Angajarea și dezangajarea Americii la Marea Neagră

În ajunul vizitei recente a lui Bogdan Aurescu la Washington, domnul ministru afirma, într-o intervenție la Antena 3, că „nu cred[e] că este reală și nu se poate confirma o dezangajare a SUA față de regiunea în care se află România”. Declarația repetă, protocolar și diplomatic, așa cum îi stă bine oricărui ministru de externe, discursul oficial al României în privința relației transatlantice. Aspirațional sau descriptiv, Bucureștiul speră sau are încrederea că Washington-ul își va asuma în continuare să rămână angajat în problematicile politice și de securitate din regiunea extinsă a Mării Negre. Ar fi absurd să fie altfel.

Și există suficiente motive să credem că afirmațiile domnului Aurescu sunt conforme cu realitatea. Având în vedere creșterea cooperării dintre Statele Unite și Ukraine, unde are loc o intensificare aproape fără precedent a relațiilor bilaterale dintre cele două state, precum și a promisiunilor și investițiilor deja anunțate de partea americană în România, sunt motive întemeiate să credem că Statele Unite rămân, în momentul de față, extrem de angajate în regiunea extinsă a Mării Negre.

Dar domnul Aurescu nu ar fi simțit nevoia să facă o astfel de declarație cu privire la angajamentul american la Marea Neagră dacă nu ar fi existat un discurs public, poate nu foarte proeminent dar cu siguranță prezent, despre o potențială dezangajare a Statelor Unite din regiunea noastră. De altfel, comentariile neinspirate ale domnului Dan Barna, în timpul audierilor din Parlament, din postura de ministru de externe desemnat, au atras atenția publică asupra unor opinii sau perspective politice care nu sunt chiar absente în cercurile și birourile unor potențați lideri români. Fie că vorbim de lideri din opoziție sau de foști vice-premieri, există o anumită impresie sau cel puțin o narațiune despre re-poziționarea SUA către Indo-Pacific și implicațiile geostrategice pentru România și regiunea în care țara noastră se află. Faptul că refuzăm să discutăm despre ele în mod public, pentru a nu vătăma consensul de politică externă, nu înseamnă că aceste idei sau narațiuni vor dispărea de la sine.

Problema principală pe care o văd în această (ne)dezbatere este legată de ambiguitatea conceptuală privitoare la „dezangajare”. Ce înseamnă, mai exact, că America s-ar putea dezangaja din regiunea noastră? Ce înțelegem prin dezangajare? Această întrebare este relevantă nu doar pentru a da mai multă coerență și substanță intelectuală acestor comentarii sau idei care circulă prin diverse cercuri, ci și pentru a putea evalua, într-un viitor ipotetic, dacă Statele Unite vor decide să se dezangajeze din această regiune. Nimic nu rămâne la fel la infinit până la urmă, totul se schimbă la un moment dat sau altul.

Așadar, la ce ne referim prin dezangajare? Și, mult mai important, în special pentru orice analist care își merită salariul, care ar trebui să fie acele manifestări empirice necesare și suficiente pentru a putea constata, cu un grad variabil de certitudine, că Statele Unite se dezangajează? Care sunt elementele necesare și suficiente pentru a putea spune că da, nu ne mai putem baza pe angajamentul American în regiune?

Domnul Dezangajare

Dacă dezangajarea ar fi o persoană, cum l-am putea identifica? Să spunem că ne-am aștepta ca Domnul Dezangajare să intre în orice moment pe ușa casei, cum ne-am da seama dacă este sau nu persoana pe care o așteptăm? Care îi sunt trăsăturile feței, care îi este vestimentația, cum ar trebui să se comporte? În lipsa unei clarificări conceptuale de acest tip, este aproape imposibil să avem o dezbatere sau o analiză de substanță cu privire la o ipotetică dezangajare, indiferent dacă ea ar avea loc în prezent sau într-un viitor nedefinit.

Înainte de a vorbi despre dezangajare și cu siguranță înainte de a emite verdicte despre prezența sau absența dezangajării trebuie să avem foarte clar care îi sunt elementele constitutive. Ori comentariile publice și ideile care circulă prin subteranele politicii românești nu pare să ofere prea multă atenție definirii și operaționalizării conceptului cheie în ceea ce privește dezangajarea. Pe de o parte, este de înțeles absența coerenței conceptuale, pentru că vorbim de idei și narațiuni mai degrabă populare, asupra cărora autoarele și autorii nu petrec foarte mult timp de reflecție. Dar de aceea avem analiști de politică externă, tocmai pentru a interveni și a oferi claritate conceptuală și o structură intelectuală ideilor pe care le avem.

Ce este dezangajarea?

Problema dezangajării strategice a unei mari puteri într-o regiune a lumii reprezintă, atât din punct de vedere geopolitic cât și teoretic, o problemă importantă. Din punct de vedere geopolitic, orice dezangajarea afectează distribuția puterii în respectivul spațiu geografic, deseori cu potențiale consecințe tragice pentru actorii care se bazau pe sprijinul unei mari puteri. Din punct de vedere teoretic, dezangajarea constituie o problemă conceptuală pentru că trebuie clar definită și diferențiată de alte concepte, precum conceptul de „disentanglement”.

Una dintre cele mai uzitate definiții ale dezangajării, de altfel și cea mai intuitivă, este legată de renunțarea benevolă la influența politică și implicarea diplomatică și militară într-o anumită regiune a lumii. În ceea ce privește elementele necesare și suficiente ale dezangajării, consider că este nevoie să distingem între cel puțin trei tipuri de dezangajare: (1) dezangajare minoră, (2) dezangajare severă și (3) disentanglement.

Dezangajarea minoră. Acest tip de dezangajare se referă la acele situații în care marea putere nu mai dorește să își intensifice eforturile sau implicarea într-o regiune, în ciuda unor schimbări geostrategice semnificative în regiune, fără însă a diminua sau afecta nivelul implicării sau a contribuțiilor deja promise. În condițiile presiunilor internaționale, din diferite regiuni ale lumii, ori a unor considerații de natură internă, precum reprioritizarea alocării resurselor bugetare, marile puteri pot alege să nu își ajusteze angajamentul către anumite regiuni, în ciuda unor schimbări care ar dicta astfel de măsuri. Spre exemplu, am putea vorbi despre dezangajare minoră într-o situație în care Federația Rusă și-ar crește considerabil capabilitățile militare din regiunea Mării Negre fără ca Statele Unite, direct sau prin intermediul NATO, să reacționeze prin ajustarea prezenței militare în regiune pentru a descuraja măsuri agresive ale Rusiei.

Dezangajarea severă. Acest tip de dezangajare se referă la acele situații în care marea putere, din cauza unor motive de supra-extindere sau schimbare a priorităților, decide să renunțe la implicarea sa activă în dinamica geopolitică din regiune. Asta implică retragerea capabilităților și a sprijinului oferit partenerilor, aliaților și actorilor proxi care se bazau pe sprijinul acesteia. Un exemplu de dezangajare severă este retragerea sprijinului Sovietic trupelor comuniste implicate în războiul civil grec sau dezangajarea americană din Siria din timpul administrației SUA, care a dus la victimizarea forțelor kurde.

Disentanglement. Aceasta este cea mai extremă formă de dezangajare, care presupune nu doar renunțarea la orice formă de influență și implicare în dinamica geopolitică dintr-o regiune, dar repudierea și renunțarea oricăror acorduri și tratate de alianță, apărare sau sprijin reciproc. Marile puteri, în special Statele Unite, sunt încurcate în sute de acorduri și tratate de alianță, parteneriat, apărare și așa mai departe. Disentanglement presupune repudierea angajamentelor legale și politice pe care Statele Unite și le-a asumat față de aliați.

Putem vorbi despre dezangajarea SUA la timpul prezent?

Acțiunile administrației Biden vis-a-vis regiunea Mării Negre cât și, în termeni mai largi, a întregii Europe Centrale și de Est indică un angajament solid și asumat al Statelor Unite în direcția sprijinirii partenerilor și aliaților americii în regiune. Atât implicarea politică cât și investițiile anunțate sau deja realizate de americani în România și în alte țări din regiune indică că nu putem vorbi despre nici una dintre cele trei tipuri de dezangajare enumerate.

Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că nivelul și amplitudinea oricărei forme de angajament nu poate fi testată decât în momente intense de criză, atunci când intervenția activă și neobișnuită a marii puteri este necesară și așteptată. De aceea este important de reținut că nivelul și profunzime angajamentului devine vizibilă doar în momente de criză. În urma anexării Peninsulei Crimeea de către Rusia, Statele Unite s-au dovedit extrem de angajate în securitatea regională, inclusiv prin intervenții politice la nivel înalt în dinamicile regionale și prin sprijin financiar și (parțial) militar pentru Ucraina.

Este posibilă dezangajarea Statelor Unite în viitor?

Există posibilitatea ca în viitor, pe măsură ce contextul intelectual intern din SUA și condițiile structurale din sistemul internațional se schimbă, Statele Unite să decidă asupra unei forme sau alta de dezangajare din regiunea Mării Negre. Așadar, chiar dacă dezangajarea nu se întâmplă în prezent, nu înseamnă că nu se poate întâmpla în viitor. De aceea este important să avem un cadru conceptual bine definit, pentru a putea identifica când și dacă putem vorbi despre o formă sau alta de dezangajare.

Din punctul meu de vedere, factorul determinant care poate afecta nivelul angajamentului american în sistemul internațional, inclusiv în regiunea Mării Negre, ține de climatul de idei care prevalează la Washington, nu neapărat de distribuția puterii la nivel mondial. Iar aici există indicii că consensul liberal internaționalist care a făcut posibil angajamentele americane de după cel de-al doilea război mondial nu mai este la fel de puternic ca în trecut.

Lupta pentru dominația climatului de opinie: Coaliția Quincy vs. Liberalismul Internaționalist

Premisa de la care plec este că politica externă americană este produsul climatului de idei și opinii care prevalează în cercurile puterii americane. Prin intermediul axiomelor interpretative care definesc gândirea politică americană și fundamentează cultura strategică, liderii politici interpretează și dau sens evenimentelor globale. Școala de gândire care domină la Washington determină, într-o mare măsură, dacă SUA va alege calea izolării, implicării, imperialismului sau retragerii în albia occidentului.

În prezent, două mari curente se află în directă confruntare în spațiul politic și intelectual american. Primul curent este cel tradițional, al liberalismului internaționalist care a definit politica externă americană de după sfârșitul Războiului Rece. Postulatele acestuia sunt centrate pe implicarea activă, directă și asumată a Statelor Unite în problemele lumii pentru menținerea ordinii și securității globale. Așa cum spune și John Ikenberry, America condusă de ideologia liberalismului internaționalist a încercat și încearcă să construiască o lume sigură pentru democrație. A făcut asta cu mai mult sau mai puțin succes în diferite feluri, în funcție de predilecțiile ideologice ale liderului de la Casa Albă și a membrilor Congresului. Republicanii au fost mereu mai tentați să construiască o lume mai sigură pentru democrație prin intervenții militare și puterea pumnului. Democrații au încercat să atingă același obiectiv prin ajutoare de dezvoltare, sprijin civil și asistență umanitară. Cele două abordări sunt precum cele două fețe ale aceleiași monede, căci ambele au același obiectiv: o lume sigură pentru democrație.

Al doilea mare curent este format dintr-o serie eclectică de perspective și ideologii care militează pentru neimplicarea atât de activă a SUA în treburile lumii. Aici vorbim de perspective de la realism (care susține ofshore balancing) la reținere de a interveni în conflicte (susținut de unii progresiști și libertariani) și până la anti-imperialism (susținut de stânga radicală). Acest curent susține retragerea SUA din politica globală și concentrarea atenției asupra problemelor de acasă. Cel mai important vector al acestui curent este Institutul Quincy, care a devenit pe parcursul ultimilor ani unul dintre cele mai vocale și cu o influență în continuă creștere în mediul academic și de policy, chiar dacă nu și în rândul politicienilor de top. Citeste continuarea articolului pe Contributors.ro