INTERVIU EXCLUSIV. Vladislav a fost torturat cu aparatul de electroșocuri cu care se sacrifică vitele, ca să vorbească de „laboratoarele secrete ale americanilor” de pe Insula Șerpilor. Un militar ucrainean dezvăluie coșmarul trăit ca prizonier în Rusia

„Iadul pe pâmânt”, așa descrie militarul ucrainean Vladislav Zadorin, în vârstă de 25 de ani, cele 679 de zile petrecute în captivitate în Rusia. Într-un interviu exclusiv pentru Hotnews.ro, Vladislav povestește prin ce a trecut în cei aproape doi ani: foame, bătăi, tortură  cu un aparat folosit pentru sacrificarea vitelor. A fost eliberat în luna ianuarie a acestui an, în cadrul unui schimb de prizonieri. 

Originar din regiunea Kirovograd, orașul Blagoveshchenskе, Vladislav Zadorin este militar de carieră din 2019. 

Ofensiva rusă din 24 februarie 2022 l-a prins pe Insula Șerpilor, unul dintre primele puncte atacate. Un camarad al său a strigat atunci celebra replică „Du-te dracu, navă rusească!”, înainte să fie înconjurați și obligați să se predea. 

Toți militarii de pe insulă, inclusiv Vladislav, au ajuns atunci în captivitatea rușilor. Unii au fost eliberați peste câteva luni, în urma unui schimb de prizonieri, dar nu a fost și cazul lui Vladislav. 

El a rămas prizonier 1 an și zece luni. 679 de zile în care a avut două tentative de sinucidere.

S-a întors acasă, în orașul Odesa, în ianuarie 2024, dar încă are nevoie de ore de reabilitare fizică și psihologică. Acum face parte din organizația veteranilor războiului din regiunea Odesa și strânge donațiile pentru Forțele Armate ale Ucrainei. 

Vladislav a acceptat un interviu cu corespondentul Hotnews.ro, prin intermediul aplicației ZOOM, în care vorbește despre coșmarul trăit în detenție, despre eliberarea sa, viziunea sa asupra conflictului armat și eforturile pe care le face pentru prizonieri ucraineni care sunt acum în captivitate, „băieții noștri care sunt în iad”, cum îi numește. 

– Vreau să vă întreb despre viața de înaintea invaziei la scară largă. Știu că sunteți militar de carieră.
– Sunt originar din orașul Blagoveshchenskе, regiunea Kirovograd. Din 2016, locuiesc în Odesa. Din 2019, am făcut parte din Forțele Armate ale Ucrainei, în baza unui contract. 

Am fost operatorul principal al instalației antiaeriene, am îndeplinit sarcinile în diferite regiuni ale țării, inclusiv pentru fortificarea pozițiilor în prejma peninsulei Crimeea, dar și direcțiilor de Est, în regiunile Donețk și Luhansk. Invazia de scară largă m-a prins pe Insula Șerpilor.

Momentul „Navă rusească, du-te dracului!”

– Fiind la acest punct strategic, ați avut informații că în dimineața zilei de 24 februarie 2022 ar putea să înceapă un asalt?
– Am avut informații destul de contradictorii și nu înțelegeam ce se întâmplă de fapt. Am aflat despre începutul războiului de pe canalele de Telegram, nu de la superiorii noștri. Am aflat despre bombardamentele în Odesa, Harkiv, Kiev. 

Fiind pe insula Șerpilor nici nu ne-am gândit că ei (militarii ruși – n.r.) vor veni la noi. La ora 4.00 dimineața, am fost treziți de alarma de luptă. Ne-am pregătit și am fugit spre pozițiile noastre. Pe la orele 8.00-9.00 dimineața am văzut prima navă de cercetare, care a efectuat primul atac asupra insulei, însă nu a nimerit în țintă. 

Pe la orele 11.00-12.00 am văzut deja navele „Vasile Bîkov” și crucișătorul „Moscova”. De atunci, de mai multe ori ne-au propus să ne predăm, răspunsul cu o frază care a devenit legendară deja îl cunoașteți. (“Nava rusească, du-te dracului”, fraza spusă de unul dintre militari – n.r.). 

Pe lângă militari, pe insulă erau și civili care lucrau la far, localnici dintr-un sat care se afla acolo. Am negociat ca aceste persoane civile să fie evacuate pe partea continentală a Ucrainei. Ei au fost de acord, iar de atunci crucișătorul „Moscova” a început să se îndrepte spre insula. Ni s-a propus și nouă, militarilor, să depunem armele și să mergem acasă, pe continent, însă toți au refuzat și am rămas pe insula.

După ce civilii au părăsit insula, pe crucișătorul „Moscova” a fost arborat drapelul roșu și s-a efectuat prima lovitură. Toată infrastructura – farul, muzeul, tot ce era pe insulă – a fost practic distrusă. Ulterior, am înțeles că trupele de forțe speciale urmau să vină și că mulți vor muri. Am primit ordinul să ne predăm: forțele nu erau egale, am fost înconjurați. 

679 de zile în captivitate

– Din acea zi a început perioada de captivitate, care a durat până în ianuarie 2024. Cum descrieți acea perioadă?
– Eu am fost în captivitate un an și zece luni, adică 679 de zile. Am ajuns pe insula Șerpilor în data de 3 ianuarie 2022 și m-am întors, ca urmare a schimbului de prizonieri, în data de 3 ianuarie 2024.

În perioada captivității, în prima etapă, când ne-au trimis la Sevastopol, atitudinea a fost foarte bună, ne-au hrănit cu plătică, terciuri, supe. Am avut și un televizor. Totul a fost foarte bine. Ne-au ținut într-o unitate militară, unde nu ni s-a aplicat forță, nu am fost bătuți. 

Însă, după două săptămâni, când am fost trimiși în orașul Kursk cu avionul, acolo am simțit ce înseamnă, de fapt, captivitatea. Acolo am stat câte două-trei ore în frig, în genunchi pe zăpadă. Și asta a fost doar începutul. Ulterior au început interogatoriile. Am schimbat șapte locuri: Sevastopol, Kursk, Shebekino, Starîi Oskol, Valuiki, Alekseevka și, ulterior, încă o dată Kursk.

Rușii căutau laboratoare secrete pe insulă: „Ei chiar sperau că vor găsi acolo mutații, viruși”

– Ce încercau să afle în cadrul acestor interogări?
– În primul rând, au atacat Insula Șerpilor pentru că credeau că acolo se află anumite laboratoare de biochimie, la care apar anumiți mutanți. În timpul asaltului asupra insulei, căutau intrările în laboratoare de biochimie. 

Ei chiar sperau că vor găsi acolo mutații, viruși etc. Ei chiar credeau că americanii au dislocat acolo laboratoarele pentru „distrugerea națiunii ruse”. Ridicol. 

În Shebekino a avut loc prima interogare cu aplicarea sistemului în care plăcile cu curentul electric au fost conectate la sfârcuri și organe genitale. Ne interogau în așa mod, aplicând loviturile cu picioare și bastoane. 

După două zile petrecute la Shebekino, am fost transportați la izolatorul de la Starîi Oskol. La început nu ne băteau, însă în scurt timp au început bătăile care se intensificau tot mai mult. Din zece persoane înapoi, spre cameră, se întorceau doar șapte sau opt, restul au fost uciși în bătaie. 

Cele mai oribile lucruri pentru mine au fost baie și plimbare, pentru că trebuia să alergi complet îndoit, aproape că atingi podeaua cu capul și nu vezi în fața ta absolut nimic. Dacă nu reușești să alergi sau ai căzut, vine un câine care te mușcă, iar la asta se adaugă lovituri cu bastoane din partea personalului izolatorului.

Baie… este greu să numim asta așa, pentru că ne alocau aproximativ 5-10 secunde pentru ca să facem un duș. În primul rând, când mergeam la baie, prin toate încăperile, trebuia să numărăm în limba germană, pentru că spuneau că ne consideră fasciști. Când ajungeam la baie, ne băteau. Ne dezbrăcam – ne băteau. Dacă cădeam pe podeaua alunecoasă, ne băteau. 

O dată pe săptămână ne dădeau haine noi, adică nu spălate, dar date cu aburi. Puteau să facă astfel de glume: dădeau hainele cu câteva mărimi mai mici, astfel încât, de exemplu, pantalonii să ajungă doar pentru un singur picior și trebuia să le îmbraci. Dacă nu le îmbrăcai, erai bătut.

„Unui coleg de cameră pur și simplu i-au tăiat limba cu un cuțit”

– Ați aflat cine au fost persoanele care executau toate aceste lucruri? Au fost oameni pregătiți special pentru asta?
– Am comunicat cu mulți oameni diferiți și pot să spun cu exactitate că militarii ruși nu aplică așa metode față de un alt militar, pentru că ei înțeleg că noi facem lucrul nostru. 

Vorbesc acum anume de militari profesioniști, nu cei mobilizați. Au fost și excepții. Eu nu confirm versiunea precum sunt „ruși buni”. „Rușii buni” nu există, însă au fost oamenii care înțeleg situația. 

Noi însă am fost în locuri gestionate de Serviciul Federal de Executarea Pedepselor, adică la persoanele responsabile de ordine în penitenciare, care nici nu cunosc ce înseamnă războiul, moarte, sânge, fracturi etc. Aceste persoane ne-au tratat ca pe ucigași, jefuitori sau în general ca pe oameni care ar vreau să „nimicească poporul rus”. 

Când am fost la Valuiki, un izolator, chiar am auzit că angajații de acolo aveau comandă să ne bată, deși chiar ei spuneau că nu vor să facă acest lucru, pentru că nu suntem înarmați, aproape că suntem goi și flămânzi, dar și nici nu putem să ne apărăm. Pentru ce să fim bătuți? Unora dintre ei le era milă de noi și nu ne băteau, ci ne spuneau să ne prefacem că ne doare. 

Au fost și oameni credincioși printre ei, dar au fost și adevărați sadici. De exemplu, unui coleg de cameră pur și simplu i-au tăiat limba cu un cuțit. 

Personal, am aflat ce este un dispozitiv cu electroșocuri, dar nu unul pe care îl utilizează de obicei poliția, ci cel cu care sunt sacrificate vitele. Durerea este atât de puternică, încât pur și simplu vrei să te cațeri pe pereți. 

Când am ajuns în captivitate, aveam 120 de kilograme, însă când am ieșit, aveam doar 60. Mâncam doar trei felii de pâine pe zi și atât. Era bătut permanent, eram tot vânăt. Mai multe organe interne pur și simplu nu mai funcționau și am avut nevoie de mai multe intervenții. Dacă întrebam despre o pastilă, ne băteau în cap și întrebau dacă ne mai doare capul. 

„Câteodată am și momente de agresivitate necontrolată”

– După aproape 10 luni de când v-ați întors din captivitate, în ce măsură ați reușit să vă recuperați, ce ajutor ați primit și, poate, de ce mai aveți nevoie?
– Când m-am întors din captivitate, sentimentele mele erau atât de mult atrofiate, că nu am simțit nici rău, nici bine, nici bucurie, nici furie. Chiar și atunci când la mine au venit părinții, după două săptămâni de la întoarcerea mea, nu am avut nicio emoție. 

Abia după un timp am început să simt anumite emoții. Sunt în reabilitare continuă, chiar și în ziua de astăzi. Am reabilitări medicale, terapie cu cai și art-terapie. Da, câteodată am și momente de agresivitate necontrolată, mi-a apărut un sentiment acut al dreptății. 

Este o problemă foarte mare pentru noi, cei care se întorc de la război, că nu există condiții demne pentru reabilitare, adică nu ne asigură asta statul, ci noi trebuie să ne organizăm să mergem peste hotare de unii singuri, cu ajutorul cunoscuților sau rudelor. Militarii cheltuiesc aproape 80% din venituri pentru a supraviețui și doar 20% dau în familie. 

Sunt unul dintre lideri ai mișcării veteranilor în regiunea Odesa. În prezent, testăm diferite metode de terapie, inclusiv terapia de tricotat. Am un ghem și andrele pentru tricotat și astfel mă liniștesc. 

Încercăm acum să facem un centru de reabilitare pentru băieții noștri, comunicăm acum cu primarul de la Odesa, ca să ne ofere teren pentru acest centru. O să găsim noi finanțare și să facem asta pentru băieții noștri. 

„Este lupta mea personală pentru acești prizonieri”

– Cunoașteți persoane care psihologic au cedat după ce s-au întors? Înțeleg cât de grave sunt consecințele pentru starea fizică, însă ce se întâmplă cu ei la nivel psihologic?
– Oamenii care au fost în captivitate și pe care îi cunosc personal spuneau că niciodată nu se vor atinge de alcool sau substanțe narcotice. Acum însă, după jumătate de an sau opt luni, sunt persoane care consumă alcool sau anumite substanțe interzise. Încearcă să uite prin ce au trecut. 

Cât mă privește, aflându-mă în captivitate, am avut două încercări de sinucidere. Au fost în Kursk. Ce m-a ajutat ulterior? Cred că munca și planurile mele. Dacă mi-am pus scopul să fac asta și asta, asta mă motivează. Asta mă ține și mă ajută foarte mult. 

Eu comunic cu diferite persoane care pot influența schimbul băieților noștri care mai rămân în captivitate. Este lupta mea personală pentru acești prizonieri. Sunt oameni care mă ajută pentru că înțeleg în ce iad se află acum băieții. Este scopul meu, iar când îl voi atinge, altul va apărea. Cu asta trăiesc și prin asta cresc.

„Vorbim despre Rusia: acum mergem la negocieri, peste cinci ani războiul va fi și mai mare”

– Pentru că acum, în spațiul public, se discută tot mai des posibilitatea unor negocieri între Ucraina și Rusia, vreau să vă întreb cum priviți acest subiect?
– Eu, fiind un militar, nu aș merge la negocieri cu ei (autoritățile din Federația Rusă – n.r.), pentru că foarte mulți băieți au murit și încă vor muri pentru Ucraina, iar niciun fel de negocieri nu vor ajuta. 

Vorbim despre Rusia: acum mergem la negocieri, peste cinci ani războiul va fi și mai mare. Dacă acum înghețăm conflictul, ei vor concentra toate eforturile și nu se vor opri. Niciun fel de negocieri nu pot fi. În același timp, nu avem resurse, nu avem oameni care să lupte. Oamenii să tem. Dacă ne amintim de prima zi de război, au fost rânduri la unitățile militare. 

Ce crede despre mobilizările din Ucraina 

– Apropo, cum vedeți dumneavoastră aceasta situație cu aplicarea legii mobilizării?
– Toți vor lupta, mai devreme sau mai târziu. Ori astăzi te ascunzi sub fusta mamei, ori mergi oricum să-ți aperi țara. Eu mi-am apărat țara cu motivația că părinții mei se află în zona centrală a Ucrainei și nu aș vrea ca în casa mea să vină cineva să-mi violeze iubita mea și să-mi ucidă părinții. Eu luptam cu ideea asta, pentru integritatea țării mele. 

Pentru acei băieți care strigă că această țară nu le-a oferit nimic, eu aș face așa: i-aș lăsa să plece din Ucraina și le-aș lua pașaportul ucrainean. Atunci când războiul se va termina – și se va termina în orice caz – pașaportul ucrainean va fi un document important, cu care vom fi întâmpinați în toate aeroporturile din lume ca niște dumnezei. Credeți-mă. 

Eu susțin activitatea centrelor de mobilizare din Ucraina, însă există și anumite exagerări. Oamenii trebuie să fie motivați să meargă să-și apere țara: trebuie să existe un salariu mai motivant, reabilitare asigurată și să fie stabiliți termeni concreți pentru aflarea pe front. 

Acum intrarea în armată este posibilă, însă ieșirea, nu. Sunt trei opțiuni prin care poți să te eliberezi din armată: sau ești cu numărul „300” – adică rămâi cu dizabilități, sau ești cu numărul „200” – adică mort, ori ajungi în captivitate. O altă ieșire nu există.

– Și întrebarea pe care o adresez atât experților, cât și oficialilor de la Kiev, când am ocazia, dar vreau să vă întreb și pe dumneavoastră este: în opinia dumneavoastră, există acum termeni specifici în care acest război poate să se încheie și cum anume se va întâmpla acest lucru?
– Este o întrebare foarte serioasă și foarte dificilă. Eu cred că, în orice caz, conflictul va fi înghețat, pentru că rezultatul alegerilor din SUA va influența considerabil situația din Ucraina, precum și nivelul de aprovizionare cu tehnică militară. După cum văd, totul se va îngheța pentru vreo cinci ani și va începe ulterior din nou. 

Băieții noștri țin direcția de sud, satul Krynky (regiunea Kherson – n.r.). Este un iad pe pământ. Băieții sunt pur și simplu nimiciți acolo. Cadavru peste cadavru. Ne ținem cum putem, dar cred că totuși se va îngheța totul. Și încă nu este clar ce va fi cu regiunea Kursk. Scopul acestei operațiuni nu a fost îndeplinit, pentru că nu am preluat centrala de la Kursk, care ar fi fost foarte importantă pentru noi.