A meritat sa fie distrus comunismul?

Oare şi-ar fi putut imagina cineva acum un sfert de veac că ţările Pactului de la Varşovia aveau să devină membre ale NATO? Cine ar fi îndrăznit măcar să viseze la o posibilă aderare a acestor ţări la Uniunea Europeană? Şi totuşi, aceste lucruri au devenit realitate, în mare parte datorită şirului de evenimente care au dus în 1989 la prăbuşirea regimurilor leniniste din Europa Centrală şi de Est, şi la dispariţia Uniunii Sovietice în 1991. Perioada următoare, cea a tranziţiei post-comuniste, a fost caracterizată de mari speranţe şi nobile idealuri (dreptate, egalitate şi libertate), dar şi de frământări, frustrări, nevroze colective şi profunde dezamăgiri. Cu toate acestea, ceea ce odată se numea „Cortina de Fier” a devenit o regiune definită de un accentuat proces de democratizare ale cărui manifestări din ultimul deceniu au fost „Revoluţia Portocalie” din Ucraina şi sfârşitul regimului Iliescu în România, în ultimele luni ale anului 2004. În 2014, Maidanul din Kiev şi alegerile prezidenţiale din România au marcat noi momente în istoria emancipării civice din ceea ce a fost cândva Blocul Sovietic.

Nu pot scrie aceste rânduri fără a semnala semnificația epocală a condamnării regimului comunist din România de către președintele Traian Băsescu, pe data de 18 decembrie 2006, ca ilegitim și criminal. Recomandările Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România au inclus accesul deplin la arhive, dar și alte măsuri, între care „declararea crimelor și abuzurilor regimului comunist ca fiind crime împotriva umanității și în consecință imprescriptibile juridic”, „adoptarea urgentă a legii lustrației” și declanșarea unor acțiuni prin care pensiile foștilor activiști comuniști de frunte, foștilor conducători ai Securității, ai Miliției și ai Ministerului de Interne, ai ‚Justiției’ comuniste, să fie reduse la nivelul minim al pensiilor populației. Pe aceeași direcție se situau propunerile din Polonia venite din partea premierului din epocă, Jarosław Kaczyński, de a declara Służba Bezpieczeństwa (Securitatea) drept o organizație criminală și de a reduce până la anulare pensiile foștilor torționari.

După 1989, toate țările central şi est europene au organizat alegeri libere şi corecte, dar, de multe ori, rezultatele acestora au fost dezamăgitoare pentru prietenii societății deschise. Unele ţări din zonă au creat sisteme legale și instituţionale democratice robuste. Altele însă au lăsat de dorit la acest capitol, liderii lor bazându-se în schimb pe metode autoritare şi tolerând nivele ridicate de corupţie economică şi politică. În ansamblu, totuşi, situaţia democraţiei în regiune este bună, dar, în chip firesc, complexă şi uneori contradictorie. Cu alte cuvinte, previziunile apocaliptice care anunțau o continuă „Balcanizare” a lumii post-comuniste, ori chiar a întregii Europe, au dat greș. Dincolo de catastrofa iugoslavă, ceea ce s-a petrecut nu a fost balcanizarea Vestului, ci occidentalizarea Balcanilor (aici mă refer la România, Bulgaria și Albania). Actuala resurecție autoritară sub forma pontocrației în România și a orbanizării Ungariei indică însă reversibilitatea marilor transformări.

Un prim aspect pozitiv este faptul că suveranitatea populară a înlocuit dictatura monopolistă a aşa-ziselor „avangarde ale proletariatului”. Unanimitatea ideologică impusă prin forţă a dispărut. Jurnaliştii în aceste țări sunt de cele mai multe ori independenţi şi incisivi. Totodată a fost instaurată domnia legii, făcând parte din viaţa cotidiană a acestor societăţi, în pofida inevitabilelor imperfecţiuni ale sale. În unele ţări – de pildă în Ungaria sau Republica Cehă – partidele liberale au migrat către doctrina populismului naţionalist, acest fenomen reprezentând unul dintre pericolele pe care noile democraţii au fost nevoite să-l depăşească în prima parte a anilor ’90. În ultimii ani însă, această tendinţă şi-a pierdut influenţa şi impactul iniţial pe scena politică a țărilor din zonă. Majoritatea acestor țări a reuşit să izoleze mişcările şi forţele antidemocratice în perioada tranziției postcomuniste, deşi recent aceşti nedoriţi actori politici şi-au regăsit vocea, concentrându-se asupra opoziţiei împotriva integrării în Uniunea Europeană. Există și vocile radical-stângiste care consideră NATO o organizație imperialistă și cer ieșirea noilor democrații din această alianță.

În pofida realizărilor majore, nu au lipsit importante dezamăgiri şi regrese. După euforia şi bucuria iniţială ce a însoţit ruptura istorică reprezentată de revoluţiile din 1989, o parte din populaţie a fost tot mai frustrată și s-a simţit trădată de ritmul lent de construire a noii ordini politice. Gânditorul politic Ralf Dahrendorf nota în acest sens: „revoluţiile din 1989, ca orice alte asemenea fenomene din trecut, nu aveau cum să nu dezamăgească pe acei care li s-au alăturat datorită exageratei lor speranţe într-o nouă lume definită de o totală libertate de opinie, de egalitate şi democraţie fundamentală.”

Deşi democraţia, ca formă şi practică, există evident în Europa Centrală şi de Est, prezența valorilor liberale, a ethosului civic-democratic ca experiență mentală și afectivă, ramâne sub semnul întrebării în multe cercuri. Spaţiul politic al ţărilor postcomuniste este încă bântuit de spectre politice pre-moderne precum colectivismul tribal, fundamentalismul clerical şi etnocentrismul populist. Acestea generează suspiciune şi intoleranţă faţă de pluralismul politic, o valoare esențial democratică. În primele faze ale tranziţiei, valorile pluralismului au fost puse în prim-plan, dar, din păcate, în unele ţări, acestea au fost secondate mai târziu de fantasme colectiviste şi de frecvente izbucniri de intoleranţă ideologică (forme latente ori explicite de antisemitism, izbucniri anti-Roma şi împotriva minorităţilor în general). Tranzițiile postcomuniste au fost așadar marcate de asemenea sfidări precum cinism, coruptie şi apatia civică a populaţiei.

Procesul de privatizare, deşi iniţial aclamat drept o soluţie magică pentru probleme economice care au lovit aceste ţări, a fost nu de puţine ori folosit drept paravan de către vechile-noi elite pentru operaţiunile lor de jefuire a resurselor acestor ţări şi pentru hegemonie economică personală (de obicei, în încercarea de bloca accesul capitalului străin pe plan local). Cinismul şi dispreţul faţă de cultura discursului critic este larg răspândit, în timp ce viziunile autocompătimitoare şi autoglorificarea rămân în mod frapant prezente. Societăţile civile, iniţial pline de vitalitate, şi-au pierdut din avânt, iar foştii disidenţi au fost treptat marginalizaţi, în timp ce foştii „aparatcici” ai partidelor comuniste de dinainte de 1989 au reuşit să-şi păstreze influenţa politică în ţări precum Polonia, România şi, oarecum, Ungaria. Cu alte cuvinte, bătălia pentru democraţie continuă, în timp ce spaţiul postcomunist în anumite locuri este unul dominat de incertitudine, anarhie şi de o neîncetată luptă între prietenii şi duşmanii societăţii deschise.

În pofida acestor rezultate contradictorii, trebuie evitată tentaţia de a descrie tranziţia post-comunistă drept eşec total în unele ţări şi indubitabil succes în altele. Nici una dintre aceste tranziţii nu a decurs fără probleme, iar diferenţele în ritm şi grad de democratizare nu ar trebui să ne surprindă. De fapt, experienţa Europei Centrale şi de Est pune în lumină două modele de tranziţie de la guvernarea ideologizantă a partidelor leniniste la societatea deschisă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro