Apocalipsa intelectului (6)

N-am să fac o școlărească rezumare a tot ce voi fi spus (ori doar intenționat) în episoadele anterioare, iar asta nu din principiala nesupunere la formalisme pedagogico-inginerești, ci fiindcă detest orice formă de încurajare a lenei intelectuale, pentru că nu cred în lipsa de efort și răbdare numite studiu (lent, tacticos, aplicat), adică cercetare/răscercetare pe cont propriu. Așadar: mai citiți tot serialul o dată (nu-i bai chiar și de două ori) și trăgeți-vă singuri rezumate (sumare), puncte slabe ori meritorii, concluzii. Adică faceți orice pentru-a vă dispensa radical de pretenția murilor date-n guri, de comoditatea posmacilor cât mai (re)mestecați/diluați de alții. Căci nu se cuvine ca toată lumea să scrie pentru popularizare de nivel gimnazial, demicult ori obștesc, nici negreșit pentru a face plăcere, gâdilând opinii ori atitudini deja deținute, evitând solicitarea de autoanalize sau autocunoașteri mai „bărbătești” (aproximativ mai puțin protective, egofile, narcisice, autogratulante).

Munca cu mintea e treabă grea și serioasă, e travaliu, e trudă. Uneori chiar ocnă. La fel și cu lectura, cu textul. Cine n-are vocabular, dar nici paciența de-a controla Dexonline­-ul (iar apoi de-a verifica și în specificul lexical/terminologic/conceptual al altor discipline decât cea/cele asumate până-n primul său sfert biografic), mai bine să deschidă teveul, radioul, tabloidele sau siturile glossy, banalul dialog în familie, bârfa la bere/cafea cu fetele sau băieții.

Pentru intelect, truda mentală este exercițiu sau gimnatistcă fizică, adevărata-i pită zilnică. Fără efort, fără dăltuirea și șlefuirea prin repetiție, cernere, asumare și asimilare organică, intelectul rămâne subdezvoltat, handicapat pe viață. Fără metoda constantă a reprocesării personale, a regândirii și aplicării repetate și sagace a substantivelor ca termeni și a termenilor drept concepte, iar apoi a utilizării lor cotidiene, ca intelectual (veritabil) ești pierdut.

Lumea de azi duduie de intelectuali fundamentalmente carenți. Disfuncționali. Ori ocazionali/temporari, teoretici, de formă, de fațadă. Iar universitățile și centrele/instituțiile de cercetare (când așazis fundamentală, când așazis avansată) au hălci întregi demne de numele Cooperativa Cartonajul, Taraba Mucavalelor, Atelier Mizanscenă Butaforică, concretizându-și opera prin reiterația istoriografiilor răsștiute și prăfuite, inflate și redundante, materialist-nedialectice și datate istoric, totuși mereu compilând din pionieri și strămoși. Susținute foarte probabil de oameni care n-au nicio legătură „sufletească” cu cartea, dar ai căror părinți le-au dorit, egal iresponsabil și cu-orice preț, o „viață mai bună”, o „pâine albă” (cândva/pe-undeva se zicea neproletarilor „gulere albe” respectiv scrobite), împingându-i spre facultăți. Mă rog, spre una singură, unii făcând-o pe-a doua doar din incompatibilitate, ratare sau profitantă prelungire de tinerețe, nu necesarmente luând-o și pe secunda în mare brânză de seriozitate. Iar o majoritate covârșitoare prefăcându-se a o „urma” doar de dragul diplomelor, titlurilor și atestatelor, deși vor fi înșelat învățătura în cel mai nemilos hal cu putință, la fără-frecvența numită azi onlain, ocupându-se mai degrabă de joburi, afaceri sau ciubucuri existențiale, nemaipomenind de relația profundă a altora fie cu proaspăta familie + copii proprii, fie cu distracția, clubul, libertinajul, consumul de treburi/chestii-socoteli.

Absolvirea s-a săvârșit cumva, masteratul și doctoratul s-au putut bifa. Numai că de-ar fi fost asemenea examene să conțină și „probe orale”, în care aspirantul să vorbească spontan și astfel să dovedească habarul sau familiaritatea avută cu tema, multe n-ar mai fi putut trece, nici meritând ocazia și fățarnicul ceremonial, nici masa și felicitările căzând ușor la ficații conștiinței. Însă din nefericire demult nu mai contează pentru nimeni dacă respectivul absolvent/master/doctor chiar stăpânește tema ori domeniul pretins a fi fost analizat și însușit în detaliu, dacă respectivul chiar poate fi un expert și reprezentant al respectivei științe. La susținerea sonorelor titluri aspirantul citește/silabisește sacadat 2-3 foi care sunt introducerea ori finalul propriei lucrări scrise (când e scrisă ori doar compilată și refasonată de altcineva); alternativ: un text de „susținere” uneori încropit chiar de mânuța proprie, însă în flagrant diferit, școlăresc-pueril, față de textul majoritar al tezei, astfel dovedind calitatea de nivel net inferior a discursivizării și gândirii personale. E drept că există în opisul de program al susținerii tezelor și o secțiune numită „întrebări și discuții”; însă formalismul ei mai degrabă dă ocazia profilor din comisie să bavardeze între dânșii, să schimbe amintiri, păreri și opinii mai mult sau mai puțin pe-alături de teza-pretext și de mușteriul doctorant promovat automat/obligat.

Astăzi, „tocilarul”, amorezatul de carte sau „șoarecele de bibliotecă” au dispărut inconturnabil, poate pe veci. De nu, pasionatul, sclipitorul sau geniul nu-i și prost să rămână-n țară. Excepții există, dar dacă nu-s rudele nuștiucui (precis beneficiind de plasament profesional și ascensional asigurat), ținând cont de contextul sociouman în care pică e vai și-amar de fundul lor. (Nu vă grăbiți, nici patrioții de serviciu, nici cei cu muscă pe varii căciuli, să protestați aruncând ocara „generalizării nedrepte”. Ca-ntotdeauna, de n-aș avea/ști cazuri, per fiece aserțiune ori apropou, n-aș vorbi!) Ori atare excepții se resemnează de-amorul familiei ori al dumnezeu știe ce fel de alte neșanse, eșecuri, circumstanțe, priorități. În rest, înafara cazurilor aparte (i.e. inși dinafara spiritului vremii), dezavuarea și abandonul ideii vieții intelectuale sau a cunoașterii științific-umaniste ca muncă (în sine) devine normă. De azi și mâine-ncolo totul se obține fără efort, în timp real, prin cuvinte cheie, clic și colaționare automată de fraze, aserțiuni, trimiteri, citate, bibliografii deloc aprofundate, doar pigulite/bifate de către soft/computer. Procesul scrierii cu ajutorul Inteligenței Artificiale nu implică munca mentală, gândirea, conștiința și creativitatea insului scriitor, însemnând mai degrabă administrație și rutină mecanicistă. Obținute și așternute „de-a gata”, ideile altora nu sunt înțelese, cărțile sau articolele respective nefiind temeinic studiate, analizate, investigate, asumate sau dezvoltate. În umanioare (cel puțin), cercetarea nu mai e „muncă intelectuală”, ci prelevare și adesea stângace concatenare de orice precis preexistent. Contribuția personală? Plus-valoarea? Creativitatea?… Zero. Cel puțin frecvent. În rest, un pic peste acest 0 pur (cu virgulă de sutimi, de nu chiar cu cifre cu minus), dar netrecând de 1.

Inteligența Artificială nu înlocuiește omul (cum banal și cabotin se tot spune). Mult mai grav: ea înlocuiește supremația omenescului și suveranitatea conștiinței umane; la concret și cu exactitate: substituie mintea, munca, efortul victorios, explorarea, bucuria euristică, înțelegerea și deținerea individuală/personală a adevărurilor. Într-un cuvânt: spulberă Umanismul. Și nu I.A.-ul comite acest păcat, crimă sau suicid, ci înșiși inșii care apelează la softurile de IA, colegii care achiesează la punerea propriei lor minți în cui, căutătorii de căi scurte și iuți, infractorii spiritului, ai umanului și ai societății.

Repet: ce știi teoretic sau de pus pe hârtie/ecran nu te face intelectual (punct). Cel mult un intelectual teoretic, limitat, pasiv, ocazional și fundamentalmente disfuncțional. Oricum neasumat, adică netransferat sufletește în regnul viețuirii conforme inteligenței (= înțelepciunii). La fel ca grosul filozofilor (mă rog, profilor de filozofie), nu dai dovadă că „iubești înțelepciunea”, ci doar că poți flecări (sau scrie și cita) despre dumneaei. Dincolo de o atare dexteritate ești doar un „om ca toți oamenii”, adică pedant doar în scris sau parlamentat public, în oralitatea verbalizării și-a dialogării adeverindu-te la fel de comun, banal și plicticos ca oricine. Și poate nu rareori un pic mojic, căci mai ești și egocentric, narcisic, sporovăind doar despre tine, repetând amintirile tale (banale) de cândva, nevoile sau ipohondriile personale. La catedră, mai ales când citești, poți fi interesant. În privat: împovărător, evitabil. Nu puțini din stirpea unor asemenea seniori dau studenților pdf.-ul cursului/cărții lor, pentru acasă (pe vremuri îi obligau să cumpere volumul papetar), în clasa așazisă de curs ori seminar tot sporovăind doar platitudini, anecdote, amintiri personale. În realitate, magiștrii ăștia doar socializează. Și se simt foarte bine.

Cine-a învățat mecanic, a repetat mnemotehnic (papagal), iar după apariția Inteligenței Artificiale va fi luat tot/orice de-a gata (fără să fi studiat, priceput și asimilat personal mai nimic), va fi o fraudă umană, un rebut. E normal să se înconjoare cu cei de-aceeași teapă, fără îndoială tot mai mulți, însă de megaduzină. De submediocritatea tot mai impotmolită, senilizantă și întâmpitoare nu va scăpa, devenindu-i acută, cronică, cangrenantă. Vai de morții și răniții-i, vai de soția și copilașii săi! Toți am găsit o lume proastă și murim cu conștiința că proastă o lăsăm. Însă să vedem și să știm că ea devine și mai proastă, mult mai proastă… iată adevăratul Sfârșit (calitativ și eternizabil) al specificității umane.

* * *

La un atare manifest ori testament, în loc de punct final, mult mai detreabă și adecvate sunt așazisele (tehnic) „puncte de suspensie”; faptic: subînțelesuri deschise, adică lăsate la îndemâna priceperii psihosemantice a fiecăruia/tuturor. Iar pentru suscitarea acestei varietăți per capita, ceva mai eficiente pot fi doar glosele; cele mai mult sau mai puțin clare și simple, rezumative ori concluzive, ornate sau apodictice, vagi sau sentențioase, obligator reiterate. Să zicem, așadar, că:

Intelectul e lotul omului.

Nicidecum „sufletul”, căci azi știe orice puști școlar că și animalele și plantele au suflet, emoționându-se, suferind, amărându-se, profitând unele de-altele, asociindu-se simbiotic și comunicând între ele, fundamentalmente ca noi toți. Despre stânci și pietre nu mai vorbim, căci de peste-o sută de ani toți electricienii și cu-atât mai mult electroniștii sunt pui de Tesla, așadar știu că electricitatea și cristalele dețin un fel de spirite, demoni sau duhuri, cu toate că religiile primitive ziceau asta de la-nceputul omului (nu degeaba considerând magice mai toate prafurile și pietrele, cu ajutorul lor făcând vrăjitorii). De-altminteri fix cum pricep și chiar pretind a putea provoca atâția și-atâția contemporani scientologi și practicieni într-ale fengșuiului, niueigiului, astrologiei, clarvederii, energoterapiilor alternativ-năstrușnice.

Pe de-altă parte, deșteptăciune sau inteligență are tot cosmosul. Odată una implicită, care constă în matematica, structura și dinamismul aplicate mecanicist și fizicalist, fără de a căror funcționare nimic n-ar fi fost și nu e cu putință. A doua: fiindcă tot viul deține capacități de orientare, comportare, învățare și adecvare. Vezi măcar regnul animal, care supraviețuiește și se-nmulțește fiindcă știe să observe, să selecteze, să modifice și să decidă (nu doar prin propriocepție și instinct moștenit, ci și prin învățarea imitativă ori bazată pe observare și pățanii directe, așadar efectuând operații cognitive cu duiumul, controlate voit tot timpul).

De nu i-ar fi obligat (?) idiomaticul limbii, nici Hume nici Locke n-ar fi vorbit despre intelectul „omenesc” (ci doar despre Intelect, precum Spinoza și Descartes).

Intelectul e singura „entitate” care transcende strictul necesar al ființării (vezi elementaritatea supraviețuirii biofizice), ajungând să se coaguleze drept spirit. Intelectul, spre pildă, e singura „voce” capabilă să dea seamă despre cele ce sunt („cum că sunt” – zice metafizica clasică în comprimat minimal), ba chiar și despre cele ce nu-s (nu doar „cum că nu există”, cum se înșelau, conchizând de dragul conciziunii sau stilisticii circumstanțial-doctrinare cam aceiași mari clasici, ci inclusiv „ce este ceea ce nu e” și „de ce e cu putință a nu fi”, „ce-i deadevăratelea neființă” și că „ce nu e totuși ar putea exista/fi)”. Nu prin inteligență (repet: o are toată materia „moartă”, o deține genial tot „viul”), ci prin intelect poți pricepe sau încerca să vezi cum poate neființa să fie ori să nu fie exclusă din virtual sau posibil, cum e cu putință ca inexistența să nu fie neființă, în cele din urmă să pricepi și că asemenea dialectici se răsfrâng peste tot în citirea realului, dar mai ales în cultură, artă, civilizație. Vezi măcar palida comparație între rău și bine, cu toate suprapunerile și coalescențele lor nuanțate, disputele și confuziile dintre neființă și diavol, cel pe care Dumnezeu niciodată nu-l neagă sau desființează, ba preades îl ia de toartă și împreună fac fapte cu substat non-parmenidian, post-heraclic, non-euclidian, post-newtonian, post-enisteinian, așa apropiindu-se și apropiindu-ne și pe noi tot mai intim și profund de real.

Așadar, este lotul, destinul sau rostul omului ca să cugete, să formuleze/reprezinte lucrurile prin viziuni și cuvinte, să lege-n sintaxe lucruri revelatoare. Iar care/când/dacă poate sau capătă harul, să comită și forme/formulări poematice, ce recompun sau revelează fiindul. În fond și la urma urmei, existența prin intelect constituind și motivul pentru care, plictisit, Dumnezeu însuși l-a creat pe om. Căci zice-se negru pe alb: chiar o mai mare sau aleasă plăcere (decât Creația însăși și decât odihna post-cosmocrată) Dumnezeu o găsea tocmai în dialog, în comuniune prin interacțiunea conversațională cu omul. Asta conform Bibliei („sau Sfintei Scripturi” – cum scrie chiar în foaia de titlu, probabil dând libertate de alegere chițibușarului filolog și mofturosului cititor).. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro