Minoritari in propria tara (de Mircea Cartarescu)

Mircea Cartarescu: „Vara a devenit caniculara, cum era si de asteptat, oamenii incep sa plece in concediu, Campionatul European de fotbal ne aduna in jurul televizoarelor…”

Cine mai are timp sa se imagineze in postura de cetatean si inca de unul responsabil, gata sa mearga la vot ca sa contribuie la binele comunitatii in care traieste? Se pare ca mai nimeni. Ne-am obisnuit cu gandul ca legile lui Murphy au fost facute special pentru noi, romanii, ca daca ceva poate merge prost, va merge prost. De ce sa ma mai duc la vot cand va iesi tot cine stie ce monstru pe care nu-l vrea nimeni, dar care totusi e votat si-l vom vedea in capul bucatelor? Nu mai credem cu adevarat ca votul nostru conteaza, ca are sens sa mai luptam. Soarta mesterului Manole pare ca ne e data pentru totdeauna, orice am face.

E drept ca niciodata, de-a lungul haoticei noastre istorii, spiritul civic si comunitar nu prea ne-au dat afara din casa. Totusi, in momentele decisive, parca-parca am incercat sa ne mai urnim putin, sa mai iesim cat de cat din abulia noastra de tarani, din faimosul boicot al istoriei despre care vorbea Emil Cioran. Au fost cateva momente de reala fraternitate, de reala jubilatie, de sincera si adevarata speranta pentru viitor. Ele n-au fost insa transformate, prin perseverenta, organizare si vointa politica, in rezultate durabile. Doar in ultimele decenii, ca sa nu coboram mai mult in trecutul tot mai ambiguu, am avut explozia de bucurie din primele zile ale Revolutiei, entuziasmul tragic al pietei Universitatii, jubilatia victoriei fortelor democratice in 1996, aparitia curcubeului din timpul vizitei lui Bush, bucuria victoriei lui Basescu si a Aliantei D.A. in 2004. Din toate s-a ales praful. Ce am zidit ziua s-a daramat noaptea cu o regularitate inspaimantatoare care seamana a destin. Rare sunt, in lume, popoarele care si-au batut joc cu asemenea inconstienta de sansele istorice, nesperate si nemeritate, pe care le-au avut. Resemnarea noastra mioritica nu e un mit, e pura realitate. Nu mai credem in bine si adevar, stim ca raul e mai puternic.

Ne spuneam pana acum catva timp: „Lasa, ca o sa intram in NATO si-n Uniunea Europeana, si de-atunci incolo nimic rau nu se mai poate intampla. Incet dar sigur o sa ne urnim si noi in directia cea buna“. Uite ca n-a fost asa. Azi aproape ca am uitat de aceste doua evenimente istorice, pe care le-am privit in mod fals drept ceva ce ni se cuvenea de la sine. N-am profitat nici de unul, nici de altul. Suntem mai departe cea mai corupta tara din Europa. Cea mai slaba juridic, cea mai dezorganizata administrativ, cea mai ineficienta in sistemele de sanatate si invatamant, cea mai slab dotata ca infrastructuri. Soselele noastre produc mai departe un numar incredibil si inacceptabil de morti. Presa si mediile noastre sunt infestate si irespirabile, nu mai intalnesti nicaieri informatie curata.

Este consecinta faptului ca oamenii fara simt moral, egoisti, cinici, lipsiti de grija pentru semeni, in stare de orice ca sa le fie lor bine sunt cu mult mai multi si mai puternici la noi decat cei decenti. Cei care-au prosperat ieri prin teroare si minciuna s-au aliat cu cei ce prospera azi prin furt si minciuna, si impreuna inclina balanta spre zona rosie, zona rusinii noastre dintotdeauna. Nici NATO, nici UE, nici subredele noastre institutii democratice nu ne salveaza de noi insine, de uriasele noastre rezerve de ura si invidie, de minciuna si nepasare care ne fac sa traim prost, economic, psihologic si-n toate celelalte feluri.

Aceia dintre noi care stiu ce-nseamna civilizatia, decenta, care au notiuni de civism si destula omenie in ei ca sa le pese si de cei din jur sunt minoritari, acesta-i adevarul, minoritari in propria lor tara. Cum sa-mi mai pot inchipui ca, prin votul meu si-al celor care-mi seamana, pot opri prapadul caracatitei stangiste, nationaliste, sovine, aliata cu oligarhia corupta si cu marea finanta? Cine sunt eu, bietul cetatean, in fata lor? Nu sunt la fel de neputincios ca atunci cand pe buletinul de vot era un singur nume?

Paradoxal, tocmai de-asta trebuie sa lasam naibii si moleseala zilelor caniculare, si nelinistea meciului cu Italia, si scepticismul nostru de multe ori atat de cinic, si sa-ncerca m sa aratam ca inca n-am ajuns chiar ultimii oameni de pe pamant. Havel vorbea odata despre puterea celor fara de putere. In Cehia ea a functionat, ca si in alte tari mai avansate din Est. La noi, oricat de mici sanse ar fi si oricat ne-ar urmari destinul derizoriu si cumplit al mesterului Manole, e cu atat mai multa nevoie de speranta. Votand, impotriva iliescienilor si oligarhilor, a vadimilor si voiculestilor, pastram vie o samanta fara de care am fi deja morti cu totii.

Evenimentul Zilei