A rămâne sau a te întoarce le simt ca pe o opțiune, iar asta este tot ceea ce unii dintre noi ne-am dorit

Când a rămâne nu este o opțiune, a pleca nu este o alegere.Când a pleca nu este o opțiune, a rămâne nu este o alegere.

Eu nu am emigrat, eu am fugit din România. Probabil aș fi plecat oricum, dar mi-ar fi plăcut să știu.

Greu de pus în cuvinte ce poate face unui om amăgirea vieții netulburate, când măsura trăirilor este constructul dreptății. Desprinderea a cerut o intensitate pe care mi-o amintesc în imagini caleidoscopice, undeva între confuzie și nemurire, o descindere în nebunia de a lăsa în urmă ce simțeam, pentru ce bănuiam. V-aș putea vorbi despre tinerețe, despre felul ei de a se uita spre lume, dar am pierdut prea mult timp curtând adevărul – plecarea a fost și un alt fel de a mă uita. Fără o aplecare suficientă asupra intimității fenomenului, ideea străinătății era încă o cale de a evada din realitate.

Presiunea resimțită ajunsese la un nivel pe care îl toleram din ce în ce mai greu. Devenise oricum imposibil să mă delimitez de cumulul forțelor care o întrețineau, așa că nu mai puteam ști cât era lipsa siguranței și cât nevoia insațiabilă de a răzbuna sentimentul neputinței din copilărie, cel despre care se vorbea serios doar în bancuri. Existența opțiunii de a controla mediul în care trăiam accentua hipersensibilitatea și decontextualizarea – ceea ce ar fi putut să mă elibereze mă priva acum de posibilitatea unei alegeri reale.

Plecarea părea să fie împlinirea obligației de a nu mai îngădui o stare de fapt întreținută parțial, dar fundamental, de nevoia de a da sens unei suferințe. Vina supraviețuitorului rămâne durerea fantomă de atunci și de acum, firul roșu al procesului decizional, și continuă să fie unul dintre reperele interacțiunii dintre cei rămași și cei plecați – când unii simt obligația să-și urle nedreptatea și alții răspund prin obligația de a mima un Rai necesar. Am trăit mult pe de rost, pe mulți dintre noi încă ne trăiește prea mult trecutul. Din România încă se mai fuge, continuăm să ne hrănim, peste granițe, unii prin alții.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro