Interviu cu scriitorul suedez Jan Wallentin: "Eram tot mai surprins de felul cum se dezvolta povestea din Steaua lui Strindberg. La un moment dat, nici eu nu mai puteam sa prevad ce se va intampla mai departe"
Prima carte a lui scriitorul suedez Jan Wallentin, „Steaua lui Strinberg”, s-a tradus pana acum in 24 de limbi. E o carte de mare succes intre amatorii de romane de aventura si politiste. Atuurile lui lui Jan Wallentin par a fi literatura de buna calitate ( minutios in detalii si in conturarea unor personaje puternice, neobisnuite si dialoguri foarte reusite) cu o poveste in care fantasticul se imbina pana la un moment indiscernabil cu realitatea. Cartea a aparut la Editura Trei, acum cateva saptamani.
Va puteti intalni cu Jan Wallentin la Targul de carte Gaudeamus, vineri, 22 noiembrie ora 17 00.
De ce credeţi că sunt scriitorii scandinavi contemporani atât de centraţi pe crime şi violenţă? Este doar nevoia de a evada, prin ceva palpitant, dintr-o lume mai puţin violentă, mai calmă sau interesul pentru aceste subiecte e motivat de ceva?
Eu nu mă consider un scriitor de romane poliţiste, şi cred că Steaua lui Strindberg e mai curând o carte despre o aventură măreaţă decât despre crime sau alte fărădelegi. Aşa că nu ştiu dacă sunt persoana cea mai potrivită pentru a răspunde la această întrebare. Dacă e să răspund ca un simplu cititor, aş zice că cele mai bune romane poliţiste din Suedia conţin mult mai mult decât nişte intrigi uşurele şi distractive. Mulţi dintre autorii acestor cărţi sunt jurnalişti care se folosesc de acest prilej pentru a expune probleme serioase din societatea noastră.
E un avantaj sau nu să fii considerat ca făcând parte din acest incredibil fenomen global al literaturii poliţiste scandinave? Simţiţi nevoia să contestaţi această formulă deja consacrată (pe care a făcut-o populară mai ales Stieg Larsson)?
Cred că e un mare avantaj să faci parte din acest val de literatură atât de popular în întreaga lume. Prima şi cea mai importantă problemă a unui scriitor e să fie citit de cât mai multă lume, aşa încât orice lucru ce poate atrage atenţia cititorilor e de bun augur. Cât despre nevoia de a provoca o formulă deja existentă, eu nu cred că are vreun sens să ne gândim la cărţi ca la nişte «formule». Nu ne ajută la nimic dacă facem asta. Eu scriu, pur şi simplu, ceea ce îmi doresc eu să citesc, şi – oricât de mult mi-ar plăcea Stieg Larsson –, trilogia Millennium nu e printre cărţile mele preferate.
Majoritatea romanelor poliţiste scandinave au un nivel mai profund, adică povestirea palpitantă de la suprafaţă poate aduce în prim-plan un mesaj social sau etic. Credeţi că literatura, chiar şi aceea poliţistă, trebuie să aibă un mesaj ?
Nu cred că literatura “trebuie” să facă un lucru sau altul. De fapt, tocmai în acest lucru constă frumuseţea scrisului. Poate fi orice vrei tu să fie.
Cum vă găsiţi subiectele? Ce anume vă inspiră?
Păi, chiar am o metodă secretă de a găsi subiecte extrem de interesante, dar dacă v-aş dezvălui-o, ar trebui, din nefericire, să vă omor. Lăsând gluma la o parte, adevărul e că n-aş şti să vă spun exact ce anume mă inspiră. Cred că aproape orice poate să te inspire, la un moment dat.
Una din principalele merite ale genului poliţist este faptul că povestea e complet nepredictibilă, mereu suprinzătoare. Care sunt calităţile sau instrumentele pe care un scriitor ar trebui să le aibă pentru a nu plictisi ?
Ce bine ar fi să ştim răspunsul la întrebarea asta, nu-i aşa? Pe măsură ce scriam, eram tot mai surprins de felul cum se dezvolta povestea din Steaua lui Strindberg. La un moment dat, nici măcar eu nu mai puteam să prevăd ce se va întâmpla mai departe Şi atunci erau şanse destul de mari ca acelaşi lucru să simtă şi cititorii mei.
Aţi vrut să faceţi din personajul dumneavoastră Don Titelman un anti-erou? Vi se pare că «eroismul» e o valoare demodată astăzi?
Sincer, eroii din viaţa reală mi se par grozavi, dar când e vorba de protagonistul unei cărţi, prefer un anti-erou. E mult mai uşor să te identifici cu o persoană care are multe defecte, şi asta e o sursă minunată de umor şi de satiră. Mie îmi place mult Don Titelman, cu toate obiceiurile lui proastă şi toate slăbiciunile lui.
De ce credeţi că cititorii au văzut asemănări între personajul Elena din romanul dumneavoastră şi Lisbeth Salander? Aţi fost influenţat de scrisul lui Stieg Larsson?
Cred că «tânăra-cu-probleme-înzestrată-cu-puteri-nemaivăzute» e, probabil, mai curând un clişeu sau un arhetip decât ceva care ţine de scrisul lui Stieg Larsson. Eu, de fapt, m-am gândit mai mult la Carrie decât la Lisbeth Salander când am creat-o pe Elena. Am scrismare parte din romanul Steaua lui Strindberg vrând să mă joc, să amestec mai multe elemente din genuri diferite – literatură poliţistă, literatură de aventuri, fantasy – ca să obţin, în final, ceva interesant şi complet nou.
Ce importanţă are în economia romanului acel poem din Baudelaire? Poetul francez e printre scriitorii dumneavoastră preferaţii?
În timp ce scriam această carte mă interesau foarte mult teme precum deziluzia, îmbătrânirea, decăderea, şi poemul din Charles Baudelaire a fost, într-un fel, o întrupare a a tuturor acestor teme. Şi da, chiar îmi place Baudelaire, împreună cu alţi scriitori decadenţi. Huysmans, de exemplu.
Cartea dumneavoastră are multe detalii istorice. E foarte importantă documentarea în cazul unui roman de acest gen?
Nu-mi place documentarea superficială, făcută doar pe jumătate. Nu ştiu dacă e foarte importantă pentru un roman ca acesta sau nu. Eu vreau, pur şi simplu, să prezint lucrurile foarte clar. Şi cred că acest palier al detaliilor e foarte important pentru credibilitatea poveştii. Orice teorie a conspiraţiei bine alcătuită conţine o grămadă de amănunte istorice cât se poate de reale şi, de multe ori, numai când ajungi la final şi la concluzii, îţi dai seama că totul era, de fapt, o mare nebunie.
Informatii coperta:
Polul Nord , 1897: Nils Strindberg se prăbuşeşte cu balonul său de hidrogen în timpul unei expediţii învăluite în mister.
Germania , 1942: în lagărele de concentrare au loc experimente groteşti şi inexplicabile.
Suedia, zilele noastre :Un cadavru este descoperit într-o veche mină de cupru din inima Suediei. Nimeni n-are idee de când zace acolo. Alături, o cruce misterioasă. Ea nu-şi poate arăta virtuţile decât îngemănată cu o stea, de care s-a despărţit cu un veac în urmă.
Începe o vânătoare pe viaţă şi pe moarte, care are un singur ţel: găsirea stelei lui Strindberg. Doar împreună, cele două pandante vor dezlega cel mai mare mister al omenirii.
„Un îndrăzneţ roman de aventuri à la Jules Verne, asezonat cu mitologie nordică şi ezoterism de sorginte nazistă.”
Publishers Weekly
„Un amestec uimitor de adevăr istoric şi fantezie.”
Aftonbladet
„Un thriller suedez de mare clasă.”
Sundsvalls Tidning
„Comploturi naziste diabolice, mitologie nordică, legende pompeiene şi un balon de explorare care zboară către Polul Nord… O reuşită scriitoricească, oferind o alternativă uşor poznaşă la misterele sumbre cu care ne-au obişnuit suedezii.”
– Kirkus
Jan Wallentin, născut în anul 1970, este de formaţie jurnalist şi a lucrat la Televiziunea Suedeză. Steaua lui Strindberg este romanul său de debut şi a stârnit interesul unei lumi întregi încă înainte de apariţie. Drepturile cărţii au fost vândute în peste 24 de ţări.
Wallentin mărturiseşte că este un fan filmelor lui Quentin Tarantino, datorită abilităţii acestuia de a da strălucire unor clişee prăfuite, şi că este influenţat de Jules Verne, Peter Høeg şi Haruki Murakami.
INTERVIURILE HotNews.ro