Ar putea beneficia cetăţenii români victime ale comunismului sovietic de reparaţii din partea statului român?

Este o întrebare care, de zeci de ani, a primit un răspuns pozitiv. Art. 1 alin. (2) lit. a din Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, specifică cât se poate de clar că „De aceleaşi drepturi beneficiază şi persoana care: a) a fost deportată în străinătate după 23 august 1944;”, iar art. 12 alin. (1) adaugă că „Beneficiază de prevederile prezentului decret-lege şi cetăţenii români cu domiciliul în străinătate”[1].

Adoptat imediat după revoluţia din decembrie 1989, înainte de alegerile parlamentare din 20 mai 1990, ceea ce şi explică apartenenţa sa la specia excepţională de acte normative a decretelor-legi, Decretul-Lege nr. 118/1990, care de la apariţia sa a trecut prin repetate modificări şi republicări, a rămas baza materiei privitoare la reparaţiile pe care statul le acordă victimelor represiunilor regimului totalitar comunist, precum şi anumitor urmaşi ai acestora (soţii supravieţuitori). Referinţa la data din titlul actului normativ este clară: făcând trimitere la ziua de 6 martie 1945, când a fost investit guvernul Petru Groza, Decretul-Lege nr. 118/1990 se adresează victimelor dictaturii comuniste din România, care începe odată cu amintitul guvern şi se încheie în perioada tulbure ce a urmat fugii cu elicopterul a soţilor Ceauşescu de pe sediul Comitetului Central al PCR, actualul Minister de Interne.

Problema este că nu doar regimul Partidului Comunist Român (pentru o perioadă Partidul Muncitoresc Român) şi-a folosit instrumentele represive asupra cetăţenilor României. Prin trimiterea din articolul 1 alin. (2) citat mai sus, Decretul-Lege nr. 118/1990 include între beneficiarii săi şi persoanele care, de pe teritoriul României, au fost deportate sau deţinute „în străinătate”. Cum la cumpăna anilor 1944-1945 lagărele naziste erau în curs de a fi eliberate, referirea din Decretul-Lege nr. 118/1990 priveşte un singur stat şi un singur regim totalitar, tot comunist: URSS. Aşa cum se ştie, după 23 august 1944 şi până la semnarea armistiţiului, în septembrie următor, Uniunea Sovietică a continuat să ia prizoneri de război din rândurile armatei române, pe ultimii eliberându-i de-abia în 1955[2]. În ianuarie 1945, cu cooperarea Comisiei Aliate de Control şi a autorităţilor române, deşi era înainte de venirea la putere a comuniştilor, a fost deportat pentru cca 5 ani în teritoriul sovietic un număr de aproximativ 75.000 de etnici germani cetăţeni români[3]. De asemenea, diferite alte persoane civile, în special de origine basarabeană, aflate pe „listele negre ale NKVD”, au fost luate din ţară şi deţinute perioade destul de lungi în sistemul concentraţionar sovietic, înainte de a li se permite revenirea în România (celor care au supravieţuit, desigur).

Dacă cu privire la aceste categorii de persecutaţi politic lucrurile au fost clare de la bun început, majoritatea victimelor persecuţiilor politice din fostele teritorii româneşti ale Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţintului Herţei au fost excluse de la aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990. La momentul adoptării sale, Uniunea Sovietică era încă în existenţă, iar locuitorii acestor vechi teritorii româneşti aveau exclusiv cetăţenia sovietică. Problema este că excluderea de la aplicarea dispoziţiilor Decretului-lege nr. 118/1990 s-a menţinut până în prezent, deşi începând cu anul 2007 s-au uşurat condiţiile pentru redobândirea cu titlu reparatoriu a cetăţeniei române de către locuitorii din fostele teritorii româneşti incluse azi Republicii Moldova şi Ucrainei[4].

Aşa, ca o paranteză, trebuie să remarcăm că menţinerea de către guvernul Tăriceanu a cerinţei celor minim 4 ani de rezidenţă în România era în contradicţie cu caracterul reparatoriu al măsurii şi a generat toate acele aberaţii cu adresele la care apar ca fiind domiciliaţi zeci de indivizi şi cu secţiile de vot la care nu vine aproape nimeni să voteze (precum şi toată afacerea la negru care s-a dezvoltat pe seama oamenilor care vor să redobândească cetăţenia părinţilor şi bunicilor lor). De la bun început cei aflaţi în această situaţie trebuiau înregistraţi ca cetăţeni români cu domiciliul în străinătate.

În orice caz însă, între basarabenii care au redobândit cetăţenia română s-au aflat şi victime ale represiunilor staliniste din teritoriul anexat Uniunii Sovietice. Lor însă li s-au respins cererile de acordare a drepturilor conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990. Nu au avut succes până acum nici contestaţiile în instanţă şi nici petiţiile adresate Avocatului Poporului, ministrului românilor de pretutindeni, ori către diverşi parlamentari. În mod special Asociaţia Românilor din Basarabia- Foşti Deţinuţi Politici şi Deportaţi, număr de identificare de stat – cod fiscal 1016620004248, persoană juridică înregistrată în Republica Moldova, prin preşedintele său Ion Beşliu, a fost deosebit de activă pe acest plan.

Prin urmare, am putea discuta de o discriminare între cetăţenii români care au fost deportaţi sau deţinuţi de regimul sovietic, deoarece în timp ce prizonierii de război şi persoanele ridicate spre a fi deţinute sau deportate în URSS din România de la vest de Prut beneficiază de efectele Decretului-Lege nr. 118/1990, persoanele care au suferit aceleaşi persecuţii la est de Prut nu sunt luate în considerare? La o primă vedere s-ar putea spune că nu pentru că regiunile în cauză erau deja anexate Uniunii Sovietice şi pentru că, la momentul persecutării lor, respectivii nu erau cetăţeni români.

Trebuie să facem câteva observaţii. În primul rând, Pactul Ribbentrop-Molotov a fost denunţat de toate părţile relevante ca ilegitim, nul şi neavenit, inclusiv de către Sovietul Suprem al URSS în anul 1989[5]. De altfel, prin atacul Germaniei asupra URSS la 22 iunie 1941 el devenise oricum caduc. Carta Atlanticului de la 14 august 1941, preciza că, din perspectiva aliaţilor occidentali, „nu doresc nici o schimbare teritorială care nu ar corespunde dorințelor liber exprimate ale popoarelor interesate”[6]; este şi motivul pentru care Regatul Unit a amânat să declare război României până în decembrie 1941 şi numai după ce somaţiile repetate ca armata română să nu treacă Nistrul nu au produs niciun efect. În ce priveşte cele două ultimatumuri sovietice din 26 şi 27 iunie 1940 şi răspunsurile româneşti la ele, este evident din lectura lor că nu se poate vorbi de un acord privind stabilirea unei noi graniţe între cele două state, ci doar de acceptul Bucureştiului, sub ameninţarea cu războiul, de a evacua militar şi administrativ teritoriile pretinse de Moscova, pentru a evita un început al ostilităţilor imediat şi într-un context nefavorabil, lăsând însă deschisă orice opţiune ulterioară[7].

Se pune aşadar problema când s-a produs de jure modificarea graniţei dintre România şi Uniunea Sovietică, fapt cu relevanţă şi atunci când discutăm de cetăţenia locuitorilor fostelor teritorii ale României la momentul persecutării lor de către ocupantul comunist sovietic. Ei bine, în opinia noastră, modificarea graniţei s-a produs din punct de vedere juridic după 10 februarie 1947, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de pace de la Paris dintre România şi Puterile Aliate, care cu privire la frontiere preciza următoarele:

„Partea I FRONTIERE Articolul 1 Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I), vor fi cele care erau în fiinţă la 1 Ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare, care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă. Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 Iunie 1940 şi cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 Iunie 1945. Articolul 2 Hotărîrile Sentinţei de la Viena din 30 August 1940 sînt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 Ianuarie 1938.„[8]

Prin urmare, până la acel moment, chiar dacă teritoriile Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutului Herţei s-au aflat anexate de facto Uniunii Sovietice între 1940 şi 1941, precum şi din 1944 încolo, ele continuau să reprezinte, din punctul de vedere al dreptului internaţional, teritoriul României. Este de notat că până în anul 1947 pe teritoriul românesc ocupat de sovietici avuseseră deja loc numeroase arestări şi internări în Gulag, precum şi primul val de deportare în masă, cel din 13 iunie 1941.

O observaţie importantă pe care trebuie să o facem vizavi de subiectul cetăţeniei locuitorilor din cele trei regiuni româneşti este că, spre deosebire de alte situaţii de transfer de teritorii între state, de la războiul franco-prusian din 1870 la Unirea Transilvaniei cu România sau la Tratatul româno-bulgar de la Craiova din 7 septembrie 1940, locuitorilor din Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei nu li s-a oferit niciodată dreptul de a opta pentru cetăţenia pe care doresc să o aibă. Prin urmare, chiar dacă în 1947 graniţa de pe Prut dobândea recunoaştere internaţională, cetăţenii români rămaşi în fostul teritoriu românesc nu au renunţat niciodată la statutul lor de cetăţeni ai României. Prin urmare, ei erau cetăţeni români la momentul persecuţiilor consumate până atunci, dar şi celor intervenite mai târziu, cum ar fi, de exemplu, deportarea în masă din iulie 1949. Aşadar, exceptarea lor de la aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 devine nesutenabilă din punct de vedere juridic.

Atragem de asemenea atenţia că, pe lângă limitele teritoriale, nici limitele temporale nu sunt atât de stricte, decât în aparenţă. Astfel, Decretul-Lege nr. 118/1990 aminteşte în titlul său de dictatura instaurată la 6 martie 1945 şi în cuprinsul său se referă la persoane deţinute sau deportate în URSS după 23 august 1944, respectiv la prizonierii de război. În ce priveşte această ultimă categorie, este clar că Armata Roşie nu a luat prizonieri de război doar în acel interval dintre lovitura de stat de la 23 august 1944 şi semnarea armistiţiului la 12 septembrie 1944, ci şi anterior, încă de la declanşarea ostilităţilor la 22 iunie 1941. Prin urmare, nici 6 martie 1945, nici 23 august 1944 nu sunt limite stricte, ci mai degrabă orientative şi ţin şi de momentul adoptării Decretului-Lege nr. 118/1990 în forma sa iniţială, cu aproape doi ani înainte de destrămarea URSS.

Aşadar, trebuie observat că efectele Decretului-Lege nr. 118/1990 nu privesc strict doar persoanele căzute victime represiunilor organizate de dictatura comunistă instaurată în România la 6 martie 1945. Art. 1 alin. (2) lit. a din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, dispune că „De aceleași drepturi beneficiază și persoana care: a) a fost deportată în străinătate după 23 august 1944;”. Deportările la care face referire acest text legal sunt deportări organizate şi executate de autorităţile Uniunii Sovietice, iar destinaţiile de deportare s-au aflat în diferite regiuni de pe cuprinsul respectivului stat. Diferenţa între cazurile prizonierilor de război, ale etnicilor germani şi ale altor persoane deportate sau deţinute în URSS şi cazul deportaţilor şi deţinuţilor politici din teritoriile de nord-est ale României (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei), care, juridic vorbind, au continuat să-i aparţină ţării noastre până la intrarea în vigoare a Tratatului de Pace de la Paris 10 februarie 1947, este una de intensitate a ocupaţiei sovietice (în sensul că în acele teritorii nu mai existau autoriţăti române funcţionale).

De asemenea, trebuie remarcat că art. 12 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990 adaugă că „Beneficiază de prevederile prezentului decret-lege şi cetăţenii români cu domiciliul în străinătate”. Aşadar, în măsura în care putem constata că o persoană era cetăţean român la data şi pe durata deportării sale în străinătate, petrecute sau continuate după data de 23 august 1944, atunci şi dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 4 alin. (1) şi (3), art. 8, 9, 12 şi 15 din acelaşi act normativ ar trebui să-i fie aplicabile.

Vorbim aşadar de persoane în vârstă, care au dobândit cetăţenia română la naştere şi nu au renunţat niciodată la ea. Redobândirea acestei cetăţenii în ultimele trei decade a reprezentat doar o clarificare de facto a unei situaţii care, de jure, nu se schimbase niciodată. Aşa cum am precizat mai sus, modificarea graniţei de nord-est a României a avut loc, din punct de vedere legal, de-abia în anul 1947, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de pace de la Paris dintre România şi Puterile Aliate. Anterior acestei date, chiar dacă Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei s-au aflat sub ocupaţie sovietică în intervalul 28 iunie 1940-22 iunie 1941, respectiv începând din august 1944, din punct de vedere juridic aceste regiuni au continuat să facă parte din teritoriul României.

De asemenea, locuitorii respectivelor teritorii nu au fost niciodată puşi în situaţia de a opta între cetăţenia română şi cea sovietică. Cetăţenia sovietică li s-a impus automat, în timp ce faţă de cetăţenia română nu a existat niciodată un act formal de renunţare la ea. Aşadar, la data deportării, ca şi pe întreaga durată a acesteia, petenţii au continuat să fie cetăţeni români, iar faţă de acest aspect, prin aplicarea art. 1 alin. (2), refuzul acordării drepturilor care li se cuvin în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 nu are absolut nicio justificare.

Au mai invocat autorităţile competente că unii din petenţi nu ar fi făcut dovada caracterului politic al deportărilor la care au fost supuşi. Această susţinere este cel puţin hilară, funcţionarii statului român nefiind scutiţi de la necesitatea de a avea o cultură generală şi minime cunoştinţe de istorie. Deportările din iunie 1941 şi iulie 1949 de pe teritoriul Basarabiei au făcut parte din Operaţiunile „Nord” şi „Sud”, prin care autorităţile sovietice urmăreau să elimine din teren persoanele considerate a reprezenta obstacole în calea sovietizării, respectiv a colectivizării, aşadar cu o motivaţie politică clară[9]. Trebuie să mai remarcăm aici un aspect: atunci când speţa presupune existenţa unui eveniment notoriu, de mare amploare, caracterul său politic nu mai trebuie demonstrat, el fiind foarte bine cunoscut, ci doar implicarea petenţilor în respectivul eveniment, care, în cazurile care au ajuns la cunoştinţa noastră a fost şi este demonstrată cu acte.

Încă de la marea recesiune din 2008 şi în special de la politicile de austeritate implementate în anii 2009-2010 există în societatea românească o sensibilitate crescută faţă de ceea ce înseamnă cheltuieli sociale ale statului. Este însă evident că nu se poate pune semnul egal între pensiile speciale ale parlamentarilor şi altor categorii de aleşi sau ale funcţionarilor parlamentari şi reparaţiile care se acordă victimelor abuzurilor regimurilor totalitare din secolul trecut. Există o amplă dimensiune morală în ultimul caz.

De asemenea, având în vedere timpul scurs, numărul celor care ar fi în drept să primească astfel de reparaţii s-a diminuat constant. Potrivit cifrelor aflate la dispoziţia Asociaţiei Românilor din Basarabia- Foşti Deţinuţi Politici şi Deportaţi, numărul foştilor deportaţi şi deţinuţi politici din Republica Moldova care au redobândit cetăţenia română şi care ar fi, deci, eligibili pentru a beneficia de drepturile conferite prin Decretul-Lege nr. 118/1990, aflaţi în viaţă în prezent, este de aproximativ 350 de persoane, multe cu vârste de peste 80 şi 90 de ani. Prin urmare, ar fi un efort minim din partea statului, dar cu o certă valoare morală.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro