Numele meu este Mircea Geoana si sunt pesedist…(My name is Mircea Geoana and I am psedist…) de Ciprian Ciucu

Va aduceti aminte filmele americane de la inceputul anilor ’90? Acelea cu positive thinking ? S-au si scris carti intregi pe tema asta. Unii zic ca functioneza. Ei bine, la Mircea Geoana chiar functioneza.

El si-a dat seama ca daca nu va avea initiativa dupa ce a cistigat sefia in PSD, nu va avea nici o sansa in fata lui Nastase, Cozmanca, Hrebenciuc si restul.

Devenit presedinte de drept al PSD, situatie datorata lasitatii lui Adrian Nastase de a candida impotriva lui Ion Iliescu, Geoana avea nevoie sa devina si presedinte de facto.

Avea legitimitatea votului, dar aceasta nu ii era suficienta: avea nevoie sa devina in mod real liderul acestui partid si a ales calea actiunii. Trebuia sa faca orice, doar sa nu lase initiativa altcuiva. Mai ales lui Adrian Nastase.

Dupa ce i-a transmis acestuia, cu ajutorul presei, mesaje cum ca ar trebui sa o lase mai moale cu aparitiile mediatice (si sa-i cedeze astfel locul) Geoana a trecut la atac. A incropit la repezeala un nou mesaj politic, o gaselnita care sa-i dea posibilitatea sa aiba initiativa.

A numit-o populist si bombastic „revolutia binelui” si a opus-o revolutiei portocalii. De atunci a trecut ceva timp si se tot plimba cu ea in targ.

In conditiile in care toata lumea lansa noi concepte politice (la fel de populist, Iliescu si Roman incercau sa nu se faca de ris), Geoana a trebuit sa faca fata unei duble provocari: sa ia fata vechii garde din PSD si a baronilor si sa ofere rapid un mesaj alternativ pe fondul degringoladei din Alianta DA.

Un mesaj oarecare nu ar fi fost de ajuns si astfel, el a trebuit sa vina cu un mesaj cu dubla bataie care sa-i ofere legitimitate atit in PSD, cit si in afara acestuia. Si l-a gasit. „Avem nevoie sa reformam clasa politica romaneasca, dar si partidul nostru. PSD trebuie sa dea tonul innoirii politice.

Nimic nu m-ar deranja mai mult decat sa vad ca metehnele vechi se perpetueaza”. Mergind pe ideea (deloc noua) a reformarii clasei politice el a combatut (recunoscind) chiar trecutul neonorabil al propiului partid.

A fost primul care a recunoscut ca propriul partid este parte a esecului clasei politice de dupa revolutie pe ambele axe: ineficienta guvernarii si coruptia din interiorul PSD.

Pentru aceasta a avut nevoie de curaj si a trebuit sa infrunte atit oligarhia adunata in jurul lui Adrian Nastase, cit si pe cea adunata in jurul lui Ion Iliescu. O miscare destepta, pe plan intern in PSD, a fost cea prin care, mai tirziu, a reusit sa-l atraga de partea sa pe Adrian Nastase.

Sau cel putin a reusit sa-l faca pe Nastase sa nu se opuna fatis proiectului sau.

De atunci, de cind a castigat alegerile in PSD si mai cu seama de cind a lansat gaselnita cu revolutia binelui si cu platforma sa politica de centru-stinga Geoana si-a internalizat atit de bine rolul justitiar de reformator al clasei politice incit cu greu mai iese din el. Sau nu mai iese deloc.

Pe unde merge poarta cu el acelasi mesaj sa recunoastem ca PSD a fost parte a esecului, avem nevoie de un PSD nou. De fapt acum Geoana se afla in prima etapa a vindecarii unei boli, a unui viciu, perioada de dupa perioada de negare.

Acesta este primul pas sa recunosti ca ai o dependenta si dupa aceia sa incerci sa o corectezi. Dependenta PSD poate fi rezumata la cateva vicii cum ar fi clientelismul, nepotismul, afacerile cu banii statului, birocratie, ineficienta in guvernare, limitarea mijloacelor democratice…

Daca ai reusit sa-ti dai seama de toate acestea, atunci poti merge mai departe.

In momentul de fata mi-l imaginez pe Geoana mergind intr-o sala in care sunt scaune asezate in cerc, in mijlocul unei camere, facind citiva pasi si asezindu-se, ridicind timid privirea si cu (falsa)sfiala rostind: Numele meu este Mircea Geoana si sunt pesedist…

Ar fi bine ca presedintele PSD sa depaseasca aceasta etapa. Sa se vindece, sa domine viciile, atit pe ale sale cit si pe ale partidului si sa dea un alt inteles atributului de pesedist.

Din pacate, atunci cind ridica ochii si rosteste mea culpa pentru partidul sau, pe celalalte scaune din mijlocul camerei nu prea mai sta nimeni.

Nastase este prea arogant sa recunoasca ce a facut patru ani ca sef de partid si de guvern, alde Hrebenciuc sau Mitrea nici nu mai stiu ce au facut, e starea lor naturala, iar Iliescu a fost la Cotroceni si zice ca nu a stiut niciodata nimic. Ei nu au trecut de faza de negare.