Amintire cu haiduci

M-a sunat Macaraua*, la sfârșit de octombrie: „Salut, Mihai! Luăm un castel în Ardeni, două nopți, la-nceput de decembrie! Vii și tu?”. Am crezut că n-aud bine: „Ce luați, mă?”. El mi-a explicat cu răbdare: „Un castel. Dă-l naibii, cât poate să coste?”. Am râs, am zis că-i o glumă. Nu era nicio glumă. Macaraua nu glumește.

Satul se numea Chassepierre, castelul se numea La Bavière, iar râul care curgea prin fața lui se numea Semois. Am ajuns acolo în prima vineri din decembrie și am plecat duminică, la începutul după-amiezii. A fost foarte frumos. Castelul era o hardughie mult mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară, care ar fi putut caza un număr cel puțin dublu de oaspeți (din motive de răzgândire a unora, eu am fost trimis să dorm, singur, într-o cameră cu zece paturi. Ce era să fac? Am dormit în zece paturi. Albă-ca-Zăpada n-a dormit decât în șapte, deci am fost clar peste ea).

Nu am de gând să relatez ce fac românii în jurul focului, noaptea, în curtea unui castel din Ardeni; e foarte plăcut de trăit așa ceva (chitare, dans – frumoasa Dafina și partenerul ei au făcut o demonstrație senzațională de tango – fripturi, ceaun, bancuri, bere, povești nesfârșite – „Zi-o p-aia cu Bebegrasu și Forduțu’!” – paella cu fructe de mare, ca la noi în Maramureș etc), dar nu interesează pe nimeni. Atunci, însă, când o doamnă foarte inteligentă s-a pornit să mă certe, lucrurile au devenit subiect de articol. Doamna îmi este cititoare, așa că nu m-am încumetat să-i dau replica de-adevăratelea (păi câte cititoare am eu, ca să-mi permit să fac pe țâfnosul?), dar acel dialog m-a pus pe gânduri. Pe scurt, doamna îmi reproșa că-mi bat joc de „oamenii simpli” (scrisesem cândva un articol**, la acela se referea).

Teoria ei era limpede: cezura socială n-ar trebui să existe. Noi, oamenii complecși, n-are trebui să râdem ca hienele, ascultând a mia oară aventurile bietului Bebegrasu și ale Forduțului său. Dar cezura socială există. Un Bebegrasu n-ar fi niciodată invitat la un castel în Ardeni, și chiar dac-ar fi, n-ar avea nimic de vorbit cu nimeni – și nimeni n-ar avea nimic de vorbit cu el. Mai mult: cezura socială există nu numai între middle class și lower class, dar și între middle class și upper class. Ca fost ziarist, pot spune cu mâna pe inimă că oamenii bogați n-au nimic de vorbit cu noi, ăștia complecșii. Nu-i interesăm, și au dreptate. Lumea noastră și lumea lor sunt separate foarte net, nu de bani (banii-s altceva), ci de timp. Timpul lor e a lor, iar timpul nostru e al muncii – că altfel, de unde bani? La ei nu-i așa.

Mă tot întrebam, acolo lângă foc, dacă nu cumva doamna n-avea dreptate. Dar cred că știu și mai cred că, în forul ei interior, și ea știa: n-avea. Adevărul adevărat este că femeile sunt mult mai inflexibile în privința diferențelor de clasă, și chiar dacă în teorie se străduiesc să fie cât mai corecte politic, când vine vorba de practică se schimbă calimera. Oho, cum se mai schimbă! Mi-am amintit de astă-vară.

Mircel, Fănică și cu mine ne vorbiserăm să facem împreună concediul la mare, aici în Belgia, în localitatea De Panne (chiar lângă frontiera franceză), că e mai convenabil la preț. I-am spus noi și lui Bărbătuș de proiect, el a fost mai mult decât de acord, așa că le-am delegat pe soții să găsească o cazare bună și ieftină. Ele au găsit vila Esprit de Mer, cu trei camere la etaj (la parter locuia proprietăreasa cu familia ei): Marée Basse, Marée Haute și Brise-Lames, așa se numeau camerele și erau ce trebuie, așa că noi trei am fost încântați, dar am întrebat: „Păi, și Bărbătuș? El unde-o să stea?”. Cele trei doamne ale noastre au început să ne aburească: că Bărbătuș vorbește urât… că bea prea mult… că e vulgar și spune glume porno… că face dezacorduri în exprimare… că râgâie ostentativ… că ascultă manele la boxa lui portabilă, nici măcar la căști… că nu știe nici engleza nici franceza… că ne face de rușine la restaurant… pe scurt, o mie și unul de pretexte, numai adevărul nu ni-l spuneau cinstit: Bărbătuș nu era middle-class, iar ele nu voiau să-și strice concediul luându-l și pe el. Pe unul dintre oamenii simpli. Ăsta era păcatul lui originar!

Nu că cezura socială e singura care există: cea generațională e cel puțin la fel de adâncă. Acolo în Ardeni au fost și doi adolescenți, aduși de părinți cumva împotriva voinței lor – care adolescenți s-au plictisit de moarte. Trei zile și două nopți n-au scos o vorbă, cel puțin nu către noi, „bătrânii”. Au discutat între ei despre jocuri video (eu trăgeam cu urechea), dar atât. Pe cât de frumos a fost pentru mine la castel, pe atât de boring a fost pentru ei. Îi înțeleg perfect! Citeste continuarea pe Contributors.ro