Ce este jihadul pentru Islam si ce reprezinta el astazi? Cat de departe ar fi dispusi jihadistii sa mearga? Un studiu de Catalin Gombos

Declanşat de o revoltă împotriva regimului lui Bashar al Assad, războiul civil sirian capătă tot mai mult accentul unui război inter-confesional între şiiţi şi sunniţi. Zeci de clerici sunniţi din mai multe state arabe, întruniţi în iunie la Cairo, le-au cerut credincioşilor să plece la jihad în Siria, în condiţiile în care în acea ţară sunt deja prezenţi, de mai mult timp, luptători străini, iar cele mai bine-organizate grupări ale rebelilor sunt cele ale jihadiştilor. Influenţa jihadiştilor este, de altfel, şi motivul pentru care statele occidentale ezită să îi înarmeze pe rebeli – ultima oară când au făcut acest lucru, jihadiştii, odată înfrânt adversarul comun, forţele sovietice din Afghanistan, s-au întors împotriva celor care îi sprijiniseră. Jihadul lansat împotriva Occidentului de aşa-numiţii arabiafghani continuă chiar şi în zilele noastre şi atrage noi generaţii de adepţi. Să ne amintim doar de recentele atacuri de la Boston şi Londra: deşi nu s-a probat apartenenţa celor care le-au comis la organizaţii teroriste ca Al Qaida, discursul lor îl reflectă în mod clar pe cel al jihadiştilor. Persistenţa acestui fenomen al jihadului, ameninţarea continuă pe care o prezintă – chiar dacă această ameninţare ar putea să fie ceva mai redusă decât sugerează puternica acoperire mediatică a atacurilor jihadiste ­­– necesită o serie de lămuriri. Ce este jihadul pentru Islam şi ce reprezintă el astăzi? Cât de departe ar fi dispuşi jihadiştii să meargă, ar putea justifica ei eventuala folosire a armelor de distrugere în masă în numele lui Dumnezeu? Dincolo de violenţă jihadiştilor, care sunt scopurile lor politice?

Înainte de a căuta răspunsul la aceste întrebări, trebuie să facem, însă, o observaţie: jihadiştii musulmani nu sunt, nici pe departe, singurii care, de-a lungul istoriei au ucis în numele lui Dumnezeu.

Război sfânt şi terorism islamic

Într-o fatwa din 1996, Usama Bin Laden a declarat război Statelor Unite ale Americii, chemând musulmanii la jihad, sau război sfânt. Ameninţările radicalului saudit aveau să fie puse rapid în practică, printr-o serie de atacuri care au culminat cu atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001. În acea zi, 19 fundamentalişti islamici au ales să devină şahizi, martiri ai războiului sfânt. Trei mii de civili au fost ucişi, ceea ce l-a determinat pe preşedintele George W. Bush să proclame un război global împotriva terorismului. Printr-o ciudată ironie, retorica lui Bush o oglindea pe cea a fundamentaliştilor: războiul împotriva terorismului era prezentat ca o luptă totală a binelui contra răului la fel cum jihadul proclamat de Bin Laden era văzut de adepţii săi ca un război sfânt împotriva răului reprezentat de „cruciaţi” şi „sionişti”.

11 septembrie 2001 a fost doar o etapă a jihadului global purtat de fundamentaliştii islamici. Invazia Afghanistanului, iar apoi a Irakului, de către coaliţii conduse de Statele Unite, au dat naştere la noi fronturi ale jihadului spre care s-au îndreptat zeci de mii de tineri din întreaga lume musulmană. Mulţi dintre aceşti tineri au ales, la rândul lor, calea martirajului prin atentate sinucigaşe în care au ucis un număr de civili care îl depăşeşte cu mult pe cel al victimelor de la 11 septembrie[1]. Mai mult, jihadul a continuat şi în afara acestor teritorii. Indonezia a experimentat cel mai sângeros atentat terorist din istoria sa pe 12 octombrie 2002, când 202 persoane, între care 164 de străini, au fost ucise. În dimineaţa zilei de 11 martie 2004, atacuri simultane cu bombe asupra sistemului feroviar din Madrid au ucis 191 de persoane; 16 luni mai târziu, pe 7 iulie 2005, o altă capitală europeană, Londra, era ţinta teroriştilor asociaţi cu reţeaua Al Qaida condusă de Usama bin Laden: 54 de persoane au fost ucise în atacuri sinucigaşe coordonate asupra metroului londonez; acestea sunt doar câteva exemple, numărul atacurilor și al tentativelor de atac fiind cu mult mai mare, iar metodele folosite, între cele mai diverse.

Toate aceste atentate se încadrează în ceea ce, începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, este numit „terorism islamic”. Asocierea dintre islam şi terorism în percepţia publică era deja atât de puternică în 2001 încât majoritatea celor care au văzut, în direct la televizor, avioanele lovind cele două turnuri gemene la 11 septembrie, au speculat imediat că în spatele atacurilor s-ar afla terorişti musulmani[2]. La crearea acestei percepţii ajutaseră din plin atât campaniile jihadiste din Egipt şi Algeria, în prima parte a anilor 1990, cât şi operaţiuniile globale ale Al Qaida: atentatul de la World Trade Center, în New York, în 1993, atacurile împotriva ambasadelor americane din Africa în 1998 sau a marinei Statelor Unite în Yemen, în octombrie 2000, fiind cele mai spectaculoase acţiuni ale reţelei.

Sintagma de „terorism islamic” nu se referă la faptul că atacurile respective au fost comise de musulmani. Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei sunt doar două exemple ale unor grupări laice, formate în principal din musulmani, care au fost implicate în atacuri teroriste. Organizaţia Abu Nidal, considerată în anii 1980 drept cea mai periculoasă grupare teroristă din lume, nu este nici măcar foarte motivată din punct de vedere ideologic, având în vedere că a acţionat frecvent ca o grupare mercenară[3].

Terorismul este definit de Enciclopedia Britanică drept „folosirea sistematică a violenţei pentru a creea un climat general de teamă în rândul populaţiei astfel încât să se obţină o schimbare politică”[4]. Aşadar, terorismul islamic este strâns legat de islamul politic. Dincolo de anumite nuanţe şi diferenţe de abordare ale diferitelor organizaţii şi grupări, scopul final al islamului politic este înlocuirea statului „occidentalizat” actual cu unul islamic guvernat de codul islamic de legi, sharia[5]. Militanţii radicali cred că acest lucru se poate atinge prin lupta armată: un război sfânt, în numele lui Dumnezeu.

Războaie sfinte în istorie

Conceptul de jihad a a luat naştere odată cu Islamul; fundamentaliştii asociaţi cu, sau inspiraţi de Al Qaida nu au făcut decât să deturneze acest concept. Ar fi greşit să ne închipuim însă că militantismul religios se limitează la islam sau că războiul sfânt s-a dezvoltat doar în cadrul acestei religii. Încă înainte de apariţia marilor civilizaţii şi religii ale lumii, sacrul a fost asociat cu războiul. Mircea Eliade vorbeşte despre confrerii războinice[6] care au dat numele lor, „lupi” mai multor populaţii indo-europene, între care şi dacii. „Faptul că un popor îşi trage denumirea etnică de la numele unui animal are întotdeauna o semnificaţie religioasă”[7]. Semnificaţia religioasă – arhaică, atrage atenţia Eliade – ţine de transformarea rituală a războinicilor în fiare, de atingerea unei stări de furor heroicus care nu numai că îi făcea să îşi piardă legăturile cu umanitatea, dar, mai important, asigura comuniunea cu zeul-animal-vânător. Grupurile de astfel de tineri războinici, numite „lupi”, fie au cucerit populaţii sedentare, fie şi-au impus dominaţia asupra unor populaţii din cadrul cărora proveneau, devenind clasa conducătoare şi dând numele lor întregului trib.

Sacralizarea războiului apare şi la civilizaţiile clasice. Zeii sunt o parte importantă a războiului troian descris de Homer în Iliada. Nu numai că atât aheii cât şi troienii le cer constant îndrumare, le oferă sacrificii şi luptă în numele lor; mai mult, în numeroase ocazii, zeii chiar se implică direct în conflict[8]. La câteva secole după transcrierea epopeilor homerice şi aproape un mileniu de la războiul troian, Herodot scrie că majoritatatea întreprinderilor militare sau de colonizare ale grecilor nu aveau loc fără o consultare prealabilă a oracolelor, prin intermediul cărora grecii credeau că află nu doar şansele de succes ale respectivelor acţiuni, ci şi dacă zeii îi vor sprijini sau nu[9]. În conflictele dintre oraşele-stat greceşti, fiecare oraş conta pe sprijinul propriilor zei, ale căror statui însoţeau armatele în campaniile lor[10]. Bătălia dintre două armate era privită şi ca o bătălie dintre zeii acelor armate, iar victoria uneia însemna că zeii celeilalte fie fuseseră înfrânţi, fie o abandonaseră. „Dacă un oraş era capturat, înşişi zeii lui cădeau prizonieri”, scrie Fustel de Coulanges[11]. O campanie militară implica înfrângerea, izgonirea sau „cucerirea” zeilor adversarilor. Romanii aveau chiar şi formule prin care încercau să îi atragă de partea lor pe zeii cetăţilor asediate: „Pe tine, o preamărite, ce ai sub protecţia ta această cetate, te rog, te ador, îţi cer favoarea să părăseşti acest oraş şi acest popor, să părăseşti aceste temple, aceste locuri sacre şi, îndepărtându-te de ele, să vii la Roma, la mine şi la ai mei. Oraşul nostru, templele noastre, locurile noastre sacre să-ţi fie mai plăcute şi mai dragi. Ia-ne sub paza ta. Dacă vei face asta, voi întemeia un templu în cinstea ta”[12]. Pe de altă parte, apărătorii oraşelor asediate încercau să îi determine pe zei să rămână: le legau statuile cu lanţuri sau le ascundeau, spuneau incantaţii menite să le anihileze pe cele prin care inamicii îi atrăgeau pe zei de partea lor sau, pur şi simplu, ţineau secrete numele celor mai importanţi zei, pentru ca inamicul să nu îi poată invoca[13].

La religiile monoteiste nu mai poate fi vorba de înfrângerea sau „coruperea” altor zei, întrucât existenţa acestora este negată. Dumnezeu face, însă, parte din „arsenalul” monoteiştilor atunci când aceştia pleacă la război. Biblia ebraică o afirmă în mod explicit: „Domnul este viteaz în luptă”[14].

Întreaga campanie de cucerire a Israelului de către triburile venite din Egipt este sub semnul ajutorului pe care acestea îl primesc de la Dumnezeu. Exemplele abundă: regele canaanean din Arad obţine o victorie iniţială asupra israeliţilor însă aceştia îi cer ajutorul lui Dumnezeu care le oferă o victorie totală[15]; Dumnezeu îl încurajează pe Moise să accepte confruntarea cu Og, regele Vasanului, garantându-i anihilarea acestuia[16]; tot Dumnezeu îi cere lui Moise, ca un ultim act înainte de moarte, să lupte împotriva madianiţilor[17]. Succesorul lui Moise, Iosua Navi, care definitivează cucerirea „pământului făgăduinţei”, este şi el ajutat de Dumnezeu, care la asediul Ierihonului îi dă indicaţii precise în privinţa modului în care să cucerească cetatea[18]. Nerespectarea legii date lui Moise duce la pierderea protecţiei lui Dumnezeu şi pedeapsă[19]. Atenţie, însă: înfrângerea israeliţilor în luptă, chiar distrugerea templului şi luarea populaţiei în robie nu au nici o legătură cu zeii altor populaţii sau cu superioritatea militară a acestora. Sunt tot opera lui Dumnezeu.

Avertismentul lui Iisus Christos „nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie”[20] este unul atipic în contextul mai larg al mesajului său. Creştinismul a apărut ca o religie a iubirii şi toleranţei şi, în primele secole ale existenţei sale, a fost caracterizat prin pacifism. Acest lucru s-a schimbat odată cu secolul IV, când împăratul roman Constantin recunoaşte Biserica şi se converteşte el însuşi la creştinism. Eusebiu din Cesareea afirmă că este datoria creştinilor, cu excepţia clericilor şi a călugărilor, să apere imperiul[21], iar episcopul de Milano, Ambrozie, deşi spune că un bun creştin nu trebuie să se apere pe el însuşi[22], adaugă, totuşi, că acesta este dator să îi protejeze pe cei inocenţi şi să prevină rănirea altor persoane[23]. Sfântul Augustin, episcop de Hippona, schiţează doctrina „războiului drept” – cel purtat pentru a răzbuna nedreptăţile cu un stat care nu pedepseşte relele supuşilor săi – iar Isidor din Sevilla o completează adăugând că războiul drept este cel defensiv sau purtat pentru recuperarea bunurilor[24]. În secolul IX, papii Leon al IV-lea şi Ioan al VIII-lea contribuie şi ei la doctrină afirmând că militarii care ucideau pentru apărarea Bisericii puteau fi iertaţi de păcate[25]. La conciliul de la Clermont, în 1095, Papa Urban al II-lea introduce un nou concept, trecând de la război drept, „bellum justum”, la război sfânt, „bellum sacrum”. Cele două concepte sunt strâns legate: „războiul sfânt este războiul drept prin excelenţă; este o operă meritorie, o operă pioasă, căci ea se aplică inamicilor credinţei şi bisericii creştine: ea îi aduce gloria martiriului celui care moare în contextul ei.”[26] Războiul sfânt creştin ia naştere în contextul confruntărilor cu imperiul musulman[27]; primele războaie sfinte sunt cruciadele către „Ţara Sfântă” şi Reconquista iberică. Se insistă, în continuare, pe natura defensivă a acestor războaie, natură care reprezintă, cum am văzut, o caracteristică a războiului drept. Cruciaţii îşi doresc în primul rând să apere pelerinajul către Ierusalim şi să elibereze Mormântul Sfânt, fiind convinşi, la fel ca şi cavalerii spanioli, că răspund la o agresiune a musulmanilor. Excesele nu întârzie, însă, să apară: în 1099, participanţii la prima cruciadă masacrează populaţia ne-creştină a Ierusalimului; în 1204, cea de-a patra cruciadă se încheie cu devastarea Constantinopolelui creştin, iar exemplele pot continua. Folosirea excesivă a conceptelor de război sfânt şi război drept, de multe ori pentru a justifica aventuri militare şi persecutarea minorităţilor şi a ereticilor, îl determină pe Toma D’Aquino, în secolul XIII, să reafirme că războiul reprezintă întotdeauna un păcat, chiar şi atunci când este purtat pentru o cauză dreaptă[28]. Avertismentul lui Aquino nu pune, însă, capăt violenţelor religioase asociate creştinismului: amintim doar războaiele dintre catolici şi hughenoţi, în Franţa secolului al XVI-lea şi inchiziţiile catolice.

Războiul este legat şi de celelalte două mari religii ale lumii, hinduismul şi budhismul. Epopeile hinduse, Mahbharata şi Ramayana, conţin numeroase relatări ale unor bătălii, iar în Bhagavad Gita, cântec al lui Krishna din Mahabharata, zeul oferă o serie de motive pentru a ucide, printre care acelea că sufletul este, oricum, nemuritor şi că războinicii sunt obligaţi să ucidă de apartenenţa la casta lor[29].

Poate cea mai surprinzătoare asociere cu violenţa religioasă apare la budhişti, cunoscută fiind doctrina nonviolenţei, centrală pentru această religie. Expansiunea regatelor budhiste – în Thailanda, Sri Lanka, etc. – o contrazice în mod evident. Din punct de vedere religios, călugării budhişti au justificat, la fel ca teologii creştini, războaiele defensive, folosirea violenţei pentru apărare reprezentând un răspuns, nu o intenţie[30]. Vom vedea, în cele ce urmează, că extremiştii religioşi budhişti au mers în epoca contemporană chiar mai departe de atât şi au justificat, în numele moralei, chiar şi atacuri teroriste.

Militantism religios modern

Cel mai sângeros atac terorist comis pe teritoriul Statelor Unite înainte de 11 septembrie 2001 a fost cel asupra complexului de birouri guvernamentale din Oklahoma, la 19 aprilie 1995: 168 de persoane au fost ucise şi peste 800 au fost rănite. Atentatul s-a dorit a fi o reacţie la politicile guvernului federal american şi, în special, la incidentele violente de la Ruby Ridge şi Waco[31] în care fuseseră implicate autorităţile federale. Coordonatorul atacului de la Oklahoma City, Timothy McVeigh, era un simpatizant al miliţiilor anti-guvernamentale americane asociate cu extremismul religios creştin. Deşi fenomenul este unul marginal, Timothy McVeigh nu reprezintă un caz izolat. Printre ţintele extremiştilor religioşi americani s-au mai numărat clinicile de avorturi şi medicii care fac astfel de operaţii, comunitatea homosexualilor sau jocurile olimpice de la Atlanta din 1996[32]. Principalul curent religios extremist este cel al „identităţii creştine”, care susţine că rasa europeană este descendenta adevăraţilor israeliţi biblici, prin cele 10 triburi pierdute, şi că guvernul Statelor Unite ar fi parte a unei conspiraţii a „falşilor” israeliţi – evreii moderni – de a asupri creştinii şi de a-i priva de libertăţile cetăţeneşti. La extrema dreaptă a militantismului creştin american se mai situează adepţi ai aşa-numitei „teorii a reconstrucţiei” care prevede înfiinţarea unui stat teocratic creştin care să pregătească venirea lui Iisus Christos. Adepţii acestei teorii cred că societatea creştină trebuie reconstruită prin întoarcerea la Biblie ca sursă de legislaţie şi ordine socială a unei naţiuni. Fiecare creştin are obligaţia morală de a recaptura instituţiile statului pentru Iisus Christos, a afirmat unul dintre principalii ideologi ai mişcării, Gary North[33]. În ceea ce priveşte interdicţia creştină de a ucide, pastorul Paul Hill, condamnat la închisoare pentru asasinarea unui medic de la o clinică de avorturi, a răspuns că aceasta implică şi apărarea de cei care ucid[34] – inclusiv de cei care ucid fetuşi.

Statele Unite nu sunt singura ţară care s-a confruntat cu extremismul religios creştin. Conflictul din Irlanda de Nord a fost şi o confruntare între protestanţi şi catolici, militanţii ambelor comunităţi folosind, pentru intimidarea adversarului, terorismul: atentate cu bombă, decapitări sau tortură, alegerea la întâmplare a victimelor doar pentru că făceau parte din comunitatea adversarilor. Un astfel de caz a fost torturarea unui catolic de către gruparea protestantă Shankhill Butchers: înainte de a fi strangulat încet, bărbatul, un trecător răpit la întâmplare de extremişti, a fost tăiat de 147 de ori; trupul a fost ulterior expus ca avertisment[35]. Aceste crime oribile din Irlanda de Nord au avut loc cu mult înainte ca lumea să fie îngrozită de filmele execuţiilor prin decapitare ale ostaticilor străini din Irak de către extremiştii musulmani ai lui Abu Musab Al Zarqawi. Şi un ultim exemplu al violenţelor religioase creştine: să ne amintim de imaginile TV care arătau miliţiile paramilitare sârbe plecând către Bosnia şi Kosovo pentru a se lupta cu musulmanii. Pe măsură ce treceau prin faţa camerelor de filmat, membrii miliţiilor ridicau mâinile cu degetele poziţionate în forma semnului „frăţiei ortodoxe”. Semnul sugera că plecau la luptă pentru a apăra ortodoxismul; cel puţin o parte din crimele lor de război au fost comise, aşadar, în numele aceluiaşi ortodoxism.

Tot în numele ortodoxismului, dar de această dată evreiesc, au fost comise atacuri teroriste şi în Orientul Mijlociu. Pe 25 februarie 1994, Dr. Baruch Goldstein a deschis focul asupra credincioşilor din Moscheea lui Abraham, la mormântul patriarhilor din Hebron. Douăzeci şi nouă de persoane au fost ucise şi peste 125 au fost rănite.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro