VIDEO Regizorul Alexandros Avranas: „Nu pot intelege cum traiesc unele familii in violenta fara ca nimeni din afara sa stie”

Premiat pentru regie si interpretare masculina la Venetia in 2013, „Miss Violence” e povestea unui tata care isi abuzeaza sotia, fiica si nepotii. Autorul lui, care a deschis la Bucuresti a 18-a editie a Festivalului Filmului European, spune ca, desi a plecat de la un caz real, a dorit sa expuna si lipsa de reactie a grecilor. Daca ati ratat acest film remarcabil, puteti sa il vedeti in 14 mai, ora 16.30, la Cinema Elvira Popescu.

„Miss Violence” se deschide cu imaginea unei fetite care, la petrecerea organizata cu ocazia zilei ei de nastere, se arunca zambind de la balcon si moare. In mod inexplicabil, familia isi urmeaza existenta fara sa isi exteriorizeze durerea.

Dar o fisura se produce si ea se tot largeste. Curand, familia se deschide incet-incet sub ochii nostri tot mai ingroziti si fiecare noua secventa pune in lumina cotloanele familiei care traieste de ani de zile ascunzand un secret la care si vinovatul, si victimele consimt: capul familiei nu doar ca isi violeaza fiica si nepoatele minore, dar le si obliga sa se prostitueze.

Alexandros Avranas a spus in interviul acordat HotNews.ro ca a fost mai interesat de personajele feminine si ca, pe alt plan, a dorit sa vorbeasca prin intermediul unei povesti de familie despre societatea in care traieste. Ca intr-o tragedie greaca. Povestea pleaca, insa, de la realitate.

Reporter: Am inteles ca „Miss Violence” e inspirat dintr-un caz real.

Alexandros Avranas: Povestea respectiva s-a intamplat in Germania, dar am schimbat destule lucruri la ea pentru a asigura naratiunea filmului. Si in realitate exista acest barbat care a facut acele lucruri fiicelor, nepotilor si nepoatelor, si, dupa 18 sau 20 de ani cele doua fiice s-au hotarat sa se duca la politie.

Marea diferenta dintre filmul meu si realitate este ca eu l-am „omorat” pe tip pentru ca am socotit ca merita sa plateasca pentru ce a facut, in vreme ce in realitate el a fost condamnat la 15 ani de inchisoare. Doar la 15 ani pentru ca sotia lui, care se temea de el, a refuzat sa depuna marturie impotriva lui.

Rep: Si fetita care se sinucide?

A.A.: Pe ea am luat-o din alta poveste petrecuta in Franta, despre care am auzit de la un director de casting francez cunoscut la Festivalul de la Berlin. O fetita de 9 ani se sinucisese si nimeni nu intelegea de ce. La putin timp dupa aceasta istorie am auzit de ce s-a intamplat in Germania si am decis sa combin cele doua povesti. Aveam nevoie de o modalitate de a incepe filmul si de a ma introduce in aceasta familie.

Rep: Ce va atrasese la aceste povesti?

A.A.: Nu pot intelege nici pana azi cum pot unele familii sa traiasca in violenta fara ca nimeni din afara sa stie ce se intampla. Eram curios de ce membrii acestor familii nu pot denunta violenta la care sunt supusi. Trebuie sa recunosc, insa, ca mi-am propus sa vorbesc si despre violenta impotriva careia poporul grec nu a avut curajul sa lupte.

Am vrut sa folosesc povestea unei familii ca sa ma refer la societatea in care traiesc, la fel ca intr-o tragedie greaca. Insa nu spun ca astfel de lucruri se petrec numai in Grecia, ci si in Germania, Spania, Italia, America sau in alte parti. Astfel de lucruri se intampla peste tot si astfel de sentimente exista peste tot.

Rep: „Cea mai cruda violenta e cea a tacerii, a nespusului, a normalitatii care ascunde orice gol emotional creat prin exercitarea autoritatii”, scriati in notele de productie. Si mai scriati un lucru foarte interesant: „De mic ma intrebam: Cine e mai puternic, cel care loveste sau cel care sufera?” Ati aflati raspunsul?

A.A.: Limita dintre victima si opresor e foarte subtire si poate fi traversata cu usurinta. Fiica cea mare din film ar putea la un moment dat sa faca ceva, dar nu face, lucru care o indeparteaza de rolul de victima si o apropie de cel al agresorului. Nu conteaza atat de mult daca e puternica sau nu, ci ca face mai rau inchizand ochii si acceptand ca aceasta stare de lucruri sa se extinda si asupra copiilor ei.

Rep: De ce v-a preocupat aceasta tema din copilarie?

A.A.: Cred ca intr-o tara ca Grecia simti de mic puterea la toate nivelurile si te simti neputincios impotriva ei. Nici cand am fost eu mic situatia nu era cum trebuia. Criza a facut ca lucrurile sa se limpezeasca, dar situatia era la fel si inainte, chiar daca n-a fost asa din punct de vedere economic. Sistemul detinea puterea si el o detine si acum.

Eu nu cred ca grecii simt nevoia de schimbare. Pe de o parte se simt foarte bine in pozitia de a critica, dar pe de alta continua sa se duca la vot si sa voteze aceiasi oameni. La asta m-am gandit de la bun inceput cand, in 2010, am inceput sa scriu scenariul. Era un an electoral iar lumea s-a dus si i-a votat exact pe cei de care era nemultumita.

Asa ca m-am gandit ca, dintr-un punct de vedere, ne ridicam impotriva tatalui, desi pana la urma alegem sa ascultam acest tata. Pana cand personajele din scenariu sau oamenii din jurul meu nu vor deveni responsabili de ce li se intampla, lucrurile nu vor incepe sa se schimbe.

Rep: Vorbiti ca despre un film politic.

A.A.: In literatura greaca e tot asa: prin intermediul unor familii este surprinsa situatia politica. E o alegorie simbolica. Cred ca noi, grecii, avem asta in sange. Eu imi vad filmul ca pe o tragedie moderna.

Rep: Cine e Miss Violence?

A.A.: Pentru mine nu e nimeni si, in acelasi timp, toate personajele feminine. Titlul e si un joc de cuvinte in sensul de „I miss violence” sau „missing violence” („imi lipseste violenta”). Titlul sugereaza si ca filmul e mai preocupat de personajele feminine decat de tata, care e mai mult simbol decat personaj.

Pentru mine cel mai dificil personaj ca scriitura si regie a fost cel al fiicei, Eleni, pentru ca era un personaj gri. Nu face nimic rau si, cu toate astea, face. Si e mereu la mijloc. Mama e un personaj absent, care nu era asa greu de jucat. Mult mai greu a fost pentru Eleni Roussinou (n.red. – si ea a venit la Bucuresti pentru prima proiectie a filmului, in 9 mai, la cinema Studio).

„Le-am facut viata amara actorilor, mai ales celui care il joaca pe tata”

Rep: Care e scena dvstra preferata?

A.A.: Sunt mai multe. Imi place scena cu „Lasciate mi cantare”, imi place violul de la final pe care nu-l vedem dar care e prefatat de dansul fetitei, si imi mai place scena palmuirii. N-a fost greu de facut, iar copiii radeau tot timpul.

Rep: Cum le-ati explicat povestea copiilor?

A.A.: Am vorbit cu ei asa cum vorbesti cu niste tineri, nu cu niste copii. Le-am spus adevarul: ce se intampla in film, de ce cred eu ca e important sa-l fac… Nu a fost usor sa le explic anumite scene. Sunt probleme si in alte tari cu pedofilia, in Italia de pilda, sau in SUA, iar copiii din film au avut convingerea ca fac ceva folositor.

Rep: Atunci poate ar trebui sa va intreb cum i-ati convins pe parinti sa-si lase copiii sa joace in film.

A.A.: Au avut acelasi gand ca si mine, ca filmul va fi util si ca va da o sansa unei discutii despre lucruri care se intampla in spatele usilor si despre care nimanui nu-i pasa. In general copiii s-au distrat foarte bine la filmare. Scena in care fetita cea mica il palmuieste pe fratior a fost, fireste, mimata. Toti ma suna saptamanal sa ma intrebe cand facem partea a doua.

Rep: Ati putea face o continuare cu fantoma tatalui bantuind familia.

A.A.: Sau, mai bine, cu mama preluandu-i locul. Ce credeti ca se inampla in spatele usii inchise de la finalul filmului?

Rep: Cred ca familia a scapat de cadavru, a facut curatenie si a continuat sa traiasca pastrand secretul.

A.A.: Fireste, si cine ar fi noul agresor?

Rep: Fiica cea mare?

A.A.: Nu, mama, pentru ca ea decide si actioneaza. De multe ori, cand asistentii devin ei insisi profesori, vor fi foarte severi pentru ca au asteptat sa ajunga in acea pozitie de mult si au reprimat mult pana sa ajunga acolo. Am discutat cu multi psihologi, psihiatri si angajati de la Protectia Copilului incercand sa aflu de ce acesti oameni nu au facut nimic impotriva tatalui.

Rep: Sindromul Stockholm?

A.A.: Ar fi prea simplu. Stiu, pentru ca am plasat o mare parte a povestii pe asta. De pilda, esti palmuit, dupa care primesti o bomboana si totul e ok. Adevarata problema e ca acesti oameni nu au unde se duce sau cum se descurca pentru ca tatal e cel care ii intretine. Ei nu se simt in siguranta in alta parte, de aceea nu se duc nicaieri. Chiar si fata cea mare, care se poarta ca un copil pentru ca asa a fost crescuta.

Rep: De-a lungul povestii apar niste posibilitati de salvare prin barbatul chipes din toaleta policlinicii, care intra in vorba cu Eleni, angajatii de la Protectia Copilului sau invatatoarea.

A.A.: In general nu-mi plac criticii pentru ca pun etichete, iar filmele nu sunt cutii, dar e un tip la „Village Voice”, in America (n.red. Zachary Wigon) care a spus cel mai interesant lucru pe care l-am auzit pana acum, ca filmatul de la distanta e o metafora pentru distantarea psihologica pe care cei care au suferit un abuz il folosesc ca modalitate de adaptare („coping mechanism”).

Rep: Ati stiut de cand ati scris scenariul cum veti filma?

A.A.: Da. A fost o ciudat pentru ca la un an de la primul draft schimbasem deja foarte mult si pusesem multe subintrigi pe care le-am si filmat, dar dupa ce a trecut prin montaj, filmul a ramas exact ca primul draft. Adica au fost multe lucruri care s-au schimbat, dar „feeling”-ul filmului a ramas acelasi.

Rep: Si ati planuit de la inceput sa dezvaluiti lucrurile pas cu pas, in paralel cu implozia care are loc in familie. E greu de scris un astfel de scenariu.

A.A.: De acord, de asta e bine ca regizorul sa fie si cel care scrie scenariul pentru ca are tot filmul in cap. Am avut si o echipa foarte buna. Cand mergeam sa filmam scoteam imediat cel mai bun cadru pentru ca aveam masuratorile facute, lentilele alese si stiam ce facem. Am vrut ca filmul sa fie, cum sa spun, „safe”. Era un contrast interesant: capul familiei dadea impresia ca stie mereu ce face si, cu toate astea, tot ce facea era nesigur.

Rep: Ce fel de regizor sunteti pe platou?

A.A.: Foarte rau. Le-am facut viata amara actorilor, mai ales celui care il joaca pe tata (n.red. Themis Panou). L-am terorizat pe el pentru ca el sa ii terorizeze pe ceilalti. Am devenit un fel de tata fata de actori pentru ca am vrut sa-i fac sa se simta opresati, altfel nu le-ar fi fost usor sa joace.

A fost greu sa gasim banii pentru film, iar cand am filmat prima scena toata lumea radea si era fericita, asa ca era nevoie ca lucrurile sa se schimbe. Am incercat sa creez atmosfera proasta si grea la filmare. In schimb, n-am putut fi rau cu copiii.

Rep: A fost primul rol in cinema pentru Eleni Roussinou?

A.A.: Da, a facut teatru pana acum. E foarte buna. Iar Themis Panou, cel care il joaca pe tata, a avut pana acum doar roluri secundare in cinema. E un tip amuzant, nu seamana cu personajul.

„Miss Violence” fost numit in Coreea de Sud „cel mai dificil de privit film al anului”

Rep: Cum a fost primit filmul in Grecia?

A.A.: Bine, dar nu am avut senzatia ca ar fi spart vreun tabu. Nu credeam ca tema filmului e atat de tabu, dar ea chiar este pentru oameni. Cred ca grecii au fost socati si cred ca filmul i-a speriat un pic. Nu am vrut sa sochez prea mult, povestea era in realitate mult mai dura. Acest om a fost de 100% mai violent cu familia lui decat arat eu. Am vrut sa il fac cat mai bland cu putinta.

Rep: Sa sugerezi poate fi mai dur decat sa arati pentru ca lasi spectatorul sa isi imagineze singur cele mai atroce lucruri.

A.A.: Asa e. Filmul a fost bine primit in Grecia, la fel in Italia la fel sau SUA unde a fost aratat in festivaluri. M-a surprins sa aud ca in Coreea de Sud s-a spus despre el ca e „cel mai dificil de privit film al anului”. Tocmai coreenii, care au filme atat de hardcore!

Rep: Ati studiat sculptura, dar ati ajuns la film. Cum s-a intamplat?

A.A.: Mi s-a parut ca e demodata si ca nu ma mai pot exprima pe mine insumi, ca nu o pot folosi ca limbaj pentru a descrie aceasta societate complicata. Oricum, multi sculptori au devenit regizori, Peter Greenaway de pilda. Ambele arte au o relatie speciala cu spatiul.

Rep: Aveti un nou proiect?

A.A.: O sa filmez la anul. Scenariul va fi gata in doua luni. Am avut altul, dar nu mi-a mai placut asa ca l-am pus deoparte. Filmul pleaca de la decizia unui cuplu de a angaja o mama-surogat pentru a avea un copil, iar aceasta mama-surogat e imigranta. Rolurile principale vor fi interpretate de Eleni Roussinou si de Christos Loulis (cel care il joaca in „Miss Violence” pe barbatul de la toaleta).

Trailer:

Nascut in 1977, Alexandros Avranas a mai facut un lungmetraj, „Without”, care a luat patru premii la Salonic, in 2008. „Miss Violence” l-a impus ca pe una dintre vocile care trebuie urmarite. La Venetia filmul a luat: Premiul de regie, Cupa Volpi pentru interpretare masculina, Premiul Fedeora pentru cel mai bun film euro-mediteranean si Young Cinema Award pentru cel mai bun film din competitie. „Miss Violence” a mai fost premiat la Montréal, Stockholm si Sao Paolo.

A 18-a editie a Festivalului Filmului European, organizata de Institutul Cultural Roman impreuna cu centrele culturale si reprezentantele diplomatice ale tarilor europene, prezinta la Bucuresti (9-15 mai) si la Targu Mures (16-18 mai) peste 40 de lungmetraje, scurtmetraje, filme de animatie si documentare, carora li se adauga intalniri cu cineasti, workshopuri de animatie pentru copii sau recitaluri muzicale. La Bucuresti, proiectiile au loc la cinematografele Studio si Elvira Popescu. Intrarea este libera. Programul complet se afla aici: www.ffe.ro