Când nimeni nu mai știe ce e școala, ea poate fi orice

În curând, Parlamentul va vota – ”la pachet” – Legile Educației. Nimeni nu-și face vreo problemă legată de vot; Coaliția va funcționa ca o mașină de ridicat mâna (aflată la cheremul Președintelui, al Primului Ministru, al Președintelui PSD și a liderilor de grupuri parlamentare), opoziția (sau ceea ce – după dispariția opoziției – numim noi astfel) va încerca să facă puțin scandal pentru vizibilitate și lucrurile vor ține o zi atenția mediei pentru a cădea apoi în irelevanță. Dincolo de circul zilei în cauză, nu va fi prea mare agitație dintr-o rațiune simplă: Educația nu e pe lista domeniilor ”de infrastructură”, ”energii verzi” și smart city-uri în care se duce majoritatea investițiilor (”de la Guvern” și – mai ales – europene). Din păcate, ea e a cincea roată la cotiga ”sărăciei și durerilor” economiei noastre. Acest lucru s-a văzut bine în lunga epocă de lipsă a oricărui dialog și consultare publică pe tema Legilor în cauză. Rostul acestor legi nu e acela de-a rezolva ceva în învățământul românesc, ci cel de a încorona – cu ”tichie de mărgăritar” – ”programul România Educată”.

O vreme, Legile nu se vor aplica din cauza inexistenței ”normativelor metodologice auxiliare”, apoi se va descoperi că au lipsuri și articole ce se bat cap în cap, se vor crea ”comisii” (locale și naționale) de ”redactare a regulamentelor” și a altor acte care, și ele, se vor bate cap în cap. Va ploua cu noi formulare și raportări; se vor schimba antete, aceiași oameni vor fi investiți ”în funcții de conducere, de coordonare, de evaluare și de verificare” (redenumite mai savant), se vor face ședințe din ședințe, se vor adopta ”strategii pe termen mediu și lung”, se vor concepe ”cursuri și traininguri de formare” în noua legislație, proiecte ”de implementare” a ei, se vor face bani frumoși din ”consultanță” și tot felul de tabere – cu ”prieteni bine plasați” – se vor lupta pentru influență pe niște fărâme de PNRR. În 2024, ca să facă mai ușor de înghițit masa de noi formulare și reglementări și – evident – ca să sărbătorească anul electoral, diverși ”decidenți de la vârf” vor vorbi de ”necesitatea majorărilor salariale pentru profesori”. În 2025, implacabil, se va vorbi de ”austeritate”, iar profesorii, amenințați din toate părțile, vor trebui să se mulțumească cu faptul că nu se fac ”tăieri”. În rest, meditațiile vor merge înainte, la Bacalaureat ca la Baclaureat (înainte de Funeriu), clasa celor care câștigă peste 60.000 de euro anual va fi tot mai tentată să-și trimită copiii – de cât mai mici – la studii în străinătate, cei cu ”salariul minim pe economie” vor avea tot mai puțin interes pentru odraslele lor, care, de facto, vor înmulți abandonul școlar, iar de jure vor rămâne în niște statistici care vor justifica existența unor posturi, școli, universități, inspectorate și ”comisii centrale”. Diplomele interne vor ajunge să valoreze mai puțin decât hârtia pe care sunt imprimate, Chat GPT-ul va face norma ”lucrărilor științifice” nu doar pentru elevi / studenți ci și la gradele dascălilor și zeci de mii de ”ISI-uri” pe care nu le va citi nimeni se vor publica în ”reviste” de care nu a auzit nimeni. Cu puțin noroc, sau la ”rotativă”, sau după alegeri va reveni și domnul Cîmpeanu la Educație. Domnul Curaj și cei de la Institutul Național de Științe ale Educației vor rămâne, neschimbați, ”la locurili lor”.

E ceva ce nu știm din toate acestea?! În 34 de ani au funcționat vreodată lucrurile altfel? Nu ne e clar tiparul lor? Dacă am avea alte așteptări, cine ar fi vinovat? Cei care dau legi și fabrică ”regulamente” sau noi, cei care ne dorim schimbarea – în bine – a învățământului? Singura schimbare reală nu mai depinde în nici un fel de noi: poate fi o catastrofă, asemeni COVID-ului, o invenție, precum Chat GPT-ul ori cine știe ce întâmplare pe care ne e cu neputință să o anticipăm. Și totuși, e ceva ce ”ne aruncă în viitor”: întoarcerea acasă a unei generații de puști (și puștoaice – ca să fim corecți) ce au prins, din zbor, prin Occident sau prin America ”noi tehnici pedagogice” ”bazate pe interacțiunea – la nivel neuronal – a proceselor cognitive cu noile tehnologii IA”, care ne vor construi – ”în journal-uri cu factor de impact” – ”noii algoritmi ai învățării”. Poate că lucrul acesta nu ne sperie prea tare, căci poporul e ”tare de cerbice” și – în ciuda frumuseții graficelor din publicațiile de specialitate ale neuro-informaticienilor-psiho-pedagogi – va fi puțin ispitit să ia în considerare noul dresaj algoritmic. Nu va fi surprinzător să descoperim că, la acest nivel, vor intra în joc ”serviciile sociale”: altă specie de psihologi – ”ai traumelor” ne vor explica faptul că toți copiii (bine ar fi să se extindă și la dascăli) ”au nevoi speciale” și generoasa stângă sociologică ne va convinge (pe bază de statistici) că provin ”din medii defavorizate” (ceea ce, probabil – în viitor – va fi adevărat pentru majoritatea populației) și că se impune ”intervenția pe teren” cu sute de mii de ”consilieri” și ”lucrători” specializați. Școlile rurale vor dispare unele după altele, precum flacăra lumânărilor în vânt, cei care ar fi trebuit să le fie elevi vor deveni niște ”oameni ai viitorului” animați doar de ”emoții” (cu cât mai tari, cu atât mai eficiente – cum spune ”legea pragurilor de sensibilitate”) și vor fi cu un pas înaintea congenerilor lor folosind maximal noile hieroglife ale emoji-urilor și logo-urilor și apelând exclusiv la ”funcțiile vocale” ale internetului. Dar nu e nimic grav în toate acestea! Cu puțin noroc, în 10 – 15 ani actuala generație de profesori ”va ieși din sistem” (nu se știe cum și unde, căci noțiunea de ”pensie” e greu imaginabilă în acel viitor) iar problemele lumii de atunci nu le poate prognoza nimeni. Sperăm cu toții ca Inteligența Artificială să rezolve ceea ce oamenii n-au putut (decât să încurce).

Din păcate – sau din fericire (cum vrem să privim) – viziunea radicală a tinerilor școliți în State va fi cea care va face legea, grea de consecințe, în învățământul nostru. Căci ea e ”paradigma cunoașterii”, altfel spus cadrul de înțelegere al lumii de azi, ce se deschide spre cea de mâine. La baza ei se află o concepție radical pozitivistă, care afirmă că singura cunoaștere adevărată e cea științifică, iar știința – la rândul ei – se bazează pe metode precise care permit formatarea exactă a datelor experienței. Acum, onest vorbind, nu altceva pretindea și ”materialismul dialectic și istoric”, numai că între timp am descoperit că acela era ”falș”, pentru că pornea de la ideologie, în vreme ce ”noua știință” debitată de universitățile americane e corectă, dat fiind că se întemeiază pe ”date cantitative”. Știința americană – cea din disciplinele umane – e, în esența ei, behavioristă. Adică acceptă onest că nu știe exact ce se petrece în mintea omului și, ca atare, se focalizează pe reacțiile lui (output-uri) la diverși stimuli (imput-uri). Cel mai eficient stimul e, cum o știm din toate reclamele, câștigul (mai ales cel care se cuantifică în cash value) și strălucirea lui – așa ne spune teoria economică liberală – acționează ca o ”mână nevăzută” ce conduce întreaga societate spre prosperitate. Ca atare, singura problemă e aceea de-a menține stimulul câștigului în actualitate și de a-l adapta la fiecare nivel al evoluției individuale și al structurii sociale. (De aceea nordul busolei prezentului e unul singur: creșterea productivității globale, ceea ce înseamnă ”performanțe în toate domeniile”.) O altă specie de psihologi – cognitiviștii – ne spun că, urmărind felul în care imput-ul se transformă în output, pe baza unor modele preluate din științele informației, putem pătrunde (puțin câte puțin) în ”cutia neagră” a minții omului și, acolo, putem face ”cablajele” necesare celor mai eficiente căi de metamorfozare a potențialului individului în câștig individual și social. ”Cablajele” acestea – descrise exact ca-n teoriile informației, prin algoritmi preciși – sunt ”noile metodologii” ce stau la baza ”pedagogiilor actuale”.

Două observații se impun vis-à-vis de acest mod de a înțelege funcționarea omului: primul – e universal. Ceea ce înseamnă că peste tot funcționează la fel. Într-o lume care – din fericire – a abandonat concepțiile rasiste (inclusiv pe cele legate de ”supremația civilizațională”), mintea și comportamentul omului sunt aceleași pretutindeni și răspund în aceeași logică aceluiași tip de stimuli. Asta vrea să spună că toate contextele locale și istorice – care, indiscutabil, crează amprente comportamentale – pot (și trebuie) să fie înlocuite cu o schemă eficientă de producere a câștigului ce se traduce, la scară largă, ca prosperitate. Așa cum bine știm, procesul acesta poartă numele de globalizare. Dovada cea mai bună a faptului că el funcționeză o reprezintă valurile de migranți care afectează toate meridianele planetei. Ce-i mișcă pe cei mai mulți dintre ei? Stimulul câștigului. Cu toții lasă în urmă nu doar așezările din care provin, ci milenii de pattern-uri comportamentale, care i-au orientat pe strămoșii lor, și vin în megalopolisuri integrate, pentru a profita – atât ca lucrători, cât și ca beneficiari – de prosperitatea care se concentrează în acestea și de serviciile, tot mai smart, care definesc pur și simplu existența umană a omului secolului XXI. În ciuda a ceea ce pare – pe fondul apocaliptic al mediei – oamenii aceștia nu sunt barbarii care vor să distrugă ”civilizația Europei creștine”, ci semeni ai noștri care aspiră la statutul de foederati ai imperiului prosperității. Poate că această psihologie (care se traduce într-o pedagogie socială) bazată pe reacții la stimuli și pe ”cablaje” neuronale ni se pare simplistă – și pavloviană în esența ei – dar marea ei miză e aceea a integrării a miliarde de oameni într-o societate a viitorului pentru care nu avem nici un reper în trecut.

A doua observație e aceea că între ”psihologia științifică” americană de azi și modalitățile tradiționale de concepere a ”omului lăuntric” (în speță a sufletului) – fie că vin din religie, fie din filosofie – nu e nici o legătură. În gândirea tradițională există întotdeauna o ”scară a sufletului” a cărei parcurgere marchează devenirea omului, ce culminează cu actualizarea ”luminilor rațiunii” (care sunt ”receptacolul” divinului din el). Logica acestei parcurgeri – ce presupunea reluarea, la scara individului, a întregii evoluții istorice a umanității distilată în cultură – definea formarea a ceea ce e comun (humanitas-ul) în fiecare om. Aceasta e forma educației cu care suntem obișnuiți de 2500 de ani. ”Adaptarea” (prin input – output și stabilizarea celor mai eficiente ”cablaje” neuronale) nu are nimic de a face cu acest traiect formativ menit a realiza, pas cu pas, umanul din om. Scopul ”noilor metodologii educaționale” nu e formarea omului ca om, ci integrarea lui – sub semnul eficienței (adică într-un timp cât mai scurt și cu costuri minime) – într-o economie productivă. Acest lucru nu înseamnă că formarea lăuntrică e contestată sau negată; nu, ea e trecută – pur și simplu – în domeniul lui privacy, al lucrurilor de natură personală pe care omul le face pentru sine și care nu au un impact economic și social direct. În domeniul public, adică în cel în care (mai ales cu ”noile media”) își duce aproape toată viața, el trebuie să se adapteze și să se apdateze în permanență noilor forme ale stimulilor câștigului și să-și ”modeleze” ”cablajele” interne celei mai eficiente căi de realizare a beneficiilor (individuale și sociale).

Toate acestea vor să spună că, de facto, ceea ce noi știam până acum despre educație a încetat să mai existe. Disciplinele clasice (de la matematică la geografie), cele umaniste în ansamblul lor (și în mod particular istoria), limbile civilizației (mai ales cele clasice) presupuneau desfășurarea unui parcurs lent, la capătul căruia copilul se maturiza dobândind o structură lăuntrică și ridicându-se la nivelul unei imagini a lumii pe care o edificaseră secole de cunoaștere. Ceea ce conteză acum e, dimpotrivă, plasticitatea adaptativă ce nu presupune nici o structură interioară (de factură rațională), ci – mai curând – reacții ”emoționale” capabile să constituie alte ”noduri și semne” ale ”algoritmilor neuronali”. Iar întreținerea acestor reacții ”emoționale” se face – cel mai eficient! – prin noile media (cu ”informația” lor redusă la ”funcția de impact” imediat) și prin divertismentul de masă (sub toate formele lui – de la sport, la tot soiul de ”festivaluri”). Școala așa cum o știm – și întregul proiect iluminist care o subîntinde – pur și simplu nu au eficiența necesară integrărilor la scară mare pe care le presupune lumea zilei de azi (și, mai ales, cea a zilei de mâine). Repet, asta nu înseamnă că ceea ce numim ”cultură” va dispare – sub asaltul migranților și dizolvată în pop culture-ul mediei de masă – ci doar că se va personaliza tot mai mult, devenind un hobby pentru cei ce și-l pot permite și, instituțional, se va concentra în câteva institute de studii avansate, pe lângă mari universități dispuse să subvenționeze acest tip de cunoaștere ”inutilă” din punct de vedere economic și social.

Grație (supra)abundenței informaționale produsă de noile media ”sfera publică” a cunoașterii va fi alcătuită dintr-o sumedenie de credințe, din care fiecare își va alcătui – ca la un ”bufet suedez” – propria ”farfurie”, permanet reconfigurată și fără nici o restricție de coerență sau de completitudine. Temele dezbaterii publice le vor forma ”dramele” ce fac deliciul mediei, scandalurile din lumea VIP-urilor, blockbuster-ele, ”marile succese” muzicale, ”creatorii” de modă, influencerii, ”răsturnările de situație” tot mai frecvente pe ecrane, personajele histrionice ale politicii etc. Unificatorul lor comun va fi tentația – și deopotrivă, mărturia – succesului și posibilitatea (sau doar iluzia ei) de a găsi mereu căi mai eficiente (adică mai scurte și mai puțin costisitoare, inclusiv în termeni de timp) de a-l atinge. De când cu generalizarea telefoniei mobile smart lucrurile acestea au devenit universale și e greu de imaginat că noi – sau oricine altcineva (din specia ”nostalgicilor tradiției”) putem opri acest proces. Reacțiile la globalizare nu sunt dovada încetinirii acesteia, ci – dimpotrivă – a trecerii ei la nivel turbo. În definitiv, competiția dintre SUA și China nu e aceea dintre două modele culturale diferite, ci – mai curând – aceea dintre două strategii concurente (una bazată pe diversitate și concurență, cealaltă pe centralizare și pe control) de atingere a eficienței maxime a productivității. În fine, o ultimă observație legată de aceste lucruri: toată pedagogia pe care am schițat-o aici vizează adecvarea cât mai precisă a minții și a comportamentului uman la logica inteligenței artificiale în spiritul unui continuum al interacțiunii lor (având ca efect multiplicarea beneficiilor economice). Compatibilizarea celor două nu funcționează doar prin ”programarea” IA-ului să descrie cât mai fidel procesele neuronale, ci și prin permanenta adaptare a omului – prin utilizarea continuă – la funcțiile mașinii și la ”gândirea” încorporată în programele ei.

Repet, lucrurile acestea se petrec la o scară pe care noi – ca popor, ca Minister sau ca simpli indivizi – nu o putem influența în nici un fel și ele dislocă nu doar valurile de migranți ale lumii, ci și tot ceea ce noi am ținut ca sigur până acum, inclusiv ”educația clasică”. Asupra acestor lucruri s-ar fi cuvenit să mediteze – cu atenție, deopotrivă față de ce avem de păstrat din trecut, ca și față de viitorul în care ”ne integrăm” – cei care (se presupune că) hotărăsc treburile educației în România. E ceva de genul acesta în noile Legi? Eu n-am văzut. Așa cum se înfățișează, acestea sunt un soi de ”de toate pentru toți” obținut pe baza unei târguieli aprige între varii facțiuni și caste; o tentativă de-a mulțumi toți ”actorii” educației, dându-le – fiecăruia – impresia că are ceva de câștigat din viitoarea formulă legislativă. În loc de o direcție, care să angajeze pe un termen cât mai lung parcursul școlar al câtorva generații, ne-am trezit cu o încropeală ce adună o colecție de inițiative pioase care pun alături ”performanța” și ”egalitatea”, ”cultura generală” și ”specializarea”, ”cunoașterea teoretică” și ”pregătirea vocațională”. Nu e nimic surprinzător în faptul că, pentru toate acestea, se vor alcătui ”bareme” (și ”formulare de raportare”) cu ”itemi integratori” în care va intra totul, de-a valma – ca să fie mulțumite și ”colegiile centenare” / marile universități și școlile din orășele (foste) monoindustriale / universitățile de provincie. Morala: ne vom îngropa în ”performanțe” până la disoluția totală a ideii de școală în România.

În mod straniu, la baza atâtor ”inițiative” ”pe baze științifice” nu s-a aflat nici o clipă ideea de-a încerca să vedem – pe cazuri concrete – care e lumea (elevi / studenți și profesori) ce populează o școală / universitate, să înțelegem cum funcționează aceasta (și în părțile ei bune și cele mai puțin bune), care îi sunt problemele și cum putem să adunăm sute de întreprinderi (de familie, de clan, de orgoliu, de partid, sociale, instituționale) într-o mișcare comună, care să imprime o dinamică întregii societăți. Toate au rămas așa cum le știm, ceea ce – mai mult decât orice altceva – mărturisește neputința unei reforme adevărate a sistemului educațional. Aceiași oameni care, până la adoptarea noilor Legi, erau campionii vechii Legi (cu toate modificările ei), vor deveni partizanii necondiționați ai ”schimbării” și ne vor presa – la fel de autoritar – să umplem rubricile ”noilor formate” ale formularelor obligatorii cu ”noi și noi realizări”. Nepropunându-și să schimbe nimic, noile Legi vor caricaturiza și mai mult ceea ce-a mai rămas din educație, împingând – definitiv – în irelevanță ideea de școală prin înmulțirea exponențială a numărului celor care nu au nici un beneficiu de pe urma ei. Sigur, în ”minunata lume nouă” eșecul (majorității) e ”o mare oportunitate” (pentru unii): tocmai pornind de la aceste catastrofe în serie se vor scrie, pe bandă rulantă – și pe fonduri europene! – ”strategii de redresare”, ”măsuri de revitalizare”, ”studii de creștere a calității”, urmate de inevitabile ”traininguri”, ”conferințe” și ”volume de studii”. Ceea ce știm – în sfârșit, cu noile Legi știm, în mod clar – e faptul că niciuna din toate acestea nu-și propune să schimbe ceva. Ele nu sunt nimic altceva decât modalități prin care câțiva fac bani buni. Buni cu adevărat, pentru că dacă lumea o ia razna, e preferabil să fii ”asigurat”!

Și totuși, mai avem o șansă: logica input-ului și a output-ului și tentația câștigului nu presupun în mod necesar școala și posibilitățile ofertei ei. Tocmai cei mai reticenți la dresajul algoritmic din instituțiile de învățământ – cei ce le vor abandona primii – vor fi cei dintâi care vor deprinde cel mai entuziast ”mecanismele pieței” și binefacerile câștigului. Și, bineînțeles, vor fi obnubilați de ”succesele” obținute și vor deveni – cu cât mai inocent, cu atât mai bine – apostolii schemelor lor de realizare. E și aici un lucru asupra căruia s-ar cuveni să medităm: adaptarea e cu atât mai accesibilă, cu cât cel care-o încearcă e mai puțin evoluat. Pentru încă odată: cei din urmă vor fi cei dintâi. Rămâne o ultimă problemă, de ordin social, nu educativ: ce facem cu copiii până ce părinții lor sunt la lucru? În urmă cu câțiva ani aș fi spus că școala își mai are un rost măcar din această perspectivă și că viitorul ei e ceva între o instituție de supraveghere, una de asistență psihologică și una de asistență socială. Acum nu mai sunt atât de sigur; s-ar putea ca toate aceastea să fie făcute – mai eficient – prin intermediul a varii device-uri, care vor monitoriza ”în timp real” activitatea celor care nu vor mai urma nici o școală. Căci, am mai spus-o, în lumea device-urilor nu suntem niciodată singuri: totul, absolut totul din ceea ce facem pe ecrane e public. Și, la acest nivel, nu e decât o chestiune de timp nu până ce lucrurile vor fi reglementate, ci până când vor fi asignați, în mod ”personalizat”, pentru fiecare, stimulii câștigului. Delocalizarea și detemporalizarea vor face școala mult mai fluidă, la baza ei vor sta câțiva algoritmi care – pentru cei vechi – vor părea simple truisme ambalate într-un limbaj tehnic, dar care le vor oferi copiilor viitorului acea plasticitate necesară adaptării la orice.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro