Ai fost crescut cu frică, dar vrei să fii un tată mai bun? Metode care ajută un bărbat să devină părintele de care copilul are nevoie

Mulți tați de astăzi își dau seama că nu vor să repete modelul dur în care au crescut. Dar cum înveți blândețea și empatia, dacă n-ai primit niciodată așa ceva? Un psiholog explică ce înseamnă „autoritate fără teamă” și cum se poate rupe lanțul traumei.

Să fii tată în zilele noastre înseamnă mai mult decât să asiguri un acoperiș și o masă caldă. Înseamnă să fii prezent, conectat emoțional, empatic. Dar ce faci când vii dintr-o familie în care nimeni nu ți-a vorbit despre emoții? Când ai fost crescut să taci, să te supui, să nu plângi, să nu deranjezi?
Mulți tați din generația actuală vor altceva pentru copiii lor. Dar sunt lipsiți de un model interior sănătos. Psihologul Ana Caterina Bedivan, cu formare în psihoterapie, psihodramă și modele relaționale neuro-afective ne arată cum se poate rupe lanțul traumei intergeneraționale – cu blândețe, dar și cu multă responsabilitate.

„Ce învață copilul tău nu e doar regula, ci felul în care reacționezi la stres”

Psihologul Ana Caterina Bedivan spune că autocontrolul și empatia nu sunt înnăscute. Sunt abilități care se învață. Iar pentru un tată crescut în frică, provocarea e uriașă – mai ales când copilul îl contrazice sau îl provoacă.

„Nu reacționa imediat. Inspiră adânc, numără până la 10. Asta îți dă timp să alegi conștient cum vrei să răspunzi, nu doar să reacționezi reflex”, spune specialista. Furia copilului nu e un afront personal – de cele mai multe ori, e o cerere de atenție.

Exemple de răspunsuri care rup cercul agresivității:

• „Văd că ești supărat. Poți să-mi spui ce te deranjează, fără să țipi.”
• „Nu sunt de acord cu ce spui, dar te ascult. Hai să vorbim.”
• „Nu-mi place tonul, dar sunt aici să te înțeleg.”

Rușinea nu e disciplină. E o frână a schimbării

„Așa am fost crescut și eu. Ce, am murit?” – e una dintre cele mai comune fraze auzite de la părinții noștri. Dar rușinea nu educă. Rușinea blochează, spune psihologul Ana Caterina Bedivan. „Antidotul rușinii este compasiunea. Învață să-ți arăți compasiune ție însuți – doar așa vei putea fi empatic cu propriul copil.”

Nu e vina ta cum ai fost crescut. Dar e responsabilitatea ta să nu mai transmiți același model mai departe. Rușinea spune: „Nu ești suficient. Nu ești în stare să fii altfel.” Compasiunea spune: „Ai fost rănit. Dar poți învăța să rănești mai puțin.” Atunci când ne simțim vinovați pentru propriile ieșiri, e mai ușor să ne ascundem în defensivă sau să dăm vina pe copil. Dar rușinea ține schimbarea pe loc. Ea ne încuie în cicluri de autocritică sau resemnare: „Așa sunt eu, n-am ce face.”

Compasiunea, în schimb, deschide ușa transformării. Nu înseamnă să negi greșelile, ci să le privești cu blândețe și curaj. Înseamnă să recunoști când ai greșit, să-ți ceri scuze și să repari – nu doar cu vorbele, ci cu gesturile de zi cu zi. A rupe modelul parental dur nu înseamnă să te rușinezi de trecut, ci să-ți asumi un viitor mai conștient. Iar acest viitor începe cu un pas mic: „Astăzi aleg să reacționez altfel.”

Empatia cere exercițiu

Ce faci când vrei să fii blând, dar n-ai fost niciodată învățat cum? Psihologul Ana Caterina Bedivan ne îndeamnă să privim vulnerabilitatea copilului ca pe o oportunitate, nu ca pe o slăbiciune.„Întreabă: Ce simți acum? Cum pot să te ajut? Reamintește-ți ce ai fi avut tu nevoie când erai copil. Empatia se antrenează. Blândețea fermă se învață.”

Empatia nu vine de la sine, mai ales dacă ai crescut într-un mediu în care emoțiile erau ignorate sau sancționate. Dar o poți construi, pas cu pas, prin exerciții simple de prezență și ascultare. Încetinește ritmul zilnic, privește-ți copilul cu atenție și încearcă să înțelegi ce se află dincolo de comportamentul care te irită: epuizare, teamă, frustrare, dorință de atenție?

Uneori, cheia este să te oprești din a „corecta” și să începi să „conții”. A ține spațiu pentru emoțiile copilului tău – chiar și atunci când sunt intense – este una dintre cele mai profunde forme de empatie. Iar pe măsură ce repeți acest proces, în mod deliberat, empatia nu mai e doar un concept vag. Devine un mod de a fi. Iar copilul tău învață, la rândul lui, cum să fie empatic, chiar dacă nici el nu are încă cuvinte pentru asta.

Autoritate fără frică

Un alt mit periculos este: dacă nu sunt dur, copilul nu mă va respecta. În realitate, un copil ascultă mai bine un părinte în care are încredere, nu unul de care se teme. „Disciplina nu înseamnă duritate”, subliniază psihologul. „Copiii au nevoie de claritate, predictibilitate, relații de încredere și limite ferme, dar blânde.”

În încercarea de a nu mai fi autoritari, mulți tați ajung să nu mai pună deloc limite. Sau devin „prieteni buni” ai copilului, căutându-i aprobarea. Rezultatul? Confuzie și nesiguranță.

Ingredientele unei autorități sănătoase sunt fermitatea blândă, coerența și consecvența, validarea emoțională și un model autentic de comportament.

Începe cu 5 minute de conectare zilnică

Dialogul nu trebuie să fie lung sau perfect. Contează să fie sincer și constant. „Cinci minute pe zi de conectare reală – ascultă ce-ți spune copilul, povestește-i ceva din copilăria ta, pune o întrebare deschisă. Joacă-te. Stați împreună. Rutina zilnică dă siguranță copilului”, recomandă psihologul.

Aceste 5 minute nu sunt un capriciu, ci o investiție emoțională. Ele pot deveni un ritual zilnic de reconectare: la finalul zilei, în drum spre școală, la masă sau seara, înainte de culcare. Nu trebuie să existe un subiect spectaculos. Un simplu „Cum a fost azi pentru tine?” sau „Ce ți-a plăcut cel mai mult azi?” poate deschide o ușă spre inima copilului.

Dacă n-ai fost obișnuit cu genul ăsta de deschidere, va părea la început nefiresc. Poate te simți stângaci, poate nu primești răspunsuri imediat. Dar copilul simte că ești acolo. Și mai ales: învață, prin exemplul tău, cum arată o relație sigură, unde sentimentele au loc și unde cineva chiar îl ascultă.

Cum arată un părinte rău și cum să rupi modelul parental negativ

Un părinte „rău” nu este neapărat unul care își iubește mai puțin copilul, ci unul care, adesea inconștient, perpetuează tipare nocive din propria copilărie. Semnele unui astfel de comportament includ:

• Reacții impulsive și furioase la comportamentul copilului
• Utilizarea frecventă a sarcasmului sau a umilinței ca metode de disciplinare
• Incapacitatea de a-și recunoaște greșelile sau de a-și cere scuze
• Neglijarea nevoilor emoționale ale copilului
• Lipsa de consistență în stabilirea și aplicarea regulilor

Pentru a rupe acest model, iată pașii care trebuie urmați:

• autoevaluează-te sincer. Recunoaște propriile puncte forte și pe cele slabe din rolul de părinte.
• caută sprijin. Participă la terapie sau grupuri de suport pentru a învăța noi strategii de parenting.
• stabilește limite sănătoase. În relația cu propriii părinți, dacă aceștia continuă să exercite o influență negativă.
• practică empatia și comunicarea deschisă. Ascultă activ copilul și validează emoțiile acestuia.
• repetă comportamentele pozitive. Chiar dacă la început par forțate, acestea devin naturale în timp și contribuie la construirea unei relații sănătoase.

Este important de menționat că schimbarea nu se produce peste noapte. Este un proces care necesită răbdare, perseverență și, adesea, sprijin profesional. A fi tată nu înseamnă să fii perfect. Înseamnă să fii acolo și să crești și tu odată cu copilul tău.