Alexandru Gussi: Revoluția franceză din urne. De ce Marine Le Pen e acum favorită

Victoria în primul tur a președintelui Macron (27,8%), cu peste 4.5% mai mult decât contra-candidata sa Marine Le Pen (23,15%), aparent anunță o repetare a scenariului de acum 5 ani. În 2017 raportul în primul tur a fost 24%-21%, pentru ca în al doilea tur rezultatul să fie fără drept de apel în favoarea actualului șef de stat francez: 66%-33%.

Dar cu cât pare mai evident că istoria se repetă, cu atât aceasta nu o va lua pe exact același făgaș. Deja sondajele ne arată că lupta este foarte strânsă, mai multe proiectând o finală în care Macron ocupă deocamdată primul loc, dar este în marja de eroare (51%-49% pentru IFOP, probabil cel mai credibil institut de sondare) fiind deci dependent de un absenteism care deocamdată se anunță mai important decât în primul tur, ceea ce-i poate fi fatal.

Nu vom rezuma aici campania electorală, totuși trebuie să amintim că ultimul val de Covid, apoi războiul din Ucraina au marginalizat mediatic campania electorală. Și asta în ciuda unei oferte politice importante: 12 candidați. În plus, actualul președinte a ales ultimele zile legale pentru a-și anunța oficial candidatura, a refuzat orice dezbatere și a avut un singur miting important, mizând aproape exclusiv pe statura sa instituțională. Calculul pare că i-a reușit pentru primul tur, dar marea lui problemă este absența unei rezerve de voturi potențiale, aceasta fiind și principala surpriză de duminică.

În 2017, principala rezervă de voturi venea de la candidatul de pe locul 3, François Fillon (Republicanii, LR) care avusese 20%, iar majoritatea voturilor s-au dus în turul al doilea pentru candidatul Macron. Între timp președintele Macron și-a ales cei doi premieri succesivi dintre membrii LR, iar majoritatea principalilor miniștri provin din același partid de centru-dreapta. De facto LR e un partid perceput ca fiind, prin oamenii săi, la guvernare, dar e și principalul partid din opoziția parlamentară. Asta explică mai mult decât orice falimentul, la propriu și la figurat, al candidatei LR Valérie Pécresse (4,78%).

Macron a absorbit electoratul LR din primul tur, dar nu mai poate spera mare lucru de la o fracțiune din alegătorii lui Pécresse care vor veni cu el. Deci actualul președinte-candidat trebuie să privească spre alte voturi potențiale, iar pe 10 aprilie cel care a avut un rezultat spectaculos e Jean-Luc Mélenchon, ajuns pe locul 3 cu 21,95%. Tribunul stângii radicale, fost ministru socialist, aliat în trecut cu comuniștii, a reușit în numele votului util să unească majoritatea stângii și a extremei stângi. Duminică seara și-a îndemnat susținătorii să “nu dea nici măcar un vot” către Marine Le Pen. Totuși e îndoielnic că va fi ascultat, cele două extreme se ating la nivel sociologic împărțind majoritatea electoratului popular, la nivel ideologic prin euroscepticism si anti-mondialism, precum și în ceea ce privește programul economic. Mélenchon e un cunoscut prieten al dictatorilor, are cuvinte de laudă pentru regimul din Cuba, era un prieten al lui Chavez și, ca și Le Pen, era un filo-putinist declarat, schimbând macazul după declanșarea invaziei din Ucraina.

Venind dinspre cele două extreme ale spectrului politic, Mélenchon și Le Pen răspund unei radicalizări populiste și anti-sistem a electoratului francez, fapt ce nu are nimic original în lumea de azi, dar care, prin proporțiile sale, poate determina un seism politic pe 24 aprilie. În acest sens este semnificativă influența pe care a avut-o războiul din Ucraina. Cultura politică și mediatica din Franța este istoric foarte complezentă cu Moscova. În plus există destule dovezi că Rusia a cultivat candidații anti-sistem: Le Pen în primul rând, dar și Mélenchon și Zemmour. Deși opinia publică și-a arătat solidaritatea cu Ucraina, deși războiul este subiectul central al mass-mediei franceze din ultima lună, iar președintele Macron a beneficiat inițial de o creștere spectaculoasă după declanșarea războiului (de la 24% la puțin peste 30%), totuși suma voturilor pentru candidații percepuți ca pro-Putin a rămas constantă, ba chiar a crescut semnificativ spre sfârșitul campaniei. Asta ne arată determinarea unui vot anti-sistem care a depășit net majoritatea absolută (un total puțin peste 60% pentru 8 candidați anti-sistem).

Adevărul este că alternanța e dorită de o majoritate a electoratului. Macron pare că-și leagă speranțele de vechiul discurs despre imperativul de a “stopa extrema dreaptă”, un discurs care istoric este din ce în ce mai puțin eficient. Iar în aceste zile e cu atât mai puțin credibil cu cât Macron pare că și-a dorit această finală cu Le Pen. Lupta cu populiștii e politic comodă, minus atunci când aceștia devin majoritari.

Acum cinci ani Macron însuși a dus o campanie populistă anti-sistem, s-a vorbit despre un extremism de centru căci era îndreptată împotriva politicienilor, dar pro-europeană. Totuși asta lasă urme, a lăsat mulți dezamăgiți, printre care majoritatea alegătorilor săi care proveneau de la stânga și care acum, așa cum ne arată noua geografie electorală, s-au dus la Mélenchon și nu se vor întoarce decât în mică parte pe 24 aprilie. Frustrarea stângii ex-Macron este cu atât mai mare cu cât promisiunea de acum 5 ani a fost tocmai de a limita progresul extremei-drepte, ceea ce nu numai că nu s-a întâmplat, dar presa de stânga consideră că unii miniștrii ai lui Macron au preluat o parte din retorica zonei împotriva căreia președintele se declară acum unica soluție.

În această atmosferă trebuie amintită performanța fostului jurnalist Eric Zemmour, calificat de mulți analiști ca fiind de extremă dreaptă, al cărui radicalism a fost decisiv în dez-extremizarea imaginii Marinei Le Pen. Zemmour a fost nu numai vedeta pre-campaniei, ajungând in sondaje pentru scurt timp pe locul doi, dar și cel care a impus temele acesteia: insecuritatea, imigrația, islamul. În acest context Le Pen a pierdut inițial puncte lăsându-i aceste teme lui Zemmour și concentrându-se asupra dimensiunii sociale, a puterii de cumpărare, a unui discurs economic etatist. Când populația a început să resimtă efectiv efectele inflației aceste ultime teme au devenit decisive. Trebuie aici spus că așa cum dispariția dreptei la nivel național e cauzată de faptul că Macron i-a luat locul, simetric, dispariția socialiștilor nu e rezultatul fenomenului Mélenchon, care e mai degrabă o cauză, ci a instalării partidului Marinei Le Pen pe sociologia și geografia electorală sedusă de populismul economic care caracterizase mult timp electoratul stângii socialiste și comuniste.

În concluzie putem spune că retorica “barajului în fața extremei-drepte” nu va putea funcționa la fel de bine ca acum 5 ani. Seduce un electorat al stângii, mai ales a celei moderate (de la socialista Hidalgo cu doar 1,75% și în jur de 5%-7% votul util pentru Mélenchon) care e insuficient pentru a decide rezultatul final. În general stânga s-a radicalizat anti-sistem și va fi foarte tentată să se abțină. Votul pe cartiere va arăta dacă o teamă colectivă a celor proveniți din imigrație nu-l va ajuta poate pe Macron, dar nici asta nu este suficient.

O altă temere poate fi mai eficientă: cea de programul economic al Marinei Le Pen. De altfel fenomenul Zemmour a rezistat unei prăbușiri (a luat 7%, ceea ce i-a asigurat locul patru și un viitor în politică) tocmai din cauza virării spre stânga a programului economic al Marinei Le Pen care prevede, spre exemplu, scăderea vârstei de pensionare, pe când Macron anunță creșterea acesteia. Deși sondajele deocamdată arată că electoratul lui Zemmmour se duce masiv către Le Pen, nu este clară măsura în care dezbaterile pe programe, care vor începe abia acum, nu vor demobiliza votul anti-sistem de pe dreapta. Votul Le Pen a fost până acum un vot de protest, perspectiva unei victorii efective a acesteia îi poate face pe unii să se răzgândească. Electoratul conservator îl poate salva pe progresistul Macron pentru că nu gustă aventurile economice. În plus bilanțul economic al lui Macron este decent, chiar bun din punctul de vedere al scăderii șomajului, singura mare promisiune împlinită. E adevărat însă că acest bilanț pozitiv s-a făcut cu prețul unor datorii record care nu lasă prea mare marjă de manevră următorului guvern, oricare ar fi acesta.

Marine Le Pen era acum cinci ani partizana ieșirii Franței din zona euro, ceea ce contat mult în înfrângerea pe care a suferit-o. Acum și-a schimbat programul, e mai puțin anti-europeană, dar victoria sa ar reprezenta o catastrofă pentru instituțiile europene și pentru întregul sistem politic european. Să nu uităm însă că Franța este cea care a provocat un seism similar atunci când prin referendumul din 2005 a respins Tratatul constituțional european.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro