Aproape am plâns /terifiant / film șocant, văzându-l îți dorești să nu fie real, însă este, și eu am fost “orfan alb” – impresii după Festivalul One World Romania scrise de studenți de 17-18 ani

Studenții anului întâi de la științele Comunicării, Litere, Universitatea București au mers la Festivalul One World România. Studenții îți povestesc ce-a însemnat experiența One World România. Ai sub ochi câteva din filmele văzute. Au văzut și sexualitate (Touch me Not) și trafic juvenil de droguri (Camorra), au văzut și transexuali (Corbii), dar și “cantitatea” din comunism (Răspunderea pentru calitate). Dar ce-i mai important, tu ai sub ochi felul în care la 17-18 ani ei au văzut crâmpeie din viața-viață. FILMELE ONE WORLD CLICK AICI.Cronicile, impresiile, șocurile și neplăcerile AICI:

Miruna Topliceanu

„Touch me Not”

La un om matur, suprafața pielii e de 1,5-1,8 m2, fiecare cută fiind împânzită cu terminații nervoase atât de sensibile încât pot experimenta atingerea chiar înainte ca aceasta să se producă propriu-zis. Înlănțuită cu rațiunea și cu subconștientul, această clarviziune senzorială nu numai că trezește reacții, ci și dictează, într-o anumită măsură, modul în care ne raportăm la realitate. „Touch me not” este un film despre atingere și este, în același timp, un film ca o atingere. Contactul fizic uman presupune o multitudine de emoții care nu sunt întotdeauna bine delimitate: plăcere și repulsie, dorință și dezgust, încredere, supunere, murdărie, dragoste. Filmul Adinei Pintilie a reușit să inducă toate aceste reacții, întocmai ca subiectul pe care îl tratează adesea într-o manieră clinică ori, din contra, mult prea personală. Urmărindu-i pe Laura, Tomas, Christian și întrucâtva pe regizoare însăși, acesta este un dialog despre pârghiile intimității și despre memoria celulelor. Goliciunea și conversațiile despre frica de a fi atins, dizabilități, amorțire emoționala și teama de a nu dispune de răspunsuri atacă în permanență resorturile la care apelăm pentru a ne proteja de noi înșine. Provocator și greu de privit pe alocuri, filmul adresează o invitație la autocunoaștere și explorare. „Touch me not” e o experiență care se declanșează prin amprentă.

„Cenușă și jar”

E o experiență aproape mistică, în ciuda subiectului abordat- cvasimodern, dur și sufocant precum pereții grei ai unei fabrici. Viața din Les Mureaux, un oraș-ghetou al muncitorilor și al grijilor lor, este prezentată alb-negru, cu o aparentă simplitate care se transformă, treptat, în subtilitatea puternică a unei secvențe de vis. Filmul regizorilor Manon Ott și Gregory Cohen ”călătorește” pe parcursul unei zile: din zorii grevelor muncitorești ale trecutului, până la noaptea onorică și senzuală a tinerilor muncitori de culoare a căror limba maternă a fost întotdeauna franceza. Ei sunt, în mod predominant, personajele principale ale filmului: acești tineri francezi cărora le este interzisă, totuși, părăsirea ghetourilor. Legați simbolic de blocurile dărăpănate în care au crescut, îndrăznesc să spere și se deschid în fața camerelor cu candoarea unor copii care-și cunosc pentru prima dată dreptul la răsfăț. Cântă rap, dansează, discută despre politică și necesitatea sufragiului, mănâncă porumb copt și zâmbesc când se gândesc la iubire, dar pe umerii lor se simte în permanență povara muncii pe linia de producție, a mișcărilor de mașină. Personajele se joacă pe sine, filmul se află undeva la granița dintre artistic și documentar, iar în ciuda faptului că pe alocuri apar secvențe în care privirile se pierd în depărtări, dorința de viață răsună peste oraș. Vine noaptea. De pe acoperișul unul bloc înalt, tânărul rapper care cânta despre bani cu câteva minute înainte își închide ochii și visează un public care-i strigă numele. Cu aripile negre larg deschise și spatele drept, pare gata să zboare. Deschide ochii, însă, și expresia i se schimbă într-una de teamă. „Cenușă și jar” își iubește personajele cu ardoare, dar nu își propune să le salveze. În schimb, le arată că se pot salva singuri.

“În căutarea…”

Beryl Magoko profită de ultimele clipe ale filmului și se rujează în întuneric. Mișcările circulare și hotărâte ale mâinii subțiri îi dovedesc puterea. Beryl Magoko e mai puternică decât îmi imaginez că aș putea fi eu vreodată. „În căutarea…” e filmul ei de debut, dar scenariul lui se scrie de secole cu cuvintele nespuse ale miilor de mame, surori, fiice, copile- femei a căror demnitate a fost aruncată odată cu bucățile de carne pe care familiile lor extinse, triburile, le considerau murdare, inutile, ba chiar malefice. Mutilarea genitală la femei e un fenomen răspândit în mai bine de 32 de țări și care afectează peste 200 de milioane de femei, iar „În căutarea…” reușește să le dea acestora o voce. Filmul e compus din mai multe interviuri care deconstruiesc și explică rușinea și durerea inimaginabilă a acestor pseudo-operații care mutilează în principal sufletul. Beryl, regizoarea, a trecut ea însăși prin această procedură. Neîmpăcată cu istoria sa personală, fară a ști cum să comunice cu mama ei sau chiar cu ea însăși, confruntându-se cu superstiții și prejudecăți, dar și cu teama de a descoperi plăcerea, regizoarea propune un film anticalofil, împănat cu imagini reale, neprelucrate. O vedem pe Beryl plângând, o vedem acoperită de pături, privind descumpănită de sub un hanorac cu urechi de urs, țipând de durere în timpul menstruației, zâmbind mulțumită că a luat decizia de a face operația de reconstrucție. O vedem luptând pentru femei și luptând pentru ea însăși, când, printre cotcodăceli și boabe de fasole, îi spune mamei sale că a ales să își recapete feminitatea. Mama ei râde și o sărută pe obraji. O vedem pe Beryl Magoko mai ales când își dă hotărâtă cu ruj.

Ana-Maria Măiță

„Touch Me Not”

Nu știu cât o să scriu despre filmul ăsta, dar am s-o fac așa cum simt. Să ajungem din start la o concluzie: mi-a plăcut. Chiar foarte mult. Cum așa?! Dintre toate filmele pe care le-am vizionat la acest festival OWR, ăsta m-a captivat cu totul. A fost cireașa de pe tort, dacă-i pot spune așa, dacă îl pot compara cu o cireașă. Am trecut printr-o multitudine de stări. În prima fază am fost fooaaarte confuza. Ce? Ce se întâmplă? Nu mă pun acum să povestesc totul de la cap la coadă. Ăsta a avut cele mai multe idei comune cu ale mele. M-am bucurat, am lăcrimat, am zâmbit și am fost împăcată cu mine. Nu am judecat actorii, personajele. Le-am lăsat să fie. Ce-i treaba mea? Fiecare cu ale lui. Am simțit milă față de bărbatul cu dizabilități. Dar el nu ar vrea să simt asta. Se simte bine în pielea lui. Are ochi frumoși, limpezi, așa cum a spus-o și el. Aș fi vrut să poată simți cum e să mergi, cum e să te scarpini în cap singur… Prima dată am simțit dezgust, dar mi-am dat peste ochi și a fost o trezire. Știu că pot să văd mult mai mult decât un ambalaj, un corp fizic. Omul ăsta avea idei. Nu zic bune, nu zic rele. Zic idei. Pentru mine, binele poate înseamnă ceva, iar pentru tine altceva.. Totul este subiectiv, interpretabil. Oricum, nu toți au capacitatea de a-l înțelege, și asta e ok.. nu vreau să par egoistă, să spun că eu l-am înțeles… Aș mai vrea să-l văd o dată, ca să pot scrie despre el în timpul filmului. Cât timp a fost în derulare, am stat cu ochii și urechile acolo. Majoritatea poate au fost scârbiți de ce au văzut, dar pentru mine, e normal… Am auzit păreri, sfaturi precum . Pentru ce? Pentru câteva organe sexuale filmate și fetish-urile pe care le au unii? Când spun, mă gândesc la mai mult decât la un bărbat și o femeie care își explorează corpurile. Parcă și acum, 2019, sexualitatea e un subiect tabu, iar cei care sunt de majoritatea sunt . Nu e nimic rău în a-ți cunoaște propriul corp și plăcerile sale. E ok să fii gay, straight, wtvr. Să experimentezi. Filmul ăsta mi-a întărit și mai mult ideea de a mă exprima așa cum pot și cum vreau, de a fi mai deschisă, fără inhibiții si păreri preconcepute. De a-mi iubi corpul așa cum e el. Așa sunt și așa voi fi. E loc de mai bine, și o să fie.

Andreea Raluca Buescu

„Touch me not”

a fost singurul film din cadrul acestui festival care nu mi-a placut sub nicio forma. Nu mi-a placut modul in care au fost prezentate personajele, nu mi-a placut actiunea, am fost surprinsa intr-un mod neplacut de scenele cu tenta sexuala. Chiar daca filmul a fost facut pentru a prezenta evenimentele care au loc pe langa noi sau cu noi insine, consider ca acesta nu este facut pentru a fi digerat de catre toata lumea. Ceea ce m-a marcat in cel mai dezagreabil mod a fost nuditatea care a fost prezenta in mai mult de jumatate din film. Am inteles ca regizorul a vrut sa puna in evidenta imperfectiunile, insa, parerea mea e este ca a fost prea mult. Nu am inteles nici rolul anumitor personaje care apareau secvential fara a spune vreo replica, iar actiunea a fost prezentata haotic, fara a avea vreo legatura cu ceva.

Anca-Beatrice Ciubotariu

„CAMORRA”

Camorra mi-a plăcut cel mai mult. Mi-a plăcut din doua motive: acțiunea s-a petrecut în Napoli (oraș în care am locuit) și pentru că aproape am plâns. Au prezentat copii de 13-15 ani care vindeau cocaină și heroină. Ca și cum nu ar fi destul, o și consumau. Ținând cont că acțiunea se petrece după 1960 este terifiant. Te-ai aștepta ca acești copii să-și petreacă ziua pe afară jucându-se fel si fel de jocuri, nu să-i auzi vorbind de droguri ca și cum ar vorbi de bomboane. Interviul cu Raffaelo Cutolo din nou mi-a transmis fiori. În timp ce un jurnalist îi punea întrebări, el fiind în spatele gratiilor, Raffaelo râdea și spunea glume. Oameni care au făcut atât rău, vorbind atât de lejer. Mi s-a părut terifiant. Un lucru ingenios e că cei care furau sau se pregăteau pentru o crimă comunicau prin muzica. Porneau stația si puneau un anumit cântec și astfel se anunțau dacă sunt polițiști prin zona sau altceva care i-ar putea încurca.

Denisa Zaharia

TOUCH ME NOT

Filmul nu a fost unul tocmai usor de digerat pentru ca atinge subiecte intime, delicate ale firii noastre umane: sexualitatea, descoperirea, increderea, empatia. Exploreaza nuditatea (inca de la inceput cand ne este prezentat corpul gol al unui barbat asezat pe pat) si incearca sa suprime orice tip de ascunzis, lasand la iveala chiar si cele mai intime detalii. Fiind un film lipsit de inhibitii, l-am privit cu incordare in anumite momente pe care le-am considerat grotesti, chiar inspaimantatoare. Este un film care indeamna la reflectie, un film pe care il privesti nu tocmai relaxat, ca mai apoi sa faci o analiza asupra ceea ce ai privit. Mi-am dat seama ca filmul este despre intelegerea propriei noastre identitati, despre intelegerea sexualitatii, despre cat de bine ne simtim in pielea noastra si cat de bine ne cunoastem trupul, avand-o in fata pe protagonista Laura, care ii marturiseste regizoarei ca se simte inconfortabil in fata camerei. Ca nu se simte bine in pielea sa. Ea isi exploreaza propriul trup prin intermediul personajelor cu care ia contact, si acestea aflandu-se la randul lor in cunoastere. Este un pic neobisnuit felul in care acestea o ajuta sa se descopere prin atingeri, prin racnetele pe care le scoate pentru a se elibera. Felul in care face acest lucru este de-a dreptul salbatic, animalic. Si pare ca reuseste in final cand este infatisata in trupul gol, dansand pe ritmurile melodiei de pe fundal, miscandu-se energic, increzatoare. O alta secventa care mi-a atras atentia a fost cea in care apar persoane cu dizabilitati si vorbesc despre felul in care se simt. Astfel filmul analizeaza starile acestor oameni vulnerabili. Contrar conceptiilor celor mai multi, filmul neaga faptul ca oamenii cu dizabilitati nu pot avea o viata sexuala. Personajul chestionat afirma ca organul sau sexual este singura parte a corpului care functioneaza in parametri normali. Acesta doreste sa arate ca desi corpul difera de cel al oamenilor sanatosi, oamenii cu dizabilitati au aceleasi dorinte, vise si reactioneaza la stimuli la fel ca toata lumea. Si ei au dreptul sa se bucure de trupul lor, atat cat o pot face. Si ei exista ca fiinte sexuale. Cele care m-au facut sa am o stare oarecum tensionata si sa simt dezgust au fost scenele de desfrau apropiate finalului, orgiile infatisate intr-un cadru haotic, grotesc, in care scenele sexuale abunda. Am privit dezlantuirea animalica a unui intreg haos al placerilor, imaginile disparandu-mi cu greu din minte chiar si pentru o vreme. De aceea, pot spune ca filmul este unul care socheaza si deci, marcheaza. Lasa o urma in mintea noastra. Consider ca nu este un film pentru oricine, ci doar pentru cei care iubesc sa priveasca in detaliu, ci nu la suprafata. Pentru cei care se pricep la analiza si doresc sa descopere simbolurile, dincolo de ceea ce au vazut la suprafata. Pentru cei ce au capacitatea sa priveasca dincolo de imagine, sa ajunga la esential.

Delia-Cristina Mitrache

„Îmi amintesc corbii”

Îmi amintesc corbii este un documentar care mi-a transmis sinceritate și asumare. L-am privit curioasă, în așteptarea dezvăluirilor cât mai intime ce m-ar putea ajuta să schițez conturul psihologic al personajului ce a constituit subiectul documentarului. Un film brazilian, în regia lui Gustavo Vinagre focusează aspecte universale din viața transsexualilor, într-un caz particularizat, având-o ca protagonistă pe Julia, o femeie trans. Acceptare, împăcare, extremism, dar mai ales ambiție, sunt doar câteva dintre trăsăturile pe care i le-am atribuit Juliei în urma vizionării seriei de istorisiri căreia a dat curs. Regia lui Gustavo Vinagre a adus un plus de noutate prin simplitatea scenariului, contrar așteptărilor mele de a avea o structură riguroasă din care să reiasă informații cheie prestabilite. Această simplitate cu care a fost filmat crește credibilitatea personajului și nuanțează personalitatea lui, întrucât acesta nu a fost intervievat, discuția părând a fi una liberă. Spectatorul este implicat cât mai personal într-un cadru intim, sigur și confortabil pentru protagonistă, camera acesteia. În nota aceluiași aer personal, lung-metrajul este deschis de o discuție neoficială în care Julia se plânge de efectele nefaste ale insomniei. După ce, surprinsă, observă că este filmată, începe o suită de monologuri ce țin de viața ei privată și de trecutul acesteia. Înșiruirea întâmplărilor pare a fi una spontană, povestită natural. A rămas la alegerea Juliei cât de mult insistă pe fiecare subiect în parte și ce detalii dezvăluie. Mi-au plăcut momentele în care cerea indicații regizorului despre ce trebuie făcut, cadre ce ne-au lăsat sa o cunoaștem. Băiatul ce a fost abuzat din copilărie de un bărbat mai în vârstă, la opt ani era sigur că este fată. Bărbatul a tratat copilul în acest fel, adaptându-i codul vestimentar la unul potrivit fetițelor de vârsta lui, iar în timpul petrecut împreună îl striga Priscilla. Victimă a unui pedofil, își conștientizează bine postura, dar nu se poate victimiza. Cinematografia a avut un mare impact în percepția ei despre lumea exterioară, după cum declară Julia, trăiește într-o țară în care în majoritatea timpului, pe majoritatea posturilor se difuzează telenovele, iar ea și mama sa petreceau mult timp consumând astfel de seriale. Legăturile ei cu oamenii au fost distorsionate de romantismul exagerat și abuzurile cărora a fost supusă, ceea ce a făcut-o să își pună multe întrebări, să își caute un loc în care să își îndeplinească fanteziile, devenind un personaj complex cu o putere mare de autoanaliză, introspecție, dar în același timp naivă și visătoare. Fanteziile sexuale și pasiunea pentru scenarii amoroase au condus-o spre multe experiențe intense sau brutale: a fost regizor și actrița de filme porno, prostituata care se îndrăgostea, hoața din magazinul de casete cu filme, cea veșnic neîmpăcată, dispusă să își pună în pericol sănătatea prin tratamente hormonale nocive. Pentru mine, povestea Juliei este despre explorare. M-a intrigat lipsa de apărare în fața pedofililor, ușurința și lejeritatea cu care au fost acceptate abuzurile, dar mai ales consecințele lor teribile în viața emoțională- confuzie, dezechilibru, teribilism.

Ana Maria Filip

„Sa treaca vara”

documentarul este un scurt metraj, 10 minute, dar a avut un puternic impact emotional asupra mea. El prezinta Romania anului 1970 cu bune si cu rele, prostitutie, boli cu transmitere sexuala. In prim-plan este o prostituata care a descoperit ca are o boala cu transmitere sexuala si i-a hotararea drastica sa-si continue meseria si sa nu anunte pe nimeni ca sufera de ceva. Aceasta hotarare a reusit sa-mi ridice multe semne de intrebare. Pe de-o parte, incerc sa empatizez cu personajul pentru ca nici ea nu a stiut ca poate sa primeasca o astfel de boala fiind astfel condamnata, iar, pe de alta parte, protagonista nu are nu are niciun drept sa le faca asta oamenilor, acestia nu i-au gresit cu nimic. Mi-a placut acest documentar datorita semnelor de intrebare pe care a reusit sa mi le provoace.

Diana Petre

„Răspunderea pentru calitate”

În urmă vizionarii acestui film am inteles faptul că, in industria socialistă prima cantitatea si nu calitatea produselor. Totul a fost prezentat sub forma unui reportaj.Mi-a placut și m-a amuzant modul in care jurnaliștii ii abordau pe oamenii nemulțumiti de marfa produsă care avea numeroase defecte( pantofi prost executați, ceainice ciobite, s.a ) și, in urma declarațiilor lor, aceștia se dovedeau la fel vinovați ca cei pe care ii acuzau. Toti relatau că se grăbeau să își facă norma și sa termine cât mai repede treaba. Lucrătorii erau nemulțumiți de utilajele vechi la care trebuiau să lucreze și recunoșteau că acest lucru ii stresează și determină să nu mai fie interesați de rezultatul final. Filmul a fost scurt și la obiect și m-a impresionat , iar din punctul meu de vedere are următoarea morală: ” Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. La fel și cu oamnii care se plângeau de calitatea produselor pe care nu voiau să le cumpere din cauza defectelor, dar și ei la randul lor dadeau dovadă de superficialitate și neprofesionalism la locul de muncă. La fel ca celelalte două filme de mai sus ce fac parte din Sahia Vintage, și acest film ne-a reamintit o problemă cu care se confuntau lucrătorii in perioada României socialiste .

„Coby”

mi-a trezit curiozitatea imediat ce am citit descrierea. Acesta redă povestea unei tinere pe nume Suzana care neregăsindu-se in propriul corp de fată decide să facă schimbare de sex, devenind, astfel Coby. Tot procesul transformare este filmat de protagonist care împărtășește experienta lui cu cei din mediul online. În urma tratamentelor care îl ajută să devină bărbatul ,o parte feminină rămâne însă in interiorul său. Este intersant faptul că el înțelege femeile și ii este greu să își adapteze semtimetele cu ceea ce a devenit el( nu a existat la început transformării o balanță între aspectul fizic și emoții ) . Fara suportul moral și financiar al familie lui si al iubitei lui nu ar fi putut sa-si îndeplinească visul lucru ce ne demonstrează cât de importat este ca cineva să ne fie aproape și sa te accepte așa cum ești . Finalul a fost unul frumos și mi-a plăcut alegerea regizorului ,care este chiar fratele vitreg al lui Coby, de a pune înregistrarea vocii acestuia care se schimbă pe parcursul tratamentului până la final cand ajunge ,in sfârsit ceea ce și-a dorit dintotdeauna. Acesta film mi-a dat speranță să cred ca orice se poate realiza daca îți dorești ,lupți și nu ții cont de părerile negative. În plus este o încurajare și pentru cei care se regăsesc in situația lui Coby care poate fi considerat un model. În concluzie a fost un film emoționat, iar subiectul a fost foarte bine ales .

Ana-Maria Cojocariu

Țara noastră este a cuvintelor

Deși acțiunea filmului are loc undeva prin anii 1940-1950 acesta este complet relevant și în zilele noastre. Consider că astfel de tensiuni mari în legătură cu refugiații există și astăzi. Acest film prezintă cumva o realitate ascunsă a faptului că fiecare este ținut în viață de visele și aspirațiile sale regizorul îmbinând scene dintr-un viitor necunoscut dar văzut cu speranță cu scene ale realității taberei de refugiați. O replică care mi-a pătruns în inimă și pe care am reușit să o notez în telefon ,sper eu cât de cât corect, este: „Ei se duc în locul la care au visat toată viața. Plini de promisiuni, pace, securitate și libertate. Locul care le aparține lor și de care ei aparțin. ”

OrașGrădină

Okey. Moment de sinceritate. Trebuie să recunosc că nu prea am înțeles mare lucru din acest film inițial dar am notat atunci cât de mult mi-a plăcut coloana sonoră a filmului cu influențe ale chitarelor trubadurilor italieni. Mai târziu, din dorința de a înțelege mai mult dar și pentru a nu lăsa acest paragraf gol, m-am documentat mai mult despre film și regizori și am realizat că acesta dispută aceeași problemă a imigranților ,de data aceasta veniți din Africa. Abia după aflarea acestui lucru am înțeles de fapt sentimentul de a fi ca un animal captiv al actorilor adolescenți.

Casa cu păpuși

Inițial am crezut despre acest film că este o oglindă a mișcării feminismului de astăzi deși părea greu de crezut că niște femei în vârstă de 70 de ani înțeleg și se identifică cu acest concept. Pe parcurs am realizat totuși, că nevoia lor de a avea în fiecare an o vacanță doar între ele ,fără soți sau copii este de fapt pentru a întreține iluzia că pentru ele timpul nu a trecut. Că sunt aceleași fete tinere, frumoase și îndrăgostite din urmă cu 50 de ani. În jungla teribilă Acest film este mai mult ca sigur preferatul meu dintre cele vizionate pentru că este cel mai aproape de mine ca temă. Într-o lume în care tinerii ca mine experimentează cinematografia, muzica, poezia, dragostea și filosofia în institutul La Pépinière , aproape că te face să crezi că aparții locului și pentru o secundă chiar și eu m-am simțit parte din film.

Ana Maria Ioniță

URMĂRINDU-L PE Addai

este filmul care mi-a plăcut cel mai mult. Acest film spune povestea tragică a unor germani care emigrează în Siria pentru a se alătură unui grup religios. Povestea lui Addai este spusă de mama lui si de un prieten care a fost alături de el în Siria dar care regreta decizia și se întoarce în Germania unde este închis. În timpul în care Addai este plecat mama lui încearcă să înțeleagă alegerea fiului. Addai este ucis în urma unui episod psihotic.

Ana Maria Filip

I signed the Petition

realizat de Mahdi Fleifel este construit pe baza unei convorbiri telefonice dintre doi prieteni palestinieni. Cuvantul cheie din acest documentar este „petitie” care provoaca atatia fiori. Solistul trupei Radiohead a semnat o petitie care provoca consecinte grave, el poate aparea pe o lista neagra si nu poate sa se intoarca acasa, in Israel. Lucrul care m-a marcat in acest documentar a fost afirmatia ca „Europenii cred ca palestinienii sunt asemenea unor gandaci si trebuie striviti”. Punandu-se accent pe discriminare, superioritate, dar si incalcarea drepturilor omului, prezinta un adevar crunt al zilele noastre.

Cristina-Valentina Gomolea

Tatăl meu este fratele mamei

Tolik este un artist grafician și un cântăreț cunoscut în Ucraina, care susține exprimarea corporalitălii și sexualității prin operele sale, iar Ania este sora lui. În scurt timp apare în peisaj Katia, fiica Aniei, care este crescută de Tolik, numindu-l pe acesta – tata, iar pe Ania – mama, „mama, sora tatalui” (spusele Katiei), de aici și titlul filmului, care înainte de vizionare poate conduce spre idei preconcepute. Cei trei formează astfel o familie mai puțin obișnuită. Tolik decide să aibă grijă de Katia, deoarece sora lui suferă de probleme psihice și consideră ca va avea un trai mai bun împreună cu el. Chiar și Katia afirmă în timpul filmului că nu își dorește să locuiască cu mama ei. De-a lungul filmului m-a impresionat grija și afecțiunea pe care o simte Tolik față de nepoata lui, sentimente ce se reliefează în momentele în care Katia se frige cu ceai, iar Tolik o liniștește, o mângâie grijului încercând să-i calmeze plânsul. Filmul scoate în evidență decizia grea pe care a luat-o Tolik de a avea grija de un copil, având în vedere stilul său liber și boem, împărțindu-și astfel viața între o paternitate stângace și o viață de artist care vorbește despre sexualitate, care par a fi la capete opuse.

Mariana Gheorghe

Primul film vizionat in cadrul festivalului One World Romania a fost CittaGiardino (Orasul gradina),regizat de Marco Piccarreda. Dupa parerea mea,nu l-as putea numi neaparat documentar.Eu l-am vazut ca pe o expunere a emotiilor,intrucat filmul nu s-a axat atat de mult pe dialog, ci pe reactii,mimica,actiuni si gesturi. La inceput m-am gandit “De ce acest titlu ?” . Am fost tentata sa il asociez cu zona plina de verdeata din jurul centrului pentru imigranti,dar mai apoi m-am gandit ca poate reprezenta o metafora. Asocierea centrului cu cuvantul oras poate fi facuta prin prisma numarului mare de imigranti pe care i-a primit, iar cuvantul gradina te trimite cu gandul la o sumedenie de flori,de toate tipurile.In acest caz,diferite natii,etnii. Consider ca filmul e pentru cineva cu rabdare,care e dispus sa inteleaga mesajul mai mult din imagini decat dintr-o suita de replici. Figurile celor 5 baieti ramasi in centru inainte de inchidere mi-au inspirat mai mult decat monotonia cauzata de lipsa libertatii,ci si tristetea de a nu putea face ceva cu propria ta viata. Mai mult,analizandu-i, puteai observa ca fiecare are cate o pasiune sau un talent anume.Un baiat se antrena zilnic cu greutati facute dintr-un bat pe care isi agata din ce in ce mai multe sticle umplute cu apa.Altul imita sunetele pasarilor pe care le auzea in timp ce era catarat in copac. Cocotat pe o scara,puteai observa un baiat cum are grija de constructia cladirii centrului cu unelte improvizate. Nu cred ca erau simple ocupatii pentru a le trece timpul, in adancul acestor activitati se ascundea o pasiune. CittaGiardino infatiseaza o realitate dura. Centrul de imigranti,asa-numitul “help center” (a carui denumire nu e in concordanta cu adevarata semnificatie) este locul in care imigrantii isi asteapta documentele necesare pentru a trece la urmatorul pas,si anume a fi integrati in niste “familii” cu care sa convietuiasca,in continuare supravegheati, dar de aceasta data beneficiaza de libertatea de a parasi spatiul inchis, “locuinta”. Multi dintre ei au ghinionul de a petrece o buna perioada acolo, iar zilele care se desfasoara la fel sunt apasatoare,ca si pentru acei tineri. Intr-un final evadeaza,un exemplu printe multe altele. Pana la evadare totusi, filmul surprinde elemente importante in viata de la centru.Au fost multe care m-au surprins, dar ma voi limita la cateva. In primul rand,mancarea. Nu mi-am dat seama in totalitate, dar tind sa presupun ca nu era de o calitate decenta. Caserolele ramaneau adesea neatinse langa usa, usa care avea perdea in loc de geam. Un al doilea element, accesul la telefon.Baietii il aveau si isi urmareau fie rudele care au reusit sa isi faca un trai in Italia, fie alti tineri care se distrau si imortalizau fiecare moment.Vedeau realitatea printr-un ecran si din perspectiva altora,nu a lor. Unul din baieti coresponda cu o fata, fata care ii trimitea poze cu ea.Aici se reflecta nu numai dorinta de libertate,ci si de afectiune. Aceasta dorinta de afectiune e ilustrata si in vizita pe care baietii o primesc.Barbatul care statea cu ei vine intr-o zi cu alte doua femei si un barbat.La finalul vizitei,unul din baieti ofera cate o floare doamnelor. Revenind la evadare,unul singur o propune.Cel care si-a vazut verisorul in poze, verisor care a reusit sa isi faca un trai in zona Italiei.Reuseste sa isi convina amicul,dar la final observam ca dispar toti.Fara sa ia nimic cu ei.Doar dorinta de a fi liberi. Pot spune ca filmul m-a marcat pentru ca am vazut dincolo de imagini.Si am reusit sa vad mai bine datorita dezbaterii de la final cu regizorul,ceea ce mi s-a parut foarte interesant si folositor. A povestit cum a recreat acest cadru al centrului,deoarece filmul a fost realizat dupa inchiderea acestuia. Baietii din film au petrecut o perioada acolo,iar reprezentatia a venit natural. Marco a povestit cum incerca sa le explice scenariul,replicile, dar a observat ca in timp ce incerca acest lucru,in spatele camerei se intampla adevarata actiune.Baietii erau naturali,se adaptau din nou la acel mediu si faceau ce le trecea prin minte. Astfel a decis..sa intoarca camera.Si de aici,totul a venit de la sine. A povestit reactia lor la vederea filmului. Inafara entuziasmului de a fi pe un ecran, jucand un rol, regizorul considera ca ei nu sunt multumiti. De ce? Pentru ca ii arata pe ei intr-o perioada si intr-o ipostaza pe care nu si-o mai doresc. Si spune ca asta este bine,pentru ca ei vor altceva de la viata.Vor sa fie mai buni. Singura concluzie pe care o pot trage..este sa fim si noi mai buni ! 🙂

Teodora Bratu

35 DE ANI CU NAO ȘI FAMILIA SA

Aș putea descrie acest film drept emoționant. Puterea de a trece peste piedici, indiferent că lumea nu are încredere, ce înseamnă familie, să știi că mereu este cineva alături de tine. Nao, o fetiță de 8 ani, suferă de retard mintal și doctorii nu sunt de părere că va trăi mult. Unchiul acesteia, Ise Shinici, ia decizia de a o filma. Filmarea era un cadou pentru mama acesteia, însă unchiul ei o filmează pană la vârsta de 43 de ani. Nimeni nu ar fi crezut că va ajunge la vârsta aceasta. Probabil, la un moment dat, nu mai era vorba de cadoul mamei. Înainte să își dea seama filmările aveau un înțeles mult mai puternic. Descoperi ce e cu adevărat familia, fericirea, ce înseamnă să trăiești cu adevărat și cum poți să obții toate acestea.

CASA NOASTRĂ (WORK-IN-PROGRESS)

Ce îmi place cel mai mult la acest film este realitatea cazului. Nu se întâmplă rar și e ceva de care te poți lovi zilnic, poți auzi astfel de povești de la oricine. O familie destrămată, dar din anumite motive decid să locuiască în continuare împreună, decid să nu rupă legăturile, decid să se ajute încontinuare. Ca și în filmul respectiv. Deși Adrian divorțase de Natalia și emigrase în Rusia, acesta plătea costurile pentru căldură. Dar se ajunge și în punctul în care se spune:„gata!”. Refuză să mai platească. O lasă pe Natalia și pe cei mici fără ajutor, mai ales acum, când e Revelion, iar asta înseamnă iarnă și frig. E doar un film, dar ce faci când dai de un caz asemănător în viața reală? Întorci capul? Mergi mai departe? Cu întrebările astea și cu gândul la cât de indiferenți suntem am plecat acasă. Pentru că știu că majoritatea celor care au spus „Oh, ce poveste!”, nu ar face nimic pentru a oferi ajutor unui caz real.

Cristina Gomolea

Three identical strangers

După ce destinul face ca „gemenii” Robert Shafran și Eddie Galland să se întâlnească la vârsta de 19 ani pentru prima dată, Jurnaliștii devin foarte interesați de povestea lor și apar în diverse publicații articole despre ei însoțite de poza celor doi. În scurt timp ieșind la iveală faptul că gemenii au încă un frate, David Kellman, fiind defapt tripleți. Cei trei își continuă cursul normal al vieții, primid informații evazive despre separarea lor la naștere. Se decoperă faptul că cei trei au făcut parte dintr-un experiement, de aceea au fost separați la naștere și plasați în 3 familii diferite, una înstărită, o familie din clasa de mijloc și o familie de muncitori. Însă experimentul condus de psihiatrul Peter Neubauer este mult mai complex, acesta i-a ales pe tripleți deoarece mama lor biologică avea probleme psihice și acesta dorea să studieze problema „nature vs. nurture” („natură vs. educație”) și să observe dezvoltarea copiilor în diferite familii, care le ofereau o educație diferită. „Trei străini identici” este un film șocant, văzându-l îți dorești să nu fie real, însă este, și nu doar în America, chiar și în România, astăzi, se fac nenumărate experimente pe copii abandonați.

Ștefania Els

Djamilia – Jamilia

Documentarul Jamilia se concentrează în jurul nuvelei lui Chinghiz Aitmatov cu același nume, nuvelă care surprinde povestea Jamiliei, o tânără kârgâză care reprezintă un simbol al curajului feminin, deoarece în timp ce soțul ei era plecat pe front, alege să își urmeze inima și să fugă cu bărbatul pe care îl iubea de fapt , renegând astfel tradiția kirghiză. Mi s-a părut interesant felul în care filmul surprinde diferite interpretări ale nuvelei din partea unor femei din Kârgâstan care se identifică mai mult sau mai puțin cu decizia protagonistei, unele aspirând către curajul acesteia, altele dimpotrivă, condamnând-o pentru mândria și egoismul ei. Limitele impuse de tradiția din Kârgâstan sunt in principal resimțite de femeile care nu aveau niciun cuvânt de spus în privința bărbatului cu care urmau să se casatorească și alături de care să trăiască, acestea fiind răpite de bărbați și obligate să se mărite cu ei. Cred că povestea Jamiliei reprezintă o sursă de inspirație pentru ceea ce înseamnă curaj, libertate și respect pentru sentimentele resimțite, Jamilia reprezentând vocea femeilor care vor să aibă un loc în societate, să le fie respectate drepturile, să aibă acces la educație, căci acestea sunt cele care îți configurează drumul către liniștea interioară, către fericire, fericire care presupune și libertatea de a alege să te căsătorești cu bărbatul pe care îl iubești, existența discernământului și nesupunerea. Astfel, putem spune că odată cu povestea Jamiliei, în societatea kârgâză femeile reușesc să-și conștientizeze statutul și să își ridice vocea, să lupte pentru drepturile lor și pentru schimbare, pentru ca viața unei femei să nu se limiteze doar la îngrijirea casei și a copiilor.

Georgiana Pricop

Srbenka

„Srbenka” a fost cel mai emoționant film pe care l-am văzut de-a lungul festivalului. Este un documentar care prezintă crunta realitate datorată diferențelor de naționalitate, prin analizarea modului în care generația născută după al Doilea Război Mondial în Croația suferă aceleași pedepse ale istoriei. Filmul este bazat pe evenimente reale, mai exact, deconstruiește una dintre crimele asupra umanității( în special asupra copiilor ) , comise de miliția catolică din Croația. Filmul ilustrează modul în care fiica familiei Zec, Aleksandra, a fost batjocorită în noaptea de 8 decdembrie 1991 de doi bărbați, ce au primit drept pedeapsă trimiterea în două resorturi, deci mai mult în vacanță decât la închisoare, plătită de guvernul croat. Adaugă apoi o serie de exemple asemănătoare povestite de tineri în spatele scenei. Cel mai terifiant detaliu pe care documentarul mi l-a inspirat este acela că pentru croați crimele si bajocoririle tinerilor de altă naționalitate( în special sârbi ) au fost răsplătite, nu pedepsite. Mi-ar fi plăcut ca tinerii din spatele scenei, ce-și împărtășeau povești și experiențe de viață să fi reusit să schimbe ceva în realitatea de atunci care cu siguranță există și astăzi, iar documentarul să aibă un rol educativ, nu doar să transmită, ci să influențeze mentalitățile cu propunerea unor rezolvări ale situației.

Notă personală: Mi-aș fi dorit să văd și filmul propriu zis pe care regizorul din documentar și-l propusese să-l realizeze, deconstruirea morții Aleksandrei, nu doar să prezinte cazuri asemănătoare și ipoteze despre cum ar fi putut să fie.

Florentina Petronela Chibrit

Valea Jiului

Valea Jiului este un scurt metraj despre viață și despre moarte, despre traiul sărac, dar fericit și despre traiul prosper, dar trist, despre oameni și degradare. Valea Jiului, cândva activă datorită mineritului, ce oferea locuri de muncă nenumărate, a rămas acum doar o ruină. Cadrele surprinse arată degradarea continuă în care se află. După Revoluție, randamentul minelor a scăzut, rezultând închiderea acestora. Aceste lucruri i-au determinat pe oameni să părăsească aceste orașe și să emigreze pentru a le asigura celor rămași acasă un trai mai bun. Numerosi copii au rămas ori in grija unui părinte, ori in grija bunicilor. Aceștia se numeau “orfani albi”. Printre ei, se numără și A., un copil care primise doua vești, una bună, una rea, în aceeași zi. Una dintre ele avea să îi aducă sfârșitul. Vestea bună era că primise trei de 10 la școală. Vestea proastă era că mama lui nu va veni acasă de Paști. Cea din urma l-a zdruncinat complet, iar dorul nemărginit de mamă l-a făcut să își pună capăt zilelor. Consider că este un scurt metraj ce reflectă realitatea actuală, întrucât numărul copiilor cu părinții plecați în străinătate este extrem de alarmant. Filmul îi atinge mai ales pe cei care au trecut prin asta, care au fost “orfani albi”, printre care m-am numărat și eu, timp de 9 ani.

CONCLUZIA ONE WORLD ROMANIA – Gheorghe Mariana:

Nu toate filmele m-au atras, dar consider ca am invatat ceva din fiecare. Faptul ca am avut sansa de a cunoaste si regizorii mi s-a parut nemaipomenita, astfel intelegand uneori mai bine si ideea filmului sau modul in care a fost regizat. Desi am pasit usor pesimista in acest festival, eu nefiind adepta documentarelor, acum la final nu regret experienta. Am vazut filme bune si foarte bune. Niciunul nu m-a facut sa iau telefonul in mana si sa incep sa butonez. Desi cum am mai mentionat, nu m-au atras toate,nu pot spune ca m-au plictisit. Asadar,ma declar in principiu multumita si cu cateva cunostinte mai bogata.