Ideologia Protestatarilor: Despre context cu I. P. Culianu

Dupa tot zbuciumul public recent legat de relatia romanului cu mediul natural, capitalismul international si politica nationala, poate ca ar fi momentul sa luam o pauza, sa tragem aer in piept si sa incercam sa ne lamurim un pic cam care sunt coordonatele locului sau locurilor ideologice pe care le populam (sau vrem sa le populam) in toata povestea asta.

Am tot asteptat ca autoproclamatii ideologi si doctrinari ai acestor miscari sa faca un pas inainte in aceasta privinta. Am asteptat ca dincolo de lozinci, clisee si eventual injurii la adresa celor perceputi ca oponenti, sa apara cumva, candva si pozitii mai substantiale. O provocare la o discutie publica serioasa. O contributie care sa mute cumva accentul din planul echivalentului intelectual al datului cu petul in caldaram, in planul unei dezbateri de idei.

Timpul nu e trecut. Totusi: Timpul trece. Acum se ia o pauza de Sarbatori (Taierea Porcului, Revelion etc., Boboteaza etc.). Se ia un time-out de la miscari sociale, proteste si activitati intelectuale contexe si ne mai revenim in primavara. Ar fi pacat.

In loc sa profitam de starea de lucruri creata si sa ne punem niste probleme serioase, ajungem sa ratam iarasi o ocazie buna de a incerca sa stabilim cam pe unde ne aflam in contextul mai larg al mersului ideilor publice la romani. Vrem sau nu sa incercam sa clarificam ceva privind contextul ideologic si politic? Cum vrem sa ne plasam in el sau cum vrem sa ne abatem de la el?

In acest sens, indraznesc sa propun un posibil punct de plecare (sau o posibila directie de abordare) intr-o posibila discutie publica. E o tema centrala pentru Romania moderna, pentru proiectul cultural si intelectual care a definit-o si o defineste. Am sa fac apel la un text antologic semnat de Ioan Petru Culianu (“Mircea Eliade” ). Mai precis la cateva extrase din text. Sunt tributar in acest demers, demersului initiat acum 2 ani de Blogary (Vezi aici un grupaj extins de fragmente relevante plus comentarii pertinente).

Iata deci ce spune Culianu despre problema Capitalismului la romani:

“Duşmanii capitalismului

În fond, în România n-a existat decît o singură mare şcoală istorică, aceea a lui Nicolae Iorga (1871-1940), care profesa ideea unei tradiţii socio-culturale primordiale şi a unei devoluţii istorice: la început, românii cinstiţi şi întreprinzători trăiau într-o armonie care a fost subminată, infectată şi în cele din urmă desfiinţată de intervenţia străină (ungurească, turcească, rusească, evreiască etc.)

Acesta devine un principiu incontestat ce prezidează Zeitgeist-ul românesc pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Cu toate interpretările felurite la care a fost supus, el continuă să domine subconştientul unei întregi epoci, prezentîndu-se ca o evidenţă internă, indiscutabilă şi de nedezrădăcinat din viaţa politică, socială şi culturală a românilor. […]

Iorga a fost doar unul dintre profeţii acestui postulat metafizic fatal, care a luat cel puţin patru forme distincte şi interdependente: la stînga, poporanismul, progenitură a socialismului, identificînd entitatea naţională cu entitatea culturală; la centru, ideologia Sămănătorului lui N. Iorga; la dreapta, ortodoxismul lui Nichifor Crainic, care descoperea în fiinţa ortodoxă a românilor esenţa culturală a naţiunii; la extrema dreaptă, Garda de Fier care, combinînd poporanismul socialist, reformismul lui N. Iorga, ortodoxismul şi antisemitismul (redus, e drept, la o dimensiune economică şi culturală, nu rasială) voia să înfăptuiască “revoluţia socială a iubirii”, al cărei scop era să creeze Omul Nou, restitutio ad integrum a românului de la începuturile istoriei sale, atunci cînd “străinii” nu-l corupseseră încă…

Aversiunea faţă de capitalism, care este una dintre ideile dominante ale grupării din jurul Sămănătorului, avea rădăcini sociale puternice şi fatale în România, unde îşi găsise expresia încă de pe la 1850, deci chiar de la apariţia culturii române moderne. Încă de la apariţia, extrem de tardivă, a capitalismului în România, intelighenţia românească a fost complet descumpănită. Cel dintîi roman modern românesc demn de acest nume, Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (1863) (unde ciocoii, termen foarte depreciativ, ar fi echivalentul burgheziei), este o critică feroce a arivismului, însoţită de o exaltare fără limite a valorilor sociale tradiţionale, adică a “armoniei”, a înţelegerii cordiale dintre feudali şi ţărani. Figura cea nouă care vină să tulbure această armonie este arivistul – în fond, reprezentantul eticii capitaliste a liberei iniţiative.

Puţin contează că “libera iniţiativă” este denaturată şi transformată, în acest roman, în hoţie şi şarlatanie meschină. Ideea însăşi a capitalismului e ceea ce nu-i convine lui Filimon, cum nu-i convine niciunuia dintre marii scriitori de la sfîrşitul secolului al XIX lea şi începutul secolului XX. Aproape că nu există vreo creaţie majoră a literaturii române, chiar dincolo de aceste limite cronologice, care să nu conţină, implicit sau explicit, o “critică” a capitalismului ce nu-i, în sine, decît simptomul unei stări de confuzie, de descumpănire dinaintea invaziei noilor structuri economice şi sociale pe care românii, nefiind pregătiţi ideologic şi etic să le accepte, le abhoră.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro