Ne mai intereseaza Republica Moldova? Ne-a interesat vreodata?

De sub mormanul de ipocrizie politică, patetism de cenaclu literar-artistic şi oarece interes electoral (bun şi acela la vremuri grele) abia se mai zăreşte Chişinăul. Îngropat sub neputinţa cenuşie a Estului, indiferenţa Vestului, ruptura istorică de Bucureşti şi micimea oamenilor politici. Ce-i drept, nici dincolo de Prut nu vibrează ideea românească. De fapt, nu vibrează nimic altceva decât dorinţa tinerilor de a pleca mai repede în Occident, pentru a scăpa odată de blestemul, sărăcia şi mediocritatea locurilor. De la Chişinău nu mai răzbate nicio speranţă de integrare şi niciun proiect coerent de modernizare a micii republici post-sovietice, născută dintr-o serie de accidente istorice. Poate există, dar faptul că nu se mai aude nimic notabil nici măcar până în presa din Carpaţi este măsura interesului nostru reciproc de a lucra efectiv la ceva împreună. De 22 de ani, România şi Republica Moldova nu găsesc un limbaj comun, un interes comun, un program comun: ce vor ei nu putem noi, ce-am vrea noi nu îi interesează pe ei. Doar două exemple, poate derizorii, poate nu: acum 6-7 ani, la vizitele simpaticului premier moldovean la Bucureşti, tinerii funcţionari de la guvern care alergau cu dosarele încoace şi încolo trăgeau veseli concluzia momentului politico-diplomatic: „Vine iarna, iar a venit Tarlev să ceară curent”. Peste ani, tinerii moldoveni care juraseră cu câteva minute în urmă (în română, fireşte) credinţă ţării care avea să le dea paşaportul pentru Occident, vorbeau între ei cu pasiune ruseşte pe culoarele consulatului. Era, desigur, dreptul lor. Formalitatea fusese îndeplinită cu succes iar rusa le era oricum mai la îndemână. Mai întrebau miraţi de ce nu sunt gratis paşapoartele pentru moldoveni, că ei au auzit că „pentru moldoveni trebuie să fie gratis” (confuzie cu vizele), dar oricum plecau mulţumiţi că vor avea şanse mai mari să trăiască „în Vest”. Dincolo de ajutoare şi de paşapoarte, autorii de strategii de dincoace şi de dincolo de Prut vor trebui să descifreze (şi, de ce nu, să ne şi explice) liniştea grea care s-a aşternut peste veşnica „temă prioritară” a politicii externe româneşti.

Aflăm totuşi, la rubrica diverse, că Alianţa pentru Integrare Europeană şi-a dat obştescul sfârşit. De la distanţă, detaliile nici nu contează: nu ne interesează cine, ce, de ce. N-avem timp de explicaţii. A mai murit o idee naivă în spaţiul ipocrit al lumii româneşti. Când, în 2009, le spuneam colegilor de la Bucureşti că AIE va dura maxim doi ani, fiind vorba de „guvernul lor CDR” şi de momentul „1996” al tranziţiei postcomuniste din Moldova (necesar dar trecător), m-am înşelat: a durat trei ani.

Mulţi nu vor fi de acord nici cu ceea ce spun acum: până la urmă, tot răul spre bine. Pe termen scurt vine probabil o criză politică dar pe termen mediu (alţi doi-trei ani) se va intra în adevărata etapă post-Voronin a Republicii Moldova. Comuniştii înşişi vor trebui să-şi cioplească un nou chip şi un nou nume, dacă vor să reintre în joc (şi vor, de bună seamă): n-am nicio îndoială că peste câtva timp vor fi „socialişti” sau „social-democraţi” de tip european şi vor avea un lider dintr-o generaţie mai tânără, în fond am mai văzut filmul acesta la noi şi prin alte părţi ale fostului bloc socialist. Ruptura coaliţiei pro-occidentalilor este sfârşitul iluziilor primei „iubiri” post-comuniste de la Chişinău. Va marca însă trecerea la etapele următoare ale tranziţiei politice, ale maturizării partidelor, ideilor şi „elitelor” politico-administrative (dacă termenul nu este cumva prea pretenţios), ale depăşirii unei anumite paradigme a discursului politic local, pe care am trăit-o şi noi cu pasiune şi idealism în anii 90. Există viaţă şi după AIE, o să vedeţi, după cum nici cu AIE, nici fără AIE, Moldova tot nu ar fi aderat prea curând la Uniunea Europeană („la pachet cu Balcanii de vest”), în caz că cineva chiar a crezut asta. Paradoxal, este un aparent pas înapoi dar care obligă partidele de la Chişinău să se reinventeze şi să facă zece paşi înainte pentru a supravieţui.

Nu soarta acestor lideri politici ne interesează, în caz că ne mai interesează ceva legat de subiectul Republica Moldova, ci eventual proiectul care urmează. O parte din ceea ce a fost România se zbate acum la limita dintre două spaţii culturale şi strategice (să nu spun „de influenţă”) esenţialmente diferite: cel rusesc şi cel european. Măcar celor care am avut bunici sau părinţi născuţi acolo nu ne poate fi indiferent. Generaţiile vechi, poate mai apropiate cultural de ţara mamă, şi-au epuizat resursele de apropiere şi sensibilizare. Tinerii pleacă în lumea mare. România luptă la rândul ei pentru ieşirea dintr-un retard istoric, pentru reducerea deficitelor de modernitate culturală în raport cu Occidentul, a celor de dezvoltare economică, instituţională şi educaţională, pentru a face faţă ca naţiune competiţiei din secolul XXI. Uneori reuşim, alteori nu: dar avem norocul că suntem unde trebuie, avem cu cine să ne consultăm, avem instrumente de a face ca lucrurile să meargă totuşi înainte. Privind în fiecare dimineaţă spre Washington, Bruxelles, Berlin sau Paris, poate nu avem întotdeauna timpul şi răbdarea să ascultăm poveşti provinciale cu Filat, Voronin, Lupu, Plahotniuc, Ghimpu et comp. şi nici entuziasmul să mai propunem poduri de flori. Nu cred că România va mai „curta” prea curând Republica Moldova, din varii motive.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro