Antropologia parcului (cu-n preambul despre sulă)

Trecând deunăzi dimineață printr-unul din parcurile ultracentrale, observ la marginea de dedesupt a unui gard viu o sulă. Ce să caute o sulă-ntr-un parc? (Pentru cine poate nu știe – căci de, multe nu se mai cunosc într-o societate supertehnologizată, jună și ultramodernă –, sula este o sculă de pantofărie/cizmărie/curelărie, obiect ascuțit pentru dat găuri ghintuibile ori lăsabile nude, sau doar de-nțepat materii dure înainte de a fi cusute cu sfori/ațe/ițe.) De bună seamă, fusese aruncată acolo fie decuseară, fie-n toiul nopții, fie în zori. Poate de unul din tinerii cheflii purtători de arme albe, ținută cu sfințenie în ascunzișurile textile ce-i stau la îndemâna mâinii atacatoare sau defensive. Poate de unul dintre afumații care pur și simplu a aflat-o în propriul buzunar când a-nceput să se trezească mahmur, n-a știut ce-i și cum va fi ajuns acolo, poate preluată sau furată în glumă de la alt coleg care doar se lăuda cu dânsa aseară, poate chiar o armă folosită drept scuză profesională, nicidecum cuțit amendabil ușor de către orice poliție, de către un violator ocazional sau stilat. Vorbesc aproape prăpăstios de grav nicidecum frizând absurdul, deoarece tre să se știe că sula stă alături de toate meșteșugurile vechi cât Evul Mediu și Antichitatea laolaltă, nu prea mai sunt cunoscute la oraș și era era cât pe ce să fie amenințate cu dispariția. Vechile instrumente de lucru, banale cândva, azi au cam devenit rare („sula-n coaste” fiind pentru mulți contemporani doar o metaforă, cu preapuțină imagistică/vizionare realist-concretă).

Noroc cu sărăcia, care obligă România socială și statistică să nu-și mai abandoneze încălțările sau curelele vechi (cum tocmai apucase în anii 90 și 2000), revenind la tradiționalele pingeliri, plachieri, retalpări, relipiri și recoaseri artizanal-manuale. Și noroc cu cineștiece rețele neo- sau cripto-sindicale, care-au făcut ca-n toate colțurile sau gangurile cu deschidere spre spații urbane strategice să reapară, printre ori pe lângă legiunile de cafenele ultramoderne cam scumpuțe (plantate adesea doar la câte 3-7 metri distanță), câte-o vitrină, magazie, debara, nișă, garsonieră sau chicinetă parterală cu Reparații Încălțăminte, Pantofărie, Cizmărie sau Ceasornicărie. Ateliere, veritabile mini-laboratoare meșteșugărești, pe care inițial te mirai mult că există, revin, se-nmulțesc, făcându-te să te-ntrebi și de unde și cum se racolează atâția (și numai) bărbați relativ tineri (probabil pensionarii prematuri ai fostelor ori actualelor agenturi militare). Căci în cam toate se lucrează de zor – la papucării/cizmării poți vedea lume sau cozi, în ceasornicării poți mai greu trage cu ochiul, fiind mai umbrite. (Totuși, totuși… cine-și mai repară azi pendule peste pendule, ceasuri demne de anticariat, Rolexuri noi și Pobede din 1950-60? Situații din astea n-au cum să nu-ți reamintească de-atâtea cărți și filme în care naziști ascunși sunt identificați tocmai după pasiunea de-a repara orologii, orgi, bijuterii, scule, mașini, mecanisme).

Oricum, de fapt tot ce zic aici e că sula încă mai e un instrument aparte, vechi, rar, și dacă tot ești intelectual, sau doar ins de cultură și mai ales pensionar (dar neobsedat doar de grijile casei și propria burtă, soție bolnavă și copii/nepoți ce tot cer și iar cer), merită să te-ntrebi ce poa’ să caute într-un parc, azvârlită. Mai ales că, scoasă din propriul mediu și context profesional, trece totuși la categoria arme albe. Sau dacă ești dintre cei care sporovăie-n stânga și-n dreapta și mereu critică, măcar să te-ntrebi dacă e cazul s-o iei (mulți nu se pot abține să nu adune, să colecționeze, să duc-acasă, să strângă), ba poate chiar s-o predai unui jandarm sau paznic (însă lași pe ea propriile amprente, deci nu se merită), ori să chemi poliția (deranjând pentru așa un fleac, de parcă vrei dinadins să faci mișto de uniformă și să te-alegi cu-o amendă)…

În rest, face bine măcar reflecției asociativ-cioclopedice, căci dacă te gândești cât de ușuratic folosesc românii expresia „sula și prefectura” (cu sau fără întrebare, oricum subînțelegând că între cele două elemente de ecuație/fracție nu este, n-a fost, nu va fi, căci n-are cum, nicio legătură), îți dai seama cât de aproape e omul simplu de eroare sau fals. Fiindcă, dincontră, între sulă și Prefectură chiar e mare și foarte mare legătură, de cauzalitate rectiliniar-directă. Simbolic, în primul rând, e mai mult decât limpede că-n cazul dotării cu un caracter tip Dinu Păturică (arhetipul săracului arivist), poți ajunge oricât de sus îți țintesc fumurile și ambițiile chiar și fără nicio educație/cultură. În rândul secund, la modul propriu al cuvântului indicând parvenirea de la nul la maxim, vezi exemplul cârpaciului cizmar și manipulantului suler Nae Ce (ăl de ne-a ajuns ditamai președinte pentr-un sfert de secol numai și numai „de aur”). Și mai vezi cât de statornică a ajuns sula sinonim sau perfect substitut pentru exprimarea fixației falocrate a românului de la origini până-n aparent vecideveci. Sau cum legiuni peste legiuni de Bulă (nume propriu provenind automat de la substantivul comun și eufemismul aferat sulă) ajung generație după generație pe toate scaunele de conducere administrativă, publică și politică de pe întegralele teritorii ale patrioticei patrii. Și mai vezi și fostele contracte-angajament făcute de nenumărați concetățeni cu Securitatea Statului (redenumite „sule-n coastă”), prin care mulți reprezentanți ai fostelor partidelor istorice, mulți fost-persecutați sau deținuți politici, în toată supraviețuirea lor post-89 au fost șantajați și determinați să cedeze informații și posturi academice ori politice urmașilor celor cu care colaboraseră în ticăloasă taină sub ceaușism. Ori care au fost dați în vileag drept turnători de duzină imediat ce n-au mai răspuns la ordine sau n-au mai fost de folos vechilor securiști. Instrument de mare parvenire sociopolitică, metaforica sulă a ajuns și armă de detronare respectiv întronizare definitivă. Și de-ar fi fost să fie vreodată onestitate reprezentațională printre comuniști și securiști, sula (nu secerea, nici ciocanul) ar fi trebuit să fie adevăratul simbol de identificare prin insignă, stemă, drapel.

Cu scuzele de rigoare, mărturisesc că toate cele 1, 2, 3, 4 paragrafe de mai sus constituie doar o scuză. Ori introducere. În realitate, conform primei părți a titlului, voiam să mă adresez celor tot mai mulți colegi care se chinuie astăzi să fie, să devină sau să se recomande ba drept antropologi, ba drept sociologi urbani. Și care habar n-au de ce să se mai lege, ce să mai abordeze, studieze, descopere, descrie savant. Și fie întreabă de profi „să le dea” un subiect sau o temă (studiu curent și neoriginal, licență, doctorat), fie deja au trecut de orice faze, au job universitar sau de cercetare la stat, înfigându-se tot mai mult, repetat, la granturi, proiecte și sponsorizări pe subiecțele ce ori arată ca trase la indigoul numit copipeist, ori seamănă multpreamult între ele, de parcă schimbând nume, date și locații rămâne să poată fi spus exact aceleași idei, fraze, concluzii pentru sute și mii de alte (similare) ocazii, articole, subiectuțe, teme. Plus deplasări în toată țara și-n toate străinătățile, de parcă nu multe și mărunte s-ar putea spune despre oamenii din cam toate locurile, de-aici și de pretutindeni, de parcă „specificuri” și „identități” trase de păr mitologic și patriotard n-ar hălădui „chiar și-n șanț” curent, nu doar la nivele clasificate deja, rigid și simplist, de secoli.

Deci, stimați colegi, mai mergeți de munciți și unde nu vă costă nimic, unde-i comod la culme, precum e spațiul așazis verde și banal numit simplu parc. Mai mergeți pe-acolo nu doar pentru a vă duce copilașii-n țarcul cu nisip și jucării plastice, ori câinii în ocolișul de amușinare, montă și defecare, nici numai pentru a-l traversa în pasalé, înspre job, ofis, șoping, institut, faculté, ori pentru a vă trage suflul în vreme ce flecăriți pe android ori comunicați sarcini și întâlniri indispensabilamente de servici. Mai mergeți și degeaba, doar pentru a sta. Parcul e-o mină orizontală, la suprafață, în plin soare, aer, ploi, bori. Iar „subiectul cercetării”, „informatorul”, „agentul culturii urbane/stradale” e deja chiar acolo. Ori stați cuminte, că apare singur.Citeste intregul artiol si comenteaza pe contributors.ro