Ambitiile megalomanice ale lui Putin si proiectul de revansa geostrategica a Chinei

Andrei Ilarionov a fost în perioada 2000 – 2005 consilierul lui Vladimir Putin pentru politici economice. Deși mai puțin cunoscut în exterior ca fostul prim ministru Mihail Kasianov (2000-2004) sau ca Boris Nemțov (vicepremier în perioada 1997-1998) el este totuși unul dintre membrii importanți ai așa numitului grup liberal care a deținut poziții importante de putere în timpul primului mandat al lui Putin dar a sfîrșit prin a deveni parte a unei foarte vocale opoziții față de liderul de la Kremlin. E suficient să menționăm faptul că Ilarionov (care a avut un rol esențial în formularea politicilor economice de la acea vreme, între care introducerea taxei unice de 16 procente și constituirea unui fond de stabilizare financiară alimentat din veniturile provenind din petrol și gaze naturale) a fost reprezentantul personal al președintelui Federației Ruse în grupul G8. În ianuarie 2005 a demisionat din toate pozițiile oficiale declarînd că “Rusia a devenit astăzi o altă țară, nu mai este una liberă și democratică ci o țară condusă de o elită autoritară”. Prin urmare el era în poziția de a ști destul de bine cum arătau cu adevărat lucrurile în culisele puterii de la Moscova.

Iată de ce nu se poate trece prea ușor peste o declarație publică recentă făcută de Ilarionov în timpul unei conferințe care a avut loc la Palanga, în Lituania, citată și în mass media românească. Principala dezvăluire e aceea că Rusia se pregătește de un conflict major cu Occidentul de mai bine de zece ani. Inclusiv în ceea ce privește planurile de anexare a Crimeei și de intervenție în estul Ucrainei. Din punctul de vedere al lui Vladimir Putin Rusia trebuie să-și ia revanșa după “înfrîngerea” suferită la încheierea războiului rece. Această dezvăluire infirmă un leitmotiv utilizat frecvent de “avocații” din Occident ai agresiunii rusești din Ucraina care nu prididesc să explice că tot ceea ce face Moscova nu este decît o reacție legitimă în fața provocările permanente ale europenilor și americanilor.

Așa a fost nevoit Occidentul, spre suprinderea sa, să trebuiască să caute soluții de reacție față de așa numitul “război hibrid” dus de Kremlin care, se vede acum, fusese minuțios pregătit cu mult timp în urmă. Acesta presupune înlocuirea acțiunilor militare tradiționale, la vedere, cu un întreg ansamblu de acțiuni neconvenționale, de la utilizarea unor trupe speciale “mascate”, fără însemne, pînă la exercitarea unor presiuni economice, o virulentă ofensivă propagandistică în interior și exterior, infiltrarea unor canale mediatice din străinătate, atacuri cibernetice, utilizarea corporațiilor rusești ca vectori de influență în diferite state.

Trei sunt beneficiile acestuit tip de demers: 1. poate fi totuși negat oficial, ceea ce Rusia face constant, în ciuda tuturor evidențelor; 2. rămîne în general sub pragul în care oprobiul opiniei publice internaționale ar atinge cote critice; 3. exploatează abil în propriul folos chiar pîrghiile pe care le oferă democrația liberală precum libertatea de expresie, libertatea presei, deschiderea piețelor și libera concurență. De exemplu și pentru Rusia dar și pentru China marile corporații, fie ele de stat sau private, sunt în mod clar în același timp și vectori de infuență ai regimului oriunde acționează în străinătate. Un lucru pe care occidentalii l-au descoperit destul de tîrziu și în fața căruia rămîn oricum în continuare vulnerabili și pe care și România îl ignoră cu multă seninătate.

Ceea ce spune Andrei Ilarionov nu ar trebui de fapt să surprindă, chiar dacă detaliile de culise sunt evident interesante. În ultima decadă propaganda anti-occidentală din Rusia dar și cea din străinătate (mai ales prin intermediul canalului TV de știri Russia Today) s-a intensificat constant în timp ce, cu puține excepții, mai toate vocile critice din interior au fost înăbușite. În acest timp Moscova a făcut tot ce i-a stat în putință, și în mare a și reușit, să blocheze mai toate proiectele de diminuare a dependenței Europei față de livrările de gaz rusesc. Nabuco, principalul concurent South Stream, a fost practic scos din circuit iar cu ajutorul consistent al fostului cancelar german Gerhard Schroder a fost realizat un gazoduct prin Marea Baltică care ocolește Polonia și Ucraina. Însă pînă la criza ucrainiană, în ciuda precedentului din Georgia din 2008, nici europenii și nici americanii nu au luat în mod real în serios toate aceste evoluții.

Fostul consilier al lui Putin mai face încă o observație importantă. Practic Moscova a “legalizat agresiunea externă”, prin prevederi concrete existente în legislația națională referitoare la așa numita “lume rusă”, despre care președintele rus a vorbit explicit pe 27 iulie în cursul unei manifestări care marca aniversarea creștinării popoarelor slave. Interesant este și faptul că tot el dezvăluie că Vladimir Putin împarte lumea occidentală în trei mari tabere: 1. Occidentul anglo-saxon (Statele Unite, Marea Britanie, Australia, Canada); 2. țările din “prima linie”, respectiv Polonia, România și țările baltice; 3. un spațiu al Europei continentale (în principal Germania, Franța, Italia) care, speră Kremlinul, ar putea rămîne neutre sau chiar balansa de partea sa. În aceste condiții Moscova își propune drept obiectiv strategic decuplarea “frontului anglo-saxon” de “țările din prima linie” de unde și declrația lui Ilarionov, citată și de mass media autohtonă, că nimeni nu ar trebui să doarmă liniștit nici la Vilnius, nici la Riga sau Tallin, dar nici la București.

Însă la o primă privire, cel puțin o parte din calculele Moscovei s-au dovedit eronate. În ciuda unor evidente opoziții interne (precum Ungaria, Bulgaria sau Cipru) Uniunea Europeană a impus pînă la urmă o serie de măsuri punitive împotriva Rusiei, cu efecte deloc neglijabile. Agresiunea din Crimea nu doar a întărit coeziunea NATO și a dat unei organizații care trecea în mod evident printr-o criză de identitate un nou sens al misiunii sale în Europa dar a și reconsolidat partenariatul transatlantic destul de fracturat în ultima vreme de cazul Snowden și de retorica anti-americană tradițională cultivată cu precădere de cercurile de stînga, acum și de cele de extremă dreaptă, de pe vechiul continent.

Apoi, deși controlează prin interpuși o porțiune în estul Ucrainei, mai ales în zona Donetsk, Rusia a provocat o resentimente masive în interiorul celei mai mari părți a populației chiar și acolo unde se bucura în trecut de multă simpatie. De pildă televiziunile de la Moscova s-au inflamat în ultimele săptămîni împotriva unei populare cîntărețe ucrainiene, Anastasia Pryhodko, care a decis, în semn de sprijin, să cînte pentru soldații guvernului de la Kiev antrenați în lupte împotriva “rebelilor” din est. Anastasia, al cărei tată este etnic rus, reprezentase în 2009 Rusia la concursul Eurovision cu o melodie pe care o interpretase în rusă și ucrainiană. Acum a declarat că nu va mai concerta niciodată în marea țară vecină: “Nu pot să cînt pentru ocupanți, ar fi trădarea supremă”. Dar probleme sunt și în interior. Cu tot controlul draconic împotriva scurgerii de informații, rușii au început să afle despre soldații uciși în conflictul din Ucraina în condițiile în care poziția oficială a Kremlinului, aceea că e vorba de militari aflați în concediu care au decis să lupte “voluntar” acolo, devine tot mai greu de susținut. Și elanul patrotic s-a mai domolit cumva în urma sancțiunilor. Un sondaj de opinie recent releva că rușii deși sunt dispuși într-o proporție relativ consistentă să renunțe la brînzeturile franțuzești sau la vinurile italiene dar nu prea vor să renunțe și la mașinile germane sau la excursiile prin Europa. Iar Maria Șarapova, port drapelul Federației Rusiei la Olimpiada de la Londra, a refuzat public să renunțe la statutul de rezident american (locuiește în Florida) și să-și mute toate conturile bancare în țara de origine așa cum îi cereau autoritățile de la Moscova

În fine, deloc neglijabil este impactul economic. Rusia a intrat în recesiune, rubla s-a devalorizat masiv (este moneda cu cea mai mare cădere din lume după pesosul argentinian) și, doar pînă acum, cel puțin $100 miliarde au ieșit din țară de la aplicarea sancțiunilor. Europa Occidentală pare să ia mult mai în serios ideea de a-și reduce dependența față de livrările Gazprom. Sigur că asta nu se va întîmpla peste noapte iar rușii au semnat între timp un acord major, de circa $400 miliarde, pentru livrări de gaze naturale către China. Însă acesta din urmă va începe să opereze efectiv cel mai devreme în 2019 iar pînă atunci Gazprom trebuie să investească în jur de $50 miliarde pentru a construi gazoductul către China. Pînă una alta corporația rusă, confruntată cu imposibilitatea de a mai obține finanțări bancare din Vest, a fost nevoită să solicite un împrumut de stat de $55 miliarde. Și, foarte îngrijorător pentru ruși, probabil și în urma unor mișcări de culise ale americanilor, prețul barilului de petrol a căzut sub $100, undeva în zona $93 – 95. Or, sub $90 dolari pe baril Rusia începe să fie afectat semnificativ în plan economic, mai ales în ceea ce privește încasările la bugetul de stat (contribuția sectorului energetic la bugetul de stat este 50 procente) pe care care se bazează nu doar mulțimea de proiecte geostrategice megalomanice ale Kremlinului ci și capacitatea acestuia de a asigura pacea internă prin subvenții interne masive, cum ar fi cele aferente prețului plătit de către populație pentru energie.

Cu toate acestea, în ciuda avertismentele analiștilor Kremlinul pare că trăiește într-o realitate economică paralelă. Aflăm permanent despre tot felul de proiecte gigantice, de regulă militare (zeci de noi avioane de luptă și nave de război, extinderea unor baze militare, deschiderea sau redeschiderea altora, un exemplu fiind cea din Cuba) sau despre varii cadouri financiare pe care Putin le face unor state fie pentru a le atrage în Uniunea Euroasiatică, precum Belarus sau Armenia, fie pentru a le cumpăra simpatia politică (Argentina, Cuba, Ungaria). E poate semnificativ să facem observația că în timp ce o mulțime de state s-au luptat sau se bat pentru a intra în Uniunea Europeană rușii trebuie să obțină aderarea altora la Uniunea Euroasiatică fie oferindu-le mari sume de bani fie amenințîndu-i cu sancțiuni economice drastice (cazul Ucrainei, Republicii Moldova, Georgiei). Și să nu uităm Crimea, unde se apreciază că Moscova trebuie să vină cu un influx fiananciar de minimum $20 miliarde. Una peste alta Vladimir Putin nu pare să țină cont de lecțiile războiului rece în care o Uniune Sovietică semnificativ mai puternică si mai influentă ca Rusia de astăzi, care este în fond o economie de dimensiuni medii, comparabilă cu aceea a Italiei, a clacat economic atunci cînd ambițiile i-au depășit cu mult resursele.

Ceea ce nu înseamnă însă deloc că trebuie să subestimăm pe termen scurt și mediu capcitatea Moscovei de a provoca destabilizări semnificative mai ales în zona statelor de primă linie. Cert este că rușii vor să mențină presiunea, mai ales în zona țărilor baltice, la cote ridicate. Un exemplu e arestarea a unui ofițer estonian la granița dintre cele două țări. Un altul sunt declarațiile făcute recent de Serghei Lavrov, ministrul de externe al Federației Ruse, într-un interviu acordat Bloomberg TV: “sunt mulți polonezi, lituanieni, europeni care luptă în Ucraina de partea guvernului de la Kiev”. Acest gen de fumigene aruncate în spațiul public fără nici un fel de dovezi combinate cu o propagandă agresivă permanentă sunt menite pe de o parte să provoace iar pe de alta să inoculeze atitudini defetiste în principal în țările baltice dar și în țări ca România. Nu e foarte clar în ce măsură comporamentul Moscovei e dictat exclusiv de către Vladimir Putin. Sunt destule indicii că există o competiție între o linie naționalistă mai aventuristă și una ceva mai prudentă. Pericolul este ca prima tabără să creadă că pînă la urmă Occidentul nu va risca o confruntare majoră cu Rusia de dragul Lituaniei, Letoniei sau Estoniei așa că riscurile unei agresiuni directe asupra acestora, pretexte se pot inventa oricînd, în ciuda apartenenței lor la NATO ar fi minimale.

Problema securității globale, și implicit riscurile legate de posibilul compartament al Rusiei în regiunea care ne privește direct, devine și mai complicată dacă luăm în calcul și China. Tensiunile dintre Beijing și Japonia,Vietnam, Filipine din estul îndepărtat, în combinație cu criza ucrainiană, cu anexarea Crimeei care agită Europa, ar putea încuraja cercurile naționaliste din ambele puteri să ia în calcul și alte pariuri riscante în regiunile lor. Mai ales că, la fel cum Kremlinul este extrem de preocupat de posibilitatea difuziei prin Ucraina a unui tip de societate și a unui tip de militantism civic care i-ar eroda masiv baza de putere (de unde și inițiativa organizării unor “brigăzi anti-Maidan” în interiorul Federației Ruse) și la Beijing sunt privite cu îngrijorare masivele proteste în curs din Hong Kong. Autoritățile chineze (care au acuzat și ele, ce surpriză!, că acestea ar fi fost orchestrate de către americani și britanici) au făcut, ca de obicei, tot ceea ce este posibil pentru a bloca ca informații, fotografii sau imagini video să ajungă în resul Chinei. Oricum, ca regulă generală toate rețelele sociale internaționale Facebook, Twitter, Instagram sunt blocate. La fel și YouTube. Ce să mai vorbim de canalele de televiziune occidentale precum CNN sau BBC dufuzate înhoteluri! Cei care au fost în China știu că oricînd se difuzează lucruri care deranjează autoritățile ecranele devin brusc negre.

Din această perspectivă este interesant de văzut care este perspectiva chineză asupra confruntării geopolitice cu Occidentul, în principal cu americanii. China fiind țara cu care România, prin intermediul lui Mircea Dușa, ministrul Apărării, tocmai s-a arătat gata să “intensifice cooperarea militară”! Cum poate intra în astfel de aranjamente România, membru NATO și partener strategic al Americii, cu o țară care și-a asumat explicit confruntare geopolitică cu Statele Unite, principalul nostru pilon de securitate nu ridică doar mari semne de întrebare ci ar trebui să fie și un serios motiv de preocupare. Spre știința d-lui Dușa și a premierului Ponta tonul confrontațional al Beijingului față de America s-a înăsprit puternic în ultima vreme, mai ales după venirea la putere a lui Xi Jinping, pe care mulți în consideră a fi cel mai puternic lider chinez de la Mao încoace. O situație descrisă sugestiv de coperta de deschidere din The Economist care titrează: “Xi who must be obeyed”. E foarte posibil ca Xi, ca și Vladimir Putin, să vadă în cultivarea retoricii naționaliste o soluție pentru a abate atenția de la eventualele demersuri civice critice care ar putea eroda autoritatea Partidului Comunist. Proteste precum cele din Hong Kong riscă să pună în discuție un aranjament politic prin care Partidul Comunist Chinez renunță tacit la cea mai mare parte a constrîngerile ideologice impuse populației (considerate tabu în trecut), acceptă mai toate ingredientele societății de consum, inclusiv posibilitatea de a acumula capital și proprități, cu condiția de a nu se pune în nici un fel în discuție autoritatea actualei elite politice. Idei precum alegeri libere sau o justiție independentă sunt din acest punct de vedere total inaceptabile. De pildă, zecile de canale ale televiziunii de stat din China la nivel național și regional au o marjă de manevră destul de largă în ceea ce privește producția programelor de divertisment, documentarelor, serialelor TV (mai ales cele istorice sunt chiar exportate cu succes în exterior) dar toate programele de știri sunt controlate strict și sunt distribuite dintr-un centru unic aflat la Beijing. Altfel articolele sau programele de televiziune care abordează chestiuni delicate din punct de vedere politic sunt atent supervizate de oficialități. Așa că deși linia oficială în ceea ce privește Statele Unite sau alte puteri occidentale se menține în general în limite critice rezonabile frustrările, resentimentele și ambițiile Chinei sunt transmise de o manieră semioficială prin canalele media de stat care sunt, toate, ferm controlate de către Partidul Comunist.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro