Au cumparat oameni ca pe vite sau au platit pentru libertate?

Scriu acest text marcat cumva de ce tot ce am auzit joi dimineata la o conferinta organizata de Fundatia Konrad Adenauer. Am avut ocazia sa-l ascult intr-o mica sala povestind o fila tragica din istoria noastra recenta. Numele nu va spune, poate, mai nimic. Se numeste Heintz Gunther Husch si a negociat, vreme de aproape 30 de ani, pretul unor oameni. Este unul din actorii cheie ai negocierilor secrete dintre Germania si Romania pe capul sasilor si svabilor.

Inainte de povestea lui Hush, o mica precizare de ordin personal pentru a va introduce putin in atmosfera epocii. Eram, inainte de 89, printre putinele familii de romani pe o strada plina cu sasi. Am crescut cu obsesia sasilor pentru plecarea in Germania, cu visul lor de a primi intr-o buna zi formularul mare, ulimul pas inainte de fericire. Eram prea mic pentru a intelege de ce familia Schuster primea formularul in doi ani, apoi imediat pasaportul si gata, dusi erau, iar familia Schneider astepta hartiile zece ani sau chiar mai mult. Altii se prapadeau cu gandul la Germania, incercau an de an sa emigreze si nu se intampla nimic asta vreme de 20 de ani. N-am inteles niciodata de ce.

• Citeste si Sasii de pe strada mea

Umblau zvonuri, nimic cert. Sasii nu vorbeau niciodata despre plecarea lor, cu cine si cum aranjau actele de emigrare. Zvonurile ca Nicolae Ceausescu si Securitatea vandusera sasii exact ca pe evrei, ca spagile date peste tot cumparau in final pasaportul s-au adeverit oficial mult mai tarziu, mult dupa 89 cand in Romania sasii aproape disparusera.

In 2011, a aparut volumul „Actiunea «Recuperarea», realizat de un grup de istorici si cercetatori de la CNSAS, despre acordurile secrete dintre Romania si Germania. Rezulta clar, cu documente si probe, ca sasii transilvaneni si svabii banateni erau vanduti pur si simplu, avand tarife diferite in functie de studii (de ex, un titrat – 11.000 de marci vest-germane (aproximativ 3.000 de dolari, un student – 5.500 de marci vest-germane (aproximativ 1.506 de dolari), un tehnician – 2.900 de marci vest-germane (aproximativ 792 de dolari) fara pregatire – 1.800 de marci vest-germane (aproximativ 490 de dolari).

Negocierile nu s-au purtat niciodata oficial, intre cele doua state, ci printr-un avocat din partea statului german si prin ofiteri de securitate din partea Romaniei. Avocatul german se numeste Heintz Gunther Husch.

Pe 8 mai s-a aflat la Bucuresti, in fata unui mic auditoriu, la conferinta organizata de KAS, povestind ce si cum s-a intamplat. Am ascultat cutremurat detaliile unor tocmeli sinistre. Redau mai jos pasajele mai relevante asa cum au fost ele traduse.

Au fost negociati cam 200.000 de oameni, si-a inceput domnul Husch povestea, si e posibil ca banii sa fi fost folositi pentru a finanta Securitatea. Sunt singurul care stie aceasta istorie de la A la Z. In varianta romaneasca „Recuperarea” sunt anumite erori. Activitatea mea incepe in 1967. In 1940 existau cam 800.000 de etnici germani in Romania. Cam 70.000 au facut armata in SS sau Wermacht asa ca dupa 1945 nu se mai puteau intoarce in Romania.

Se punea, deci, problema reintregirii unor familii. A existat apoi o pedeapsa colectiva pentru alianta cu Germania nazista. Aproximativ 70.000 au fost deportati in Rusia, 12.000 deportati in Baragan. Au existat apoi dezradacinari si deposedari de drepturi. In 1967 s-a ajuns la stabilirea de relatii diplomatice intre RFG si Romania, fiind chiar prima tara din blocul de est care a facut-o. Exista deja intentia multor etnici germani de a parasi Romania.

Husch isi continua povestea ca si cum totul s-a intamplat ieri. Romania semnase si conventia crucii rosii, s-au rezolvat unele probleme contra unor sume foarte mari de bani. In 1967, un avocat pe nume Garlepp, spune ca Romania este gata sa stabileasca un act oficial care sa reglementeze plecarea etnicilor germani. In 1968 are loc prima negociere la Hotelul Lido cu un domn din Romania, Martinescu. Pe langa secretizarea negocierilor, se mai cerea plata in cash, fara chitanta. 1800 de marci pentru studenti, 5000 pentru muncitori si 10.000 de marci pentru cei cu studii finalizate. Se cerea un avans de 400.000 de marci dar am hotarat sa nu ne asumam acest risc. Ne-am limitat la 200.000 de marci si am decis sa nu facem liste. La Viena s-a stabilit sa avem 1000 de persoane in primul an. Banii au fost dati cash partii romane. In 1968 incertitudinile au disparut. Partea romana a fost interesata de un contract/ tratat pentru 3000 de persoane.

In martie 1970 s-a ajuns la al doilea contract, pentru 20.000 de persoane. S-a mai vorbit atunci de plata unui bonus de cateva milioane de marci germane daca nu vor pleca 20.000, ci 40.000 de marci. Tot atunci am promis partii romane si cateva masini Mercedes cu toate dotarile, inclusiv Mercedes 500. In 1973 la Koln a aparut un general Dragan, despre care aveam sa aflu ca era de fapt Doicaru (n.red fost sef al DIE inainte de 89) si el a spus ca se pot stabili alte conditii in contract, dar nu in scris. S-au platit, in medie, 4000 de marci de persoana, plus ca acceptam ca statul roman sa se poata imprumuta cu 200 de milioane de marci.

In 1978, diplomatia germana a avut ideea de a duce negocierile la un nivel al dreptului international. Helmut Schmidt a vizitat Bucurestiul, dar Ceausescu a refuzat orice negociere oficiala. Pleaca totusi inca 55.000 de persoane in 4 ani. Apare apoi incidentul Pacepa. Am fost banuit ca eu l-am ajutat pe Pacepa sa fuga pentru ca a fost luat de la hotelul unde negociasem. Defectarea lui Pacepa a dus la schimbarea lui Marcu din pozitia de negociator.

Ceausescu a dat apoi decretul 402, care spunea ca orice cetatean care paraseste Romania trebuie sa platesca scolarizarea plus ii erau confiscate bunurile. Se permitea in continuare emigrarea etnicilor germani, dar despagubirile trebuiau platite in valuta iar cetatenii romani nu aveau atunci dreptul sa detina valuta. Acest decret a incurcat mult. Din partea romana negocierile sunt purtate acum de un domn Andronic. Se incheie nou acord din 83 pentru suma de 7000 de marci de persoana. Numai ca de data asta cheltuielile de calatorie trebuiau platite nu in lei ci in DM, ceea ce multi oameni simpli nu puteau. Statul german a platit cheltuielile de calatorie, cam 350 de marci.

In 1983, Andronic a fost schimbat. Ceausescu a facut o vizita de stat in RFG, Kohl a promis si el ca o sa vina dar la nivelul NATO s-a decis sa nu mai fie profilat Ceausescu la nivel international. Kohl (n.r fostul cancelar) m-a intrebat daca putem rezolva problema printr-o singura plata. I-am sugerat sa faca vizita cu conditia sa se ridice contingentul de emigranti si daca Ceausescu renunta la sistematizarea satelor. Ceausescu m-a primit ca emisar a lui Kohl, a avut loc o discutie de 40 de minute.

Ceausescu voia sa lasam totul asa cum era, adica pe canale secrete. In Romania se interzisese primirea de pachete, Ceausescu s-a aratat de acord sa se permita din nou primirea de pachete. Catre sfarsitul lui 89 primesc solicitarea de a merge urgent in Romania. Urma congresul PCR, dar am venit abia dupa Congres. In septembrie 89 am aflat ca partea romana a anulat toate intelegerile. In decembrie, Romania dorea 22 de milioane de marci germane si apoi inca 8 milioane subventie de dobanda. Apoi, dupa 89 s-a ajuns la plecarea precipitata a etnicilor germani.

Am avut in total 315 negocieri din care 80 aici la Bucuresti. 300.000 de etnici germeni au putut astfel emigra. Toate au fost negocieri neoficiale. Totul a fost o actiune umanitara. Expresia „cumparat oameni” este ingrozitoare, am cumparat libertate nu oameni.

Batranul Husch, fost negociator vreme de 30 de ani, a prezentat toata istoria sec, fara emotie. N-a parut nici o secunda implicat emotional si a subliniat ulterior, raspunzand la intrebari, ca veneau tot felul de politicieni sau industriasi cu liste, dar ca ele n-au fost luate niciodata in seama, ajungeau direct la cos.

Intr-un exceptional discurs, directoarea Departamentului de Investigatii din cadrul CNSAS, Germina Nagat observa ca „tocmeala pe cap de om” a inceput, ca între adevăraţi oameni de afaceri, simultan cu tocmeala pe cap de vite”. „Tratativele comerciale pentru vite, oi şi porci s-au purtat la un loc cu cele pentru eliberarea de vize – adică pentru eliberarea de oameni – şi sunt consemnate în aceleaşi documente”.

Nagat cosntata ca in mai 1958, rezidenţa română din Londra a transmis la Bucureşti că s-a perfectat închirierea unui avion pentru transportul a 11 porci rasa Landrace, achiziţionaţi prin intermediul unui comerciant britanic pe nume Henry JAKOBER, nume conspirativ ”KRAUS”. Îl putem considera personajul central în iniţierea şi extinderea ”combinaţiei operative” prin care Securitatea a extirpat din corpul naţiunii române sute de mii de oameni, majoritatea aparţinând comunitătii evreieşti şi comunitătii germane.

Cele mai relevante observatii facute de Germina Nagat pe tema vanzarii sasilor la conferinta organizata de KAS

• „Prin filiera engleză s-au rezolvat cu timpul tot mai multe cereri de plecare în ţări occidentale, în primul rând Franţa şi Austria, dar şi în Columbia. Majoritatea solicitărilor din 1960 privesc nu doar eliberarea de vize, ci şi eliberarea din închisoare: se dau decrete de graţiere pentru persoanele condamnate, aflate pe listele lui JAKOBER, şi sunt graţiaţi nu doar cei condamnaţi pentru delicte de drept comun (speculă, trafic cu aur şi valută etc.), ci şi cei cu delicte grave şi cu sentinţe de 10-15 de muncă silnică, pentru crimă de trădare de patrie sau înaltă trădare (SIE 2871 vol. 4, f. 331). Subliniez că această disponibilitate pentru graţieri contra cost se petrece într-o perioadă în care puşcăriile din România sunt pline – fuseseră populate, timp de un deceniu, cu sute de mii de oameni (acesta fiind ordinul de mărime minim despre care discută istoricii şi care poate fi documentat). Evident, graţierile şi vizele se decid la vârf – toate propunerile ajungând, obligatoriu, la Alexandru DRĂGHICI”.

• Pe „lista de cumpărături„ a dictatorilor români – Gheorghiu Dej si Ceausescu – n-au fost însă doar animale de rasă si credite preferentiale. La schimb cu pasapoartele pentru sasi s-au cerut si autoturisme (mai ales germane), masini de pompieri, autosanitare, cabinete dentare, analizoare de sânge, diverse alte instalatii, dar si mărfuri câte se poate de frivole, a căror destinatie nu putea fi decât satisfacerea mofturilor de toapă parvenită, ale elitei politice de la Bucuresti: fântâni arteziene electrice, genti Samsonite, cu accesorii pentru pescuit, brichete de masă din cristal, scrumiere cu buton, truse de manicură si pedicură etc. Totusi, dincolo de flecustete, cei mai importanti au fost si au rămas banii, valuta forte, cât mai multă si cât mai repede. La schimb, tabelele conținând numele sasilor sau evreilor lăsati să părăsească tara se livrau în plic închis, fiecărui negociator în parte. Cazurile speciale s-au discutat si s-au evaluat separat.

• Dintre toate poncifele pe care le auzim de la securisti – inclusiv de la personajele principale ale operatiunilor ”Peregrinii”, „Recuperarea”, ”Mostenirea”, ”Comisionul” sau cum s-au mai chemat ele – cel mai absurd si mai cinic mi se pare acela potrivit caruia puterea comunista ar fi pretins în mod legitim bani în schimbul vizelor, fiindca statul investise mult în scolarizarea cetatenilor (motiv pentru care si pretul libertatii era diferentiat, în functie de studii). Cinismul vine din faptul ca, desi securistii pretind ca nu doreau decat sa protejeze un capital uman extrem de valoros, tot ei sunt cei care au avut grija ca aceste fiinte sa ajunga mai întai în închisoare. Daca creierele din Romania pretuiau atat de scump, e foarte greu de înteles de ce mai întai Securitatea a umplut cu ele puscariile, si abia pe urma aeroporturile si garile.

• Apoi, argumentul este absurd pentru ca, daca statul ar fi dorit cu adevarat sa împiedice fenomenul brain drain, ar fi reglementat de la bun început situatia printr-o lege, ar fi actualizat tarifele periodic, în mod oficial, si ar fi aplicat tuturor aceeasi unitate de masura. Or, documentele arata ca, dupa calculul paritatii – marca / dolar – echivalarea studiilor era cat se poate de arbitrara si în orice caz varia, de la un grup etnic la altul. La începutul anilor 80 a fost într-adevar promulgat un decret care prevedea plata studiilor pentru cei care solicitau plecarea definitiva din tara, numai ca aplicarea a fost arbitrara si cat se poate de ineficienta: în forma în care a aparut, el nu oprea pe nimeni sa ceara emigrarea, si cu atat mai putin garanta acordarea pasaportului. Daca recuperarea investitiei în educatie ar fi fost singurul motiv al tranzactiei, calculul s-ar fi facut dupa o metodologie corecta si accesibila tuturor. Cati n-ar fi fost dispusi sa renunte în mod legal la tot avutul – care în cazul sasilor nu era deloc neglijabil – ca sa obtina, altfel decat în chinuri si dupa ani de asteptare, mult doritul pasaport?

• Parcurgand dosarele declasificate recent, devine tot mai evident ca nu s-a urmarit în nici un caz simpla „recuperare a investitiei”. A fost un joc cat se poate de murdar, prin care Securitatea a extorcat valori uriase pe toate caile: de la semi-oficialii germani si evrei, adica de la cumparator, pe de-o parte, si simultan, de la cei vanduti, pe de alta parte. Dosarele de urmarire individuale arata nu doar la ce chinuri au fost supusi titularii cererilor de emigrare – supravegheati acasa si la serviciu, scosi de la locurile lor de munca si pusi sa faca altceva, pana la plecare, intimidati – ci si cum se prevenea vanzarea caselor si a bunurilor înainte de parasirea Romaniei, case, autoturisme si valori care intrau, prin extorcare, tot în vistieria statului Roman. Informatorii dirijati pe langa amatorii de pasapoarte au fost instruiti în mod special sa observe daca persoana vinde lucruri din casa sau vinde casa; ideea era ca la plecare sa aiba un bagaj cat mai sumar si sa ramana cat mai mult în visteria Ministerului de Interne. Nu de putine ori, proprietarii au fost pacaliti sa-si cedeze casele ofiterilor sub acoperire, prin false acte de vanzare / cumparare, în schimbul unei vize care fusese deja platita si ras-platita din exterior. Cum am spus, „recuperarea investitiei” s-a facut pe mai multe cai si niciuna nu a fost suficienta, în ochii Securitatii. Tratamentul aplicat înainte de plecare sasilor rascumparati ar merita o discutie lunga, de sine-statatoare.

• În loc de concluzie, o constatare simpla si o întrebare. Constatarea ar fi ca nu întotdeauna dilemele etice se pot rezolva pragmatic. Ele raman dileme, spre nelinistirea constiintei – desigur, atunci cand constiinta exista. Listele de germani si de evrei cumparati din Romania pot fi niste liste ale lui Schindler, dar în acelasi timp nu trebuie sa uitam ca ele au fost si liste de cumparaturi ale dictatorilor. Cu oameni s-au cumparat animale de rasa, masini, tehnologie, arme, tehnica operativa cu care erau supravegheati alti oameni, credite cu dobanzi idilice – cu oameni s-a decontat „progresul economic”, dealtfel, cat se poate de iluzoriu, al unei tari, în care regiuni întregi au ramas pustii si din care s-a evacuat fizic, istoria. În ce priveste întrebarea, nu e deloc retorica si sper sa-i poata da cineva un raspuns: poti spune ca ai eliberat într-adevar omul tratandu-l ca pe o marfa?”

In loc de final, retinem observatia lui Radu Preda, moderatorul conferintei organizate de Fundatia Konrad Adenauer: coruptia din Romania este azi o inspaimantatoare continuare a ceea ce s-a intamplat atunci. Observatie perfect valida, deoarece vanzarea sasilor dezvoltase retele intregi de coruptie in Romania: retele de intermediari, securisti care jefuiau familiile viitorilor emigranti confiscandu-le casele sau bunurile sub pretextul unor vanzari fictive, ii amenintau sau santajau cu obtinerea formularelor. In fine, numele etnicilor germani care obtineau pasaportul de Germania era stabilit in Romania, nu in Germania.