
E nevoie de multă încredere în sine pentru a fi un bun comediant?
David Sedaris: Am emoţii când nu cunosc publicul. Dar simt că trebuie să existe şi un risc. Eram pe scenă şi am făcut o glumă riscantă. Ştiam că e riscantă, dar am făcut-o totuşi. Eu ştiam că e amuzantă, dar publicul n-a râs.
Sunt subiecte tabu despre care nu faceţi glume?
David Sedaris: În Anglia am scris o poveste despre o vecină a mea care e o femeie oribilă. Povestea despre ea are trei pagini, e bună, dar nu m-au lăsat să o citesc la radio. Mi-au spus că e o poveste răutăcioasă. Şi le-am spus: eu sunt ăla rău? Ea e aia rea.
E corectitudinea politică cel mai rău lucru care i s-a întâmplat umorului?
David Sedaris: Categoric. Brusc oamenii vânează astfel de lucruri de parcă ar exista nişte reguli. Scriu acum un articol pentru The New Yorker şi într-o poveste am folosit cuvântul “indian”. Mi-au cerut să-l schimb în “nativ-american”. Dar în momentul acţiunii din poveste, 1966, nimeni nu spunea “nativ-american”. În 1966 Barack Obama era un negru, nu un afro-american. Şi când mi-au cerut să fac asta am simţit ca şi când mi-ar fi sucit braţul ca să fiu corect politic. Există glume amuzante despre Holocaust. Şi nu ştiu cui îi e util că oamenii încep să gândească că nu pot rosti anumite glume. E clar că uneori trebuie să aştepţi un timp până ce poţi începe să glumeşti despre ceva. Să nu vă închipuiţi că acum voi ieşi în oraş şi voi începe să spun glume cu violuri. Dar nu e bine să ne închidem gura. Cea mai incorectă politic glumă pe care o ştiu este despre homosexuali [îmi spune gluma, dar este 100% intraductibilă, n.red.]. Şi deşi e atât de incorectă politic, după ce îşi pun mâna la gură înspăimântaţi, oamenii râd. Râd pentru că e foarte amuzantă. E oribilă, dar foarte amuzantă. Cineva a spus că umorul este tragedie+timp. Adică aştepţi o perioadă până ce ai câştigat suficientă distanţă faţă de un eveniment. Nu vreau să-i fac pe oameni să se simtă inconfortabil sau luaţi la ţintă. Dar mă deranjează oamenii care sunt ofensaţi nu pentru că sunt jigniţi ei, ci pentru că cred că alţii nu sunt la fel de deştepţi pe cât sunt ei ca să înţeleagă poanta.
E un stereotip: că toţi umoriştii sunt în realitate mai trişti decât media oamenilor. E adevărat asta?
David Sedaris: Eu sunt un tip destul de bine-dispus. Scopul vieţii mele a fost să-mi fac mama să râdă. Şi ea nu era zgârcită cu râsul, era chiar generoasă. Dar nu râdea dacă ceva nu era amuzant. Când merg în turnee tot ce îmi doresc e ca oamenii să cumpere bilete şi să vină să mă vadă şi să mă aplaude. Dar când primesc aplauzele nu pot face faţă. Plec de pe scenă cât de repede pot şi nu mă întorc niciodată pentru un bis. Însă simt că nu e suficient spaţiu în mine. Sunt ca o groapă imensă pe care aplauzele şi râsetele voastre nu o vor putea umple niciodată.
Scrieţi ca să fiţi faimos sau sunteţi faimos pentru că scrieţi?
David Sedaris: În acest moment trebuie pur şi simplu să scriu. Dacă brusc nu aş mai putea publica nimic, asta nu ar schimba timpul zilnic pe care îl petrec scriind. Nu mi-ar schimba programul de lucru. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi ajuns niciodată la radio. Dar cred că lucrurile s-ar fi rezolvat cumva pentru mine. Poate ar fi durat mai mult, dar muncesc din greu. Scrisul a ajuns atât de mult să fie o parte din mine încât nu aş putea exista fără el.
Scrieţi zilnic?
David Sedaris: Da. Şi de ziua mea, şi de Crăciun, şi pe 1 ianuarie. Nu-mi amintesc ultima zi în care să nu fi scris ceva.
Motivul oficial al venirii lui David Sedaris la Bucureşti a fost traducerea în română a cărţii sale, „În pielea goală”. În cele trei zile petrecute aici a dorit să acorde un singur interviu şi a participat la un singur eveniment public. Pentru că în restul timpului a vrut să se plimbe, să vadă Bucureştiul şi să-şi exerseze româna. Întotdeauna a avut cu el un carneţel în care nota ce vedea şi ce auzea. Din acel carneţel se nasc glumele unuia din cei mai cunoscuţi umorişti americani.
INTERVIURILE HotNews.ro