Si acum despre frica. Valiza lui N. Steinhardt

Suntem în 1959, în decembrie. În câteva zile va fi Anul Nou. Toți membrii lotului Noica – Pillat au fost arestați. Doar unul e încă afară: N. Steinhardt. Securitatea l-a distribuit în alt rol. Va fi martorul acuzării. I se cere să depună mărturie împotriva prietenilor săi, unii dintre ei foști simpatizanți legionari. Se merge, așadar, la sigur. Evreul nu va alege, prostește, să intre în boxa acuzaților alături de cei deja inculpați. Mai mult ca sigur că se va alătura acuzatorului, înfundându-i.

Povestea tatălui

Când citești în Jurnalul fericirii[1] cum s-au petrecut lucrurile, îți vine să spui că personajul principal al cărții este nu Nicu Steinhardt, ci tatăl lui. Care are 82 de ani, o pensie mică de tot și stă într-o garsonieră amărâtă (pe strada Ion Ghica nr. 3) cu fiul său. La vârsta asta se cam numără zilele. Oricum, nu-ți e indiferent cum vor arăta ele. Anchetatorii de la Securitate pe asta se și bazaseră. N-o să aibă cum, ovreiașul nostru, să-și lase tatăl singur, alegând închisoarea! („Gândește-te! Când ai să ieși, tatăl tău n-o să mai fie. Nu poți să-l părăsești pe bătrân! Nu poți să-l lași să moară ca un câine!”)

Povestea ia însă o întorsătură neașteptată. Tatăl lui Nicu Steinhardt nu încape în grila psihologică a celor de la Securitate. Pe 31 decembrie 1959 la ora 8 dimineața, fiul său fusese chemat la sediul din Calea Plevnei nr. 145[2]. Era într-o joi. Când, cu o zi înainte, vine citația de chemare, Nicu Steinhardt nu e acasă și cel care semnează de primire e tatăl său. Nu-i arată fiului hârtia de îndată ce acesta se întoarce acasă, cum ar fi făcut pesemne, plângând și căinindu-și copilul, mai toți părinții din lume. O pune deocamdată deoparte, se poartă normal, se gândește să-și lase băiatul să doarmă noaptea liniștit și-l trezește a doua zi devreme, arătându-i hârtia și spunându-i cum crede el că va trebui să se poarte. Și anume: să-și ia cu el valiza cu câteva lucruri. Să fie pregătit pentru arestare. Trebuie să-i facă pe securiști să înțeleagă de la bun început că nu încape negociere: nu va fi martor al acuzării, nu-și va trăda prietenii. Fiul face întocmai. (,,Am cu mine valijoara, în buzunar câteva tablete de vitamina C și de piramidon și o carte groasă.[3]”)

„De ce ai venit cu valiza?”, îl întreabă anchetatorii. „Nu vrea nimeni să te aresteze. Ai fost chemat doar în calitate de martor.” Va trebui doar să spună despre cei deja arestați că, în prezența lui, au purtat „discuții dușmănoase”. Că au complotat „împotriva orânduirii de stat”. Atâta tot. A, dacă refuză s-o facă, e altceva! Dar nici unul dintre anchetatori nu crede că ar putea să refuze. În joc e viața „bătrânului”: n-o să-și lase tatăl, la cei 82 de ani, să moară acasă, singur, „ca un câine”. „N-o să mai apuce să te vadă. Când ai să ieși tu, el n-o să mai fie.”

După opt ore de discuții, Nicu Steinhardt tot n-a semnat declarația în forma în care i se cere. La ora 4 după-amiază e lăsat să plece. Începe Anul Nou. I se dă timp de gândire până luni. Are trei zile să se hotărască. De el depinde dacă acesta va fi ultimul revelion petrecut cu tatăl său.

Ce face „bătrânul” odată fiul revenit acasă? Îl beștelește:

„Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că șovăi, că poate să încapă și posibilitatea să-ți trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsați-mă să mă gândesc înseamnă că ai și acceptat. Pentru nimic în lume să nu primești a fi martor al acuzării”.

Fiul îi răspunde. Îi spune cât de teribilă e închisoarea, că el, tatăl lui, e bătrân și că va rămâne singur cu o pensie mică. Îi spune că „perspectiva închisorii, a suferinței și, pe deasupra, gândul la nenorocirea lui” – îl îngrozesc. Și iată răspunsul tatălui:

„E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopțile le vei avea liniștite, vei dormi bine. Pe când dacă accepți să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopțile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poți închide un ochi. O să trebuiască să trăiești numai cu somnifere și calmante; abrutizat și moțăind toată ziua, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpelești ca un nebun. Cată-ți de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe și mie inima, dar n-ai încotro, de altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după șase luni tot te ia. E sigur. […] Și în astea trei zile care ne rămân să nu-mi vorbești nici un cuvânt despre proces, Securitate, închisoare. Vreau să le petrecem împreună, plăcut și liniștit.”

Vine dimineața zilei de luni. Valiza e pregătită, lângă ușă. Bătrânul, „în pijama, mititel, grăsun, voios, e numai zâmbete și-mi dă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci”:

„Ți-au spus să nu mă lași să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba așa, n-am să mor deloc. Te aștept. Și vezi să nu mă faci de râs. Să nu fii jidan fricos și să nu te caci în pantaloni.”

După alte opt ore de anchetă, refuzând statutul de martor al acuzării, Steinhardt e arestat.

Dacă i-a fost frică, știind ce-l așteaptă? Steinhardt povestește că, în luna decembrie a acelui an, 1959, bănuind iminența arestării, așteptând în fiecare zi să fie „luat”, a trăit frica în valuri.

„Mi-e frică (o frică bine înfiptă în tot trupul) și de mai mult. Mi-e teribil de frică, nici nu știam cât de fricos sunt. E o descoperire groaznică, și nu-i văd leac. Mi-e frică, asta e, total, intru în frică așa cum ar intra cineva într-un costum de scafandru. Sunt totuși în stare – încă în stare – s-o stăpânesc, s-o ascund. Încă nu-mi clănțăne dinții, încă nu-s livid, încă nu vărs fiere verde.”

Și acum despre frică

Câtă vreme suntem zidiți în biologia instinctelor, suntem ceea ce în mod natural suntem: animale. Saltul către umanitatea din noi se produce în urma unor dispute și a unor negocieri pe care fiecare individ le duce cu substratul lui pulsional. Și asta mai ales după ce, în istoria civilizației, a apărut un „loc” specializat pentru purtarea acestor negocieri: conștiința morală.[4] Civilizația este instalarea în transfigurarea instinctelor, trecerea lor prin baia cuvintelor și reformularea lor în acel „loc spiritual” care până la om nu existase. În actuala fază de evoluție, ducem pesemne această bătălie și purtăm aceste negocieri toată viața și, fără să ne dăm neapărat seama, basculăm mai tot timpul între ipostaza animalității moștenite și a umanității dobândite. Dar, de perceput, nu percepem cu adevărat bătălia decât atunci când suntem împinși în situații-limită. Acolo e verificată fibra umană a fiecăruia dintre noi. Acolo, „molecula morală”. Acolo se poartă lupta dintre diavol și înger, acolo se separă eroul, sfântul și aristocratul de poltron, de căzătură, de lichea. Și, în mod firesc, pentru că stratul de civilizație e mai subțire decât cel animal, pentru că primul n-a avut timp, în scurtul timp al istoriei, să se bătătorească, în situațiile-limită învinge de obicei zoologia. Atunci parcurgem fulgerător, de-a-ndăratelea, câteva zeci de mii de ani de evoluție. Și pe cât de greu urcăm treptele civilizației, pe atât de repede putem evada din ea și redeveni „instinct pur”.

Dacă, dintre instinctele pe care le consider fundamentale și care sunt dovada clara a animalității noastre, nevoia de hrană se poate umaniza prin gastronomie, dacă instinctul sexual se poate umaniza prin erotizare și iubire, cum se poate umaniza frica? Nu este oare frica singurul instinct pur animalic, singurul ireductibil?

„Splendoarea” fricii constă în faptul că ne dă identitatea. Suntem, în măsura în care ne este frică. Pentru că în frică suntem confruntați cu posibilitatea de a nu mai fi, ne descoperim din plin ca fiind. Abia în fața perspectivei că nu voi mai fi îmi iau în brațe eul. Frica îi trasează acestuia conturul. Am nevoie de contracția de ființă pe care o obțin prin frică (în frică mă adun în mine), pentru a afla cât de mult sunt. Concluzia e că frica mă face neliber, de vreme ce ea mă ține agățat de viață și de ființa mea. Frica e capitalul meu de ființă șantajabilă. Din pricina ei se poate face cu mine orice. Prin frică aflu că-mi port ființa ca pe suprema povară a vieții. Instinctul fricii îmi spune că viața e bunul meu cel mai de preț și că, pentru ea, trebuie să fac orice. Din faldurile fricii se iscă „instinctul de conservare”. Vrând-nevrând, câtă vreme vreau să trăiesc, sunt, astfel, la cheremul ei. Sunt condamnat la frică.

Dar ce lucru straniu! De aici rezultă, potrivit unei logici severe, că, pentru a mă elibera de frică și a deveni cu adevărat liber, puternic și curajos, trebuie să pot ca în orice clipă să mor. „Frica liberă” este frică învinsă și, de aceea, în mod esențial, curaj. Curajul este mersul prin frică înspre faptul de a fi liber.[5] Dar e cu putință, de pe teritoriul animalității mele, și temeinic înfipt în ființă cum sunt, un asemenea lucru?

Luni, 4 ianuarie 1960, când Steinhardt își ia valiza și se duce la anchetă cu gândul că se află de-acum pe drumul închisorii, al suferinței și al morții, el realizează că a început să negocieze cu frica. Steinhardt duce cu el, în valiza lui, frica și curajul. El află că negocierea care a început, ca să aibă ca rezultat preschimbarea fricii în curaj și neatârnare, trebuie să sfârșească cu învățarea morții. Dacă frica te ține cu orice preț lipit de viață, eliberarea de ea și curajul de a hotărî singur ceea ce urmează să faci presupun familiarizarea cu neființa ta.

Steinhardt studiase dreptul și cel mai aproape se simțise de dreptul constituțional. Nu obținuse oare omul, prin această ramură a jurisdicției, „știința garantării libertății”? Nu suprimase oare civilizația, printr-un construct social, frica animalică? De ce ar mai fi nevoie ca, în vederea libertății, să înveți în orice clipă să mori, de vreme ce în societățile civilizate viața ta și libertățile tale ca individ sunt apărate și garantate de societatea în care trăiești? De ce, de vreme ce există „dreptul constituțional”?

De ce? Pentru că aceste drepturi și libertăți nu sunt consfințite în istorie în chip etern. Pentru că fiecare regim politic schimbă din mers, potrivit axiomelor lui, noțiunea de drept și dreptate și pentru că ceea ce azi te apără, mâine te poate incrimina și ucide „la adăpostul legii”. Pentru că poliția poate să se transforme, de la un regim la altul, în „poliția pentru oameni cumsecade”. De aceea, individul care vrea cu orice preț să fie liber trebuie să obțină libertatea pe cont propriu, dincolo de istorie, de legi și de „dreptul constituțional”, el singur față în față cu Dumnezeu, cu conștiința lui morală, cu viața și cu moartea lui. Care este așadar garantul suprem al libertății noastre și, astfel, „taina finală a dreptului constituțional”? „Curajul fizic în fața morții”, răspunde Steinhardt. Dacă, potrivit vorbei lui Camus, „temeiul dictaturii e o fantasmă: frica”, atunci înfrângerea oricărei dictaturi echivalează cu subminarea acestei fantasme. Jurnalul fericirii se deschide cu un „testament politic” în centrul căruia se află „soluția lui Soljenițîn”:

„Ea constă, pentru oricine pășește peste pragul Securității sau altui organ de anchetă, în a-și spune cu hotărâre: în clipa asta chiar mor. Îi este permis a-și vorbi consolându-se: păcat de tinerețele ori vai de bătrânețele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori de puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărțile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur și ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.

Dacă așa gândește, neșovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi amenințat, șantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort, nimic nu-l mai sperie, nimic nu-l mai îmbrobodește, atrage, ațâță. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieșit din lume – după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce își vinde sufletul, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat prețul trădării.”

Ecuația, așadar, e simplă: Unui om care „moare de frică” poți să-i faci orice. Unuia care a învins frica nu mai poți să-i faci nimic. Dar cum poți ajunge să învingi frica, dincolo de vorbe mari, soluții, imbolduri și teorii? Cum, când ești singur față-n față cu călăul și cu tehnicile lui de schingiuire? Sau cu memoria tuturor suferințelor pe care oamenii, deveniți de la o clipă la alta șobolani sadici, au știut să și le inducă unii altora de-a lungul istoriei lumii?

Dincolo de frică

Pentru a învinge frica, Steinhardt s-a refugiat „la umbra crucii”, „a celui mai teribil instrument de tortură”, iar Jurnalul fericirii este, poate, cea mai minunată pledoarie făcută în modernitate pentru înălțarea morală a omului pe spezele credinței. Steinhardt s-a ținut strâns, cu forța pe care i-o dă neofitului convertirea sa, de imaginea lui Isus. (Dacă El a făcut-o, și-a spus, trebuie, stând cu ochii țintă la El, s-o pot face și eu.) S-a lăsat, așadar, dat cu capul de pereți și călcat de cizmele locotenentului-major Onea, pus pe rangă de maiorul Jack Simon, care-i spune la fiecare anchetă că un „ovrei legionar” n-are cum rămâne în viață și că-l va omorî cu mâna lui.

Dar ce faci dacă se întâmplă să nu ai harul credinței, care, prin chiar esența lui, este „selectiv”? Recent, mi-au căzut în mână interviurile făcute, la 50 de ani de la eliberare, cu ultimii supraviețuitori ai închisorilor comuniste de la noi.[6] Două fragmente m-au ajutat să înțeleg ce-nseamnă bătălia pentru rămânerea în umanitate prin simpla încordare a fibrei morale:

„Nu aș putea spune că rezistam prin rugăciune, nu am fost o fire așa religioasă… Rezistai pentru că te credeai pe o linie dreaptă, iar ei niște ticăloși.” (Inocențiu Glodeanu, Cluj)

„În detenție, există un moment, pentru fiecare există un moment pe care, dacă îl depășești, reziști, e bine. Și momentul acela este momentul în care simți că te transformi din om în animal, când îți dai seama că tu ești nimeni: dacă vor să-ți dea să mănânci, bine, dacă nu, nu. Dacă vor să te lase la toaletă, bine, dacă nu, faci pe tine și gata. Nu poți să te culci când vrei tu, nimic nu poți să faci. Nimic nu mai poți să faci, nu mai ești om.

Momentul acela trebuie depășit. Este înfiorător de greu. Atunci îți ascuți toate simțurile, îți antrenezi voința cât mai mult, ca să ieși teafăr de acolo. Noi eram tineri, la 19 ani altfel reziști, aveam un soi de a ne mândri, eram un soi de eroi.” (Aurora Dumitrescu, București)

„…momentul în care simți că te transformi din om în animal. Momentul acela trebuie depășit.” Și cum poate fi depășit? „Rezistai pentru că te credeai pe o linie dreaptă, iar ei niște ticăloși.” Asta e tot.

În căutarea unui posibil maestru spiritual

M-am întrebat de mai multe ori de-a lungul vieții ce-nseamnă în fond un maestru spiritual. Cel care te trage de partea spiritului, învățându-te disprețul cărnii? Cel care te-nvață retragerea din lume? Asceza? Ieșirea din iluzie? Pregătirea pentru moarte? Sau cel care te-nvață cum e cuviincios să trăiești?

Pe cine, citind Jurnalul fericirii, s-ar cuveni să-l alegi ca maestru spiritual? Pe tată sau pe fiu? N-am spus oare, la începutul acestor pagini, că în fond tatăl este personajul principal al cărții? Cauza ei eficientă? Bătrânul acesta – care își pusese fiul să-și facă valiza pentru închisoare, care îi promisese că-l va aștepta și că nu are de gând să moară până la întoarcerea lui, care îl însoțise până la ușă cu zâmbetul pe buze –, rămas singur acasă și-a pierdut somnul și ani de zile a bătut la toate porțile în speranța că ar putea să-și scoată mai devreme copilul din detenție.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro