Boston: despre tragedii, oameni şi valorile în care credem
Tragediile ne arată dureros de clar ce ne apropie şi ce ne desparte. Ce poate fi negociat şi ce este ireconciliabil. Care sunt valorile în care credem, modelul cultural de care ne simţim ataşaţi şi de unde începe „ciocnirea civilizaţiilor” pentru fiecare dintre noi. Ne indică barierele imposibil de relativizat dintre bine şi rău. Ne „ajută” să înţelegem mai adânc ce iubim şi ce respingem, din tot felul de motive: obiective sau subiective, legate în primul rând de educaţie dar şi de experienţe personale, de şansa sau neşansa de a ne naşte sub anumite coordonate geografice, istorice şi sociale independente de voinţa noastră, de cunoaşterea şi înţelegerea altor culturi.
Suferinţa semenilor, tragediile la care suntem martori şi modul în care ne raportăm la durerea din jurul nostru, compasiunea sau indiferenţa sunt indicatori majori ai societăţilor avansate, respectiv ai populaţiilor primitive. Atentatul de la Boston este un nedorit exemplu pentru înţelegerea modului în care funcţionează compasiunea, solidaritatea şi capacitatea de reacţie a unei societăţi puternice, performante, care se sprijină pe valori, pe oameni educaţi (şi mă refer aici la lumea de pe stradă şi la spiritul civic, nu la elite şi la educaţia înaltă) precum şi pe instituţii centrate pe interesul cetăţeanului[1].
Din nefericire, în vremurile noastre America a fost şi este însângerată de tragedii sinistre concepute de minţi criminale, care îşi propun (uneori sub pretextul unor „cauze” absurde, alteori din ură sau din pură nebunie) să lovească exact în valorile şi modul de viaţă specific democraţiei liberale, să distrugă sau să fragilizeze miezul tare al crezului american: libertăţile individuale, alegerile personale, confortul şi bucuria vieţii. Terorismul este cea mai teribilă formă de război a lumii primitive cu civilizaţia, iar confruntarea cu monştrii sub acoperire este suprema încercare de rezistenţă a libertăţii în faţa tenebrelor din minţile în care nu a pătruns lumina.
Mai presus de orice altă motivaţie, oamenii între 18 şi 80 de ani care alergau în maratonul de la Boston, rudele şi prietenii care veniseră să-i încurajeze îşi împlineau un vis simplu şi curat, erau implicit parte a visului american, parte a sentimentului luminos şi civilizat al preţuirii vieţii care ne-a fost date. Cine cunoaşte tradiţiile urbane ale Americii de Nord ştie cât de importante sunt în metropole evenimentele comunitare, festivalurile, paradele, caravanele, crosurile, cursele de biciclete etc. care închid periodic marile artere, proiectele culturale sau sportive care adună oameni din toate părţile şi de toate categoriile, animaţi de o anumită pasiune sau pur şi simplu dornici de spectacol.
Implicarea familiilor în viaţa comunităţii este o caracteristică încurajată a societăţilor nord-americane, cu fundamente politice, culturale, civice şi religioase puternice. Aproape orice mare oraş american îşi are tradiţiile lui anuale (pentru toate gusturile şi vârstele), maratonul lui, festivalurile şi paradele care îi fac an de an pe oameni să se simtă afini cu mica sau marea comunitate din jur. Să loveşti în aceste poveşti de succes ale libertăţii şi civilizaţiei înseamnă să vrei să loveşti simbolic în esenţa crezului american, înseamnă să fii purtător nevindecabil de ură.
Din această perspectivă, maratonul de la Boston inaugurat în 1897 este deopotrivă expresia unei mari şi spontane solidarităţi civice (oare cât de masivă va fi participarea la ediţia de anul viitor?) dar şi a celebrării respectului pentru viaţă, sănătate şi demnitate umană, un eveniment de stradă cu 20.000 de alergători şi o jumătate de milion de spectatori. Imaginea maratonistului de 78 de ani, Bill Iffrig, doborât de suflul exploziei cu câţiva metri înainte de linia de sosire şi ridicat în câteva secunde de cei de pe margine te face să iubeşti America într-un mod mai profund şi mai durabil decât ar putea crede teroriştii: pe de o parte, pentru că este o lume frumoasă şi generoasă în care seniorii aleargă maratonul la vârsta la care în alte părţi te bucuri că mai respiri, pe de altă parte pentru ajutarea aproape instantanee a omului căzut, deşi explozia produsese pe moment haos în toată zona şi erau zeci de oameni căzuţi, în comparaţie cu nenumăratele situaţii în care vedem, de exemplu, imagini cu victime de accidente rutiere pe lângă care trec maşinile una după alta şi nimeni nu opreşte, fără să existe ameninţarea unei bombe.
Nu ştim astăzi, la ora acestui articol, cine sunt atentatorii şi „cauza” în numele căreia a fost comisă această crimă sau dacă va exista o asemenea revendicare. Este motivul pentru care nu se pot face în acest moment niciun fel de comentarii sau supoziţii asupra autorului (autorilor). Pe fondul psihozei binecunoscute de după 9/11, este de reţinut însă emoţia şi speranţa profesorului Khaled Beydoun de la UCLA care notează pe blogul Aljazeera „Please don’t be Arabs or Muslims!”
INTERVIURILE HotNews.ro