Infernalul secol XX: Teratologie si ideologie

In memoria lui Matei Călinescu(1934-2009)

Scriu aceste randuri in martie 2014, anul cand vom comemora centenarul inceputului primului mare carnagiu global. Ganditor conservator descins din Edmund Burke, din iluminismul scotian si din Benjamin Disraeli, Paul Johnson ofera in “Timpuri moderne”, un volum dens, original si bogat in intuitii, o perspectiva lucida asupra unui secol in care civilizatia s-a prabusit, iar barbaria a renascut in straie ideologice. Este vorba de acel secol pe care regretatul Matei Călinescu, scriind in revista “The American Spectator” despre aceasta carte, l-a numit al monstrilor. Lenin, Stalin, Hitler, Mussolini, Mao, tot atatia falsi profeti ai unei purificari absurde, aberante, catastrofice. A fost in secol al ideologiilor fals-redemptive si al terorii universalizate. A fost insa, nu mai putin, un secol al rezistentei anti-totalitare, al supravieturii demnitatii in pofida atator obstacole, capcane si pericole.

In alte lucrari, intre care “Intelectualii” si recenta carte despre Stalin (2014), Paul Johnson a explorat relatia dintre tiranofilie si ideologiile liberticide. Totalitarismul fara ideologie n-ar mai fi fost totalitarism. Nu conteaza rafinamentuil acestor doctrine, arthitectura lor conceptuala adeseori de o vulgaritate si de un simplism socante, ci capacitatea lor mobilizatoare, potentialul lor de a galvaniza pasiuni cvasi-religioase.

Dictatorii totalitari ai veacului XX, afirma istoricul britanic, au mers pe urmele lui Napoleon, au fost epigonii corsicanului in acel hybris aal unei vointe de putere de nimic limitata, acea nesabuinta menita sa-i imunizeze la tot ceea ce tine de rationalitate, auto-control si simt al realitatii. Intre numeroasele carti ale lui Paul Johnson figureaza biografiile lui Alexandru Macedon, Iulius Cezar si Napoleon.

Cum scrie chiar el: “Toti trei au fost imens de importanti in istoria timpurilor lor si mult dupa aceea. Napoleon a fost indeosebi influent in configurarea istoriei secolului al XX-lea. Datorita deciziei tragice a gvernului Whig de a-i repatria trupul de la Sf. Elena in Franta si hotararii maligne a francezilor de a-l trata ce pe un erou national si de a-l inmormanta in chip sacral la Invalides, spiritul si metodele lui Napoleon au ramas in viata. Primul Razboi Mondial, care a declansat mizeriile lumii moderne, a fost incarnarea razboiului total prefigurat in metodele sale. In anarhia ideologica postbelica un nou tip de dictator ideologic a preluat tipul sau de guvernare ca model: mai intai in Rusia, apoi in Italia, si finalmente in Germania. Niciun dictator al secolului XX, de la Lenin, Hitler si Mao Zedong si pana la tiranii minori gen Kim Il Sung, Castro, Perón, Mengistu, Saddam Hussein, Ceauşescu si Qaddaffi nu a fost lipsit de ecourile distinctive ale prototipului napoleonic. Colectiv, acest urmas napoleonic al Raului a facut secolul XX o epoca exceptionala de opresiune ideologica, de razboi la o scara colosala si de tehnologie inovatoare care a permis oamenilor sa inta, sa insele si sa perverteasca spiritul uman in scopuri infernale”.

Da, a fost vorba de scopuri infernale, de prezenta concreta a demonismului intr-o istorie concesionata proiectelor paranoice de mantuire a umanitatii cu price pret, nu in Imparatia lui Dumnezeu, ci aici si acum, in Cetatea Omului. Teratologia s-a logodit cu ideologia. Fantasmele salvarii au dus la hecatombe pana atunci inimaginabile.

Cartea lui Paul Johnson se situeaza la antipodul faimosului opus al istoricului marxist Eric Hobsbawm despre “Epoca extremelor”. Acolo unde Hobsbawm eludeaza, omite si minimalizeaza, Johnson accentueaza, insista si lumineaza. Experimentul sovietic a fost unul criminal nu doar in versiunea stalinista, ci de la inceput, prin chiar intentionalitatea sa ireductibil ostila statului de drept si pietii libere.

Paul Johnson este un adversal al oricarui fatalism sau inevitabilism istoric. Aici se intalneste cu Isaiah Berlin, de care, altminteri, il despart numeroase pozitii, indeosebi legate de ceea ce conservatorii (inclusiv Roger Scruton) privesc drept o excesiva toleranta a filosofului liberal pentru coexistenta viziunilor rivale.

Era prin 1993, cred, cand Matei Călinescu, ilustrul critic si profesor de literatura comparata de la Universitatea Indiana din Bloomington, aflat la Washington ca bursier la Wilson Center, mi-a propus sa scriem o carte despre cum au cedat atatia din marii intelectuali la cantecele de sirena ale totalitarismelor. N-am apucat sa o scriem. Daca am fi facut-o, am fi mers negresit pe marea partie intelectuala trasata de ganditori precum Hannah Arendt, Raymond Aron, Isaiah Berlin, Paul Johnson, John Lukacs, Robert Conquest, John Gray, François Fejtö, Leszek Kolakowski, Tony Judt si Robert C. Tucker. Este ceea ce m-am straduit sa fac in cartea mea “Diavolul in istorie” (University of California Press, 2012, tradusa in romaneste de Marius Stan si publicata in 2013 la Humanitas) .

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro