Cristian Păun: Deficitul și datoria publică, o problemă fără de soluții?

Stocul datoriei publice a atins un nivel impresionant, depășind astăzi 120 miliarde de euro. Viteza cu care se împrumută guvernul este amețitoare. În plus, o face la costuri tot mai alarmante.

Suntem astăzi la limita între verde și roșu în privința datoriei publice, cu un procent apropiat de 50% din PIB. Dacă în 1995 datoria publică pe locuitor era de doar 85 de euro, în 2021 ea a ajuns la nici mai puțin de 6077 euro / locuitor (o familie medie cu doi adulți și doi copii fiind îndatorată astăzi prin stat cu peste 24.000 euro, pe lângă celelalte datorii individuale).

Un calcul similar ne arată că, dacă în 1999 ponderea datoriei în venitul mediu net era de circa 25%, în 2022 ea a trecut de 60% (gradul de îndatorare comparat cu capacitatea individuală de a plăti această datorie publică din venitul net este ridicat).

Pentru a putea tempera ritmul în care guvernul se îndatorează ar trebui să înțelegem cauzele care stau în spatele aceste datorii.

Nu putem avea soluții dacă aceste cauze ne scapă sistematic

Principalele cauze, din punctul meu de vedere, sunt două:

1. Guvernele României nu au reușit să administreze problemele țării limitându-se la veniturile pe care le încasează din taxe și impozite. S-au întins mereu mai mult decât este plapuma. Nu au anticipat corect prăbușirea veniturilor în momente de criză. Nu au o abordare economică a problemei deficitului încercând ca prin construcția bugetară să ajusteze cheltuielile la nivelul veniturilor și nu invers. Procedând astfel, România a acumulat între 1995 și 2021 deficite ce depășesc 127 miliarde de euro, echivalentul a circa 12.700 de kilomentri de autostradă, circa 1/3 din circumferința Pământului la ecuator. Impresionant și deloc sustenabil, mai ales pe termen lung;

2. Deficitul produs, și implicit datoria de peste 120 de miliarde de euro (cifrele arată clar că deficitul acestor ani de tranziție se regăsește integral în datoria publică) nu a fost direcționat către investiții cu efect de antrenare evident, consistent și rapid. Cu alte cuvinte, am produs și producem deficite care consumă resurse și nu care antrenează și generează resurse pentru bugetul statului. Dacă din deficitul produs în ultimii 27 de ani puteam construi peste 12.700 km de autostradă, noi abia am construit 824 km noi, ritmul mediu cu care am produs aceste deficite fiind de circa 490 km de autostradă / an.

Este clar că datoria publică (volumul, viteza ei de acumulare, costul său) are drept cauză deficitul bugetar și că temperarea ei ține în bună măsură de temperarea deficitului bugetar. Așa cum spuneam, acumularea de deficite are două cauze majore: necorelarea cheltuileilor cu veniturile la bugetul statului și orientarea acestor cheltuieli pe priorități cu valoare adăugată inexistentă sau foarte redusă. Avem soluții la așa ceva? Evident că da, zona de acțiune putând fi împărțită în trei arii mari: veniturile, cheltuielile și efectul de antrenare al cheltuielilor. Toate cele trei arii sunt legate de un cuvânt cheie: reforme. Fără reforme, fără modernizare, fără corecții și ajustări de amploare nu poți reduce presiunea pe deficit, nu îl poți face mai puțin excesiv, nu poți limita conectarea guvernului la piețele financiare.

Să o luăm pe rând. În primul rând pe partea de venituri avem următoarele direcții majore de acțiune: reformarea sistemului fiscal din temelii cu atenție deosebită acordată zonei de TVA (unde avem foarte multe deduceri, foarte multe compensări, foarte multe excluderi de la plata TVA).

Este clar că nu putem încasa mai mult la bugetul statului fără o reformă fiscală de anvergură ce presupune implicarea în primul rând a experților fiscali și a mediului privat. Rezultatul final al acestei reforme fiscale ar trebui să conducă la simplificare, la predictibilitate, la transparență, la egalitate de șansă în fața legii fiscale (eliminarea tuturor excepțiilor) și, de ce nu, la diminuarea (eliminarea) acelor taxe inutile, mai ales pe mediul de afaceri.

Tot egalitate în fața legilor fiscale (similar eliminării excepțiilor) înseamnă și combaterea mai eficientă a evaziunii fiscale (mai ales în sectoarele puternic fiscalizate cum este sectorul carburanților sau cel de tutun), combaterea mai eficientă a contrabandei (cu țigări, cu bunuri de lux, cu carburanți) și acțiuni cu rezultate mai palpabile în privința bunurilor contrafăcute.

Conform ultimului raport din 2022 al Comitetului FISC din Parlamentul European, România rămâne pe locul trei în topul țărilor UE privind economia subterană, cu circa 29% din PIB, peste noi fiind Bulgaria cu 33,1% din PIB și Croația cu 29,7% iar imediat sub noi sunt Ungaria cu 25,4% și Cipru cu 23,9%. Media UE este cam la jumătatea valorii de la noi – 17,3%, aceasta însemnând o diferență de peste 10% din PIB între nivelul de la noi și această medie.

În plus, România nu a reușit pași foarte importanți în această direcție de ani buni, în 2003 economia subterană era de 33% din PIB, media multi-anuală 2003 – 2022 fiind de 29,3% din PIB (în condițiile în care vorbim de un PIB semnificativ mai mare în ultimii ani). Mai mult, deși a scăzut ușor această economie subterană înainte de pandemie la valori de circa 26-27% din PIB, în pandemie procentul a crescut brusc la circa 29% și a rămas acolo, fiind chiar în ușoară creștere în 2022. Aceste acțiuni pot îmbunătăți cu minim 4-5 procente din PIB nivelul de colectare și, implicit, nivelul veniturilor la bugetul de stat.

Chiar și așa, ajustarea fiscal-bugetară este însă incompletă dacă nu se acordă o atenție corespunzătoare și cheltuielilor bugetare pentru că degeaba încasezi mai mult la buget dacă statul nu este capabil să întoarcă mai mult pentru cetățenii săi. A doua zonă importantă de acțiune presupune reformarea din temelii a statului. Statul resursofag de astăzi oferă prea puțin cetățenilor prin comparație cu cât costă astăzi aceste servicii publice. Este clar că nu ni le permitem, așa cum sunt ele dimensionate și calibrate.

Aparatul administrativ trebuie ajustat și modernizat rapid

Principalele direcții urgente ar fi următoarele:

1. Reforma administrativ-teritorială care ar trebui: să elimine forma de organizare pe județe și facă trecerea la o organizare pe regiuni (istorice, de dezvoltare); să comaseze comune în zonele depopulate ale României (o comună să aibă minim 10.000 de locuitori din localitățile arondate) și dezvoltarea de zone metropolitane care să permită absorbirea tuturor localităților aflate în raza acestora (mai puțin de 10-15 km).

2. Reforma administrației centrale prin: diminuarea numărului de ministere prin comasare și garantarea menținerii acestui număr la minim posibil pentru o perioadă îndelungată; diminuarea la minim agențiilor, autorităților și organismelor desprinse din aceste ministere (astăzi avem agenții și autorități pentru aproape orice, sunt scăpate de sub control, nu au niciun indicator de rezultat în spate);

3. Privatizarea integrală a tuturor capacităților de producție de bunuri și servicii: statul trebuie să fie eliminat complet din toate companiile de stat, băncile de stat prin listarea integrală a acestora pe piața de capital și prin acordarea de facilități fiscale celor care investesc în aceste industrii o perioadă de timp (fonduri de pensii, fonduri de investiții, investitori individuali) și

4. Redimensionarea serviciilor publice în paralel cu profesionalizarea acestora (siguranță națională, armată, justiție, sănătate, educație etc.). Sunt foarte multe zone în care astăzi sistemul este supra-dimensionat și zone în care sistemul este sub-dimensionat. Profesionalizarea înseamnă proceduri de selecție și promovare a personalului care să pună accent pe indicatori de rezultat, depolitizarea acestor servicii publice, poziționarea lor într-o concurență reală și directă cu servicii private (acolo unde este cazul, cum ar fi în educație și sănătate).

Ca reformele legate de venituri și cheltuieli să fie posibile, statul trebuie să acționeze coordonat și în cea de a treia zonă: modul în care sunt alocate și cheltuite resursele pentru a asigura un efect de antrenare maxim.

Infrastructura de transport și energie ar trebui să devină prioritate zero și să vedem o accelerare fără precedent a alocărilor către aceste două direcții strategice

Nu poți vorbi de comasarea comunelor în zone metropolitane sau despre unirea județelor în regiuni fără o investiție masivă în infrastructra care să lege comunitățile în interiorul acestora. În plus, nu poți vorbi de combaterea eficientă a evaziunii fiscale, a contrabandei cu țigări sau a comerțului ilicit cu produse contrafăcute fără investiții consistente în structurile care să țină mai eficient aceste fenomene sub control.

Fără un plan de țară în care aceste lucruri să se regăsească consistent și detaliat nu avem cum să vorbim de echilibru bugetar sau încetinirea ritmului cu care ne îndatorăm. Dimpotrivă, lucrurile se vor înrăutăți și mai mult cu fiecare moment de amânare. Deficitul bugetar și datoria publică sunt măsura directă a calității actului de guvernare și a performanței clasei politice din spate. Cu cât amânăm aceste reforme, cu atât posibilitatea de a face corecțiile necesare se restrânge semnificativ, reziliența și rezistența în fața crizelor scade și costul salvării din aceste situații extreme va crește.

N.red: Cristian Păun este doctor în economie, conferențiar în cadrul Facultății de Relații Economice Internaționale a Academiei de Studii Economice din București, Director executiv al Societății Române de Economie (SOREC).