Avatarele credinței

“Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu, 9, 24)

Cum se poate crede în ceea ce nu se cunoaşte? – ar putea suna o întrebare strict logică, raţională. Probabil, cu adevărat se poate crede doar în ceea ce nu se cunoaşte – ar putea suna un răspuns i-logic, non–raţional. Pentru că în ceea ce ştim sigur nu mai simţim nevoia să credem. Cu ceea ce ştim operăm, modelăm realitatea, ne organizăm gîndirea şi modul de viaţă. Neştiinţa o predestinăm credinţei, hazardului, nădejdii. Oricît am şti, am cunoaşte, întotdeauna va rămîne suficient loc pentru incomprehensibilitatea pioasă a credinţei, pentru jocul nelimitat al speranţei. Credinţa este speranţa în propria posibilitate. Credinţa religioasă transformă speranţele într-o ontofanie. Chiar şi ateii sînt credincioşi, ei cred în faptul că nu cred. Cred cu patos într-o negaţie. Pentru necredinţă îţi trebuie mai mult curaj decît pentru credinţă. Doar din credincioşi patetici ies, uneori, atei desăvîrşiţi. Paradoxul că poţi fi un bun credincios, cu rugăciunile şi mătăniile la zi, fără să fii şi moral, creează o confuzie religioasă greu digerabilă. Ca atare, „omul aduce lui Dumnezeu tot felul de jertfe, numai dispoziţia lui morală nu” (I. Kant). Sînt mai preferabili cei care, prin intermediul argumentelor raţionale, filosofice, culturale, sînt sceptici în privinţa adevărurilor propriei credinţe decît cei care, prin intermediul iraţionalismelor şi a ignoranţei, sînt absolut sigur de veridicitatea şi infailibilitatea credinţei lor. Chiar dacă divinitatea este condiţia apariţiei lumii, sau consecinţa existenţei ei, omul rămîne singura posibilitate interogativă în legătură cu acest subiect, singura perspectivă a-tee. Deşi „Dumnezeu e chiar singura fiinţă care ar putea fi pe bună dreptate atee” (R. Brague).

Faptul că, natural, ne naştem fără nici o credinţă, urmînd ca, ulterior, să învăţăm una, în funcţie de context, o aruncă pe aceasta în relativism şi întîmplare. Căci, potenţial, putem învăţa irefragabil orice credinţă, după cum putem rămîne imuni şi indiferenţi la narativitatea ei. Relativismul unei credinţe este dat de faptul fundamental că ea poate fi aleasă, fiind rezultatul unei opţiuni. Credinţa este o trăire indusă care se adaugă celorlalte dimensiuni umane. Credinţa înseamnă excluderea oricărui imperativ. Devenită obligaţie, ea ratează dimensiunea libertăţii. Cîştigă aderenţi, dar pierde conștiințe. Credinţa omului este o consecinţă a existenţei lui, şi nu o premisă a acesteia. Umanul precede credinţa, şi nu credinţa precede umanul. Nu ne naştem creştini (sau altceva) pentru ca, ulterior, să fim botezaţi oameni, ci ne naştem oameni, fiind botezaţi (sau nu) într-o religie. Cum de actul absolut al credinţei poate fi redus la relativitatea învăţării lui? De ce creatura nu îşi cunoaşte direct creatorul, fără intermediul subiectiv şi aleatoriu al învăţării? Cum de opera nu-şi conţine organic datele propriului întemeietor, fiind necesar procesul exterior al deducţiei aproximative? Poate absolutul divin să fie învăţat prin intermediul relativului uman? De ce actul creaţiei supreme rămîne necunoscut, luînd fiecare de la capăt enigma credinţei în ceea ce poate fi învăţat? De ce trebuie să învăţăm să credem în ceea ce nu cunoaştem şi să sperăm în ceea ce nu înţelegem? Cum să vorbeşti despre Dumnezeu substituindu-te, insidios, acestuia, fiind plătit pentru asta, beneficiind de avantaje materiale? Cu adevărat credibili sînt doar cei care suferă de privaţiuni pentru faptul că vorbesc despre el, cei care sînt în stare să piardă unele avantaje propăvăduindu-l. E tot mai greu de crezut într-o divinitate care iese doar din vorbele remunerate ale unora. Despre credinţă nu poţi vorbi decît din postura de învins în numele ei. Toţi cei care cîştigă pe seama credinţei o duc pe aceasta la o iremediabilă diluţie, făcînd din biserică „o întreprindere lucrativă de transport către eternitate” (S. Kierkegaard). Vorbirea goală, chiar dacă se referă la Dumnezeu, nu ne spune nimic. Mai mult ne poate spune o tăcere inspirată. Cuvintele goale alungă misterul, pe cînd tăcerile elocvente îl pot provoca. Vorbirea golită de orice sens vizează doar atracţiozitatea imanentă, pe cînd cea sacrală presupune ipso facto transcendentalitatea. „Îţi mulţumesc, Doamne, că eşti tăcut. Numai noi – erudiţii analfabeţi – fără încetare pălăvrăgim”, am putea spune odată cu J. Twardowski.

Credinţa este o căutare în care răspunsurile vin cînd nu mai căutăm în mod obsesiv. Ea este cea mai radicală speranţă. Credinţa nu prea mai are nimic în comun cu conţinutul riguros al unei religii. Ea a devenit doar o biată speranţă în ceea ce se crede. Se pare că nici înţelepciunea nu prea ajută mult în acest sens. „Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mîntuiască pe cei care cred prin nebunia propovăduirii” (I Corinteni, 1, 21). Oricît am filosofa şi aduce argumente teologice, aliatul cel mai destoinic al credinţei rămîne… sancta simplicitas. La limită, credinţa îşi poate crea un subiect chiar şi din propria ignoranţă, din propria nebunie. „Dumnezeu este cel cunoscut de către minte numai în ignoranţă”, după cum se spune în Cartea celor 24 de filosofi. Ca atare, nu e important doar faptul de a da răspunsuri mai mult sau mai puţin corecte, ci şi acela de a medita în perspectiva întrebărilor care nu s-au formulat încă. Căci unele răspunsuri vin fără să fie determinate de o întrebare, ci de conexiunea amfibolică a altor răspunsuri. După realitatea dezastruoasă a lumii şi i-realitatea fastuoasă a unor religii îţi vine să renunţi resemnat la orice iluzie, indiferent de tipologie. Căci cele două nu pot fuziona nici în cel mai pur idealism. Vorbesc doar magistral în marginea unor im-posibilităţi, lăsînd realitatea pe mîna brutală a hazardului. Credinţa este preferabilă travaliului cognitiv. „A trebuit să suspend cunoaşterea pentru a face loc credinţei” (I. Kant). Nu există nici o modalitate raţională, logică de a lupta argumentativ cu religia, pentru că este imposibil să lupţi cu o poveste. Căci veridicitatea ei se hrăneşte mereu din i-raţionalul propriilor aluviuni diegetice. Orice exerciţiu raţional capotează în faţa fantasticului de factură alegorică. Trăirea credinţei este mai puternică decît logica unui argument. Adevărul logic nu poate opera în sfera sentimentului religios. Viaţa privilegiază comoditatea povestirii în dauna inconfortabilului adevăr al realității. Raţionalul nu anulează religiosul, ci îi arăta limitele, pentru a putea convieţui. Forţa credinţei este determinată în bună măsură de faptul că ea nu poate fi explicată. Credința nu poate fi predată cu o metodă ştiinţifică, ci poate fi doar predicată în manieră tainică. Mulţi aderă fără nici o rezervă la credinţă înainte de a şti ce presupun dogmele ei. Cred înainte de a cunoaşte. Ştiu înainte de a înţelege. Unii cred cu patos ştiinţific, după cum alţii neagă cu avînt religios. Chiar şi în absolutul credinţei, adevărul ar trebui să beneficieze de perspectiva relativă a îndoielii. Căci absolutul divin nu se poate manifesta decît prin relativul uman. Numai că actul de credinţă nu mobilizează gîndirea în vederea cunoaşterii, el activează doar argumentele care îi menţin patosul – ignoramus et ignorabimus. În loc să coincidă cu tot ceea ce ştim în mod sigur, divinitatea coincide exact cu ceea ce nu ştim. „Credinţa în providenţă nu s-ar putea converti în cunoaştere a providenţei fără ca religia să se năruie” (G. Marcel).

Poate părea paradoxal faptul că ni se cere să credem în cel ce ne-a creat. E ca şi cum i-ai cere picăturii de ploaie să creadă în apă. Mai logic era să ni să ceară să fim total nedumeriţi, să nu ne vină uşor să credem, să rămînem etern uimiţi în faţa acestui fapt misterios. După cum uimiţi putem rămîne cînd ne gîndim că religia creştină este monoteistă într-o triplă ipostază: Dumnezeu, Isus Cristos, Spiritul Sfînt. „Un singur Dumnezeu în trei persoane să fie oare «punctul de mijloc» între monoteism şi politeism?” (R. Brague). Perihoreza divină este o dualitate tainic înţeleasă în unicitatea sa. Trinitatea recuperează imposibilitatea originării libertăţii în Unu. Libertatea nu se poate întemeia decît pe ceva diferit de ceea ce o întemeiază, pe multiplicitatea posibilităţilor ei. Credinţa monoteistă sacrifică pluralitatea libertăţii pe altarul unicităţii adevărului absolut, justificîndu-se, uneori, cu argumentele filosofiei păgîne. „Dumnezeu este transcendenţă în imanenţă” (H. Küng). În credinţă, sîntem cu toţii nişte diletanţi, nişte simpli amatori ai absolutului. Aproximăm convingător cu tot ceea ce nu putem şti. Sîntem nişte exaltaţi ai aproximării, ai apofatismului. Pisăm la nesfîrşit speranţe în necunoscut, ne plasăm în propria extensiune psihologică. Credem doar în ceea ce putem crede despre credinţă. Cu o precizare a lui Camus: „Nu te poţi sili să crezi în Dumnezeu”. Cînd ne facem din căutarea lui Dumnezeu o profesie – amor Dei intellectualis -, şansa de a-l găsi este destul de mică. El nu poate fi găsit cu forţa, după cum nu poate fi invocat cu patosul disperării. Mai degrabă poate fi găsit în dorinţele lipsite de căutări febrile, în pasivitatea revelatoare, în aşteptările îndestulătoare. Cînd ne facem o profesie din găsirea lui, şansa de a-l întîlni scade proporţional cu siguranţa pusă la temelia găsirii. Mai bine să cauţi nedumerit, sincer, decît să te prefaci, trufaş, că ai găsit. În credinţă nu te poţi specializa, căci fundamentul ei se deprinde în lipsa oricărei specializări. De fapt, în credinţă nu poţi fi decît amator. Cînd te specializezi, devii parţial a-teu. Experienţa credinţei se întemeiază chiar pe premisa că poate exista o credinţă experimentabilă în real. Credinţa îşi caută un precedent în propria speranţă. Adevărul, în acest caz, e doar faptul de a putea institui această speranţă ca fiind realitatea însăşi. În credinţă se poate avansa şi cu ceea ce nu ştii, cu neputinţele bine orientate, chiar cu eşecurile previzibile. Credinţa este doar o formă de căutare a credinţei. În actul de credinţă, mai bine să cauţi comițînd erori, decît să crezi fără să cauţi. Dumnezeu este Căutare. (De aceea nu ambiţionez să fiu mai mult decît un biet căutător, cu interogaţii şi rătăciri inerente unei asemenea încercări. Desigur, cei care au găsit pot să mă judece). El este suma tuturor atributelor pe care omul le poate gîndi şi formula. Credinţa vine să umple cu substanţă comuniunea teantropică a propriului crez. O credinţă găsită este o credinţă epuizată. Dumnezeu nu citeşte tomuri doctorale, ci doar paginile goale ale sufletului. Căci lui, cu o vorbă a lui Nietzsche, „nu îi este îngăduit să păcătuiască”.

Nu poate crede cel care nu îl judecă pe Dumnezeu. În credinţă sînt admise toate întrebările care încearcă să înţeleagă, toate interogaţiile pe care gîndirea umană poate să le aserteze, toate îndoielile care o bîntuie. Creatorul trebuie să reziste la toate provocările creaturii, chiar şi la sfidarea absolută. Uneori e mai uşor de trecut de la credinţa habotnică la necredinţa ţîfnoasă decît de la credinţa relativă la necredinţa molcomă. (În genul negaţiei sfioase a lui J. Barnes: „Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa”). Credinţa nu trebuie transformată doar într-o instituţie de administrare a ignoranţei pioase, a cotizaţiei pe credulitate, a profitului scos din minţi şi suflete pustii, într-un „creştinism pragmatic” (J. Benda). După cum nu trebuie să fie nici un tribut plătit pentru frica de moarte, un peşcheş dat pentru viaţa de apoi. Credinţa ar trebui să-şi gestioneze doar propria slăbiciune, multele incertitudini şi contradicţii. Preoţii ar trebui să oficieze credibil doar incertitudinile şi greutăţile căutării credinţei, nu confortul şi avantajele găsirii ei. Singurele forme de manifestare exterioară a credinţei ar trebui să fie comportamentul ireproşabil şi maximalitatea bunului-simţ. Restul sînt predici… (Minunile pot fi trăite, dar nu pot fi experimentate. Luat în mod individual, nu există om raţional pe pămînt care să creadă în taumaturgii. Dar, ca generalitate religioasă, mulţi cred că alţii, în alte timpuri, în anumite condiţii, au putut face minuni. Căci doar trecutul a produs minuni, prezentul produce cel mult mirări şi suspiciuni. Pentru oamenii vremurilor demult apuse, pentru nivelul lor de cunoaştere, tot ceea ce nu înţelegeau era miracol. Ei nu încercau să interpreteze „ştiinţific” lumea, ci se minunau de spectacolul ei, din care nu înţelegeau prea mult. Trăiau unele întîmplări ale vieţii ca pe o minune cotidiană, pentru care nu aveau nici o explicaţie. Cei care, astăzi, în generalitatea subiectivă a vieţii acceptă posibilitatea miracolelor, în particularul obiectiv al profesiei şi vieţii lor nu le acceptă nici sub formă de glumă. Singura minune a prezentului e aceea că putem crede în minunile trecutului. Ca atare, „miracole ca încălcare a legilor naturii nu sînt atestate istoric în Biblie, iar cine crede că le poate identifica, acela trebuie să o şi dovedească”, e de părere H. Küng. Încă şi mai sugestiv, D. Hume subliniază „că nici o mărturie nu ajunge pentru a stabili producerea unei minuni, decît dacă mărturia este cumva de aşa natură încît falsitatea ei să fie mai miraculoasă decît faptul pe care ea năzuieşte să-l stabilească”). Dacă, pentru cîteva clipe, am deveni Dumnezeu, ce am face cu noi? Cum am gestiona, cu umana noastră procrastinare, nimicul care sîntem? Ce trăiri indefectibile am aşterne peste perisabilitatea noastră? Şi, apoi, ce am găsi la întoarcerea în noi înşine? Cum am accepta faptul că nici din postura divină omul nu se poate înţelege pe el însuşi? De ce indefinituri mai are nevoie pentru a se putea defini? Problema fundamentală este aceea că omul nu îl poate percepe şi înţelege pe Dumnezeu din afara umanului, a hilemorfismului său. În orice ipostază a sa, divinitatea rămîne doar o posibilitate umană. Faptul că poate fi concepută ca afirmaţie sau negaţie reprezintă un salt al gîndirii. Divinul se adevereşte tot cu datele umanului, eternitatea se reazemă pe o biată efemeritate. Dumnezeu şi omul încap în căuşul ultimei speranţe. Chiar şi sinteza umano-divină, de factură cristică, devine tot o limită a potenţelor umane. Divinul este limita limitelor umane. Dacă actul de credinţă poate fi demonstrat cu argumente raţionale, logice, ştiinţifice, credinţa se anulează chiar prin forţa argumentelor puse la temelia sa. Credinţa rămîne credinţă doar în virtutea neputinţei sale de a-şi putea demonstra experimental conţinutul. Cînd faptul de a crede devine propria sa cogniţie experimentală, credinţa devine un silogism inutil. Pentru că „un Dumnezeu care ajunge şi permite să-i fie argumentată existenţa este, în cele din urmă, un Dumnezeu foarte nedumnezeiesc, iar dovedirea existenţei sale ajunge să fie cel mult o blasfemie” (M. Heidegger).

Progrese în vorbirea despre Dumnezeu se mai pot face doar în resuscitările apofatice, în proiecţiile epifanice ale imaginarului. Rugăciunile şi pastoraţia teologhisesc mai mult despre o divinitate născută chiar din patosul şi elocinţa lor. Teologia fundamentală scoate argumente ontologice din trăirile sufleteşti, din reciclabile idei filosofice. Fără filosofie, teologia rămîne o simplă predică. Teologia (cărei Aristotel îi spunea „filosofia primă„) a ajuns, în multe cazuri, doar o erezie a filosofiei. Totul se poate origina în faptul că omul a aflat de Dumnezeu de la om. Chiar şi Isus vorbeşte de Dumnezeu în calitate de om, calitatea divină rămînîndu-le incognoscibilă celorlalţi. Căci omul îl poate aproxima holistic pe Dumnezeu doar prin intermediul omului. O lume compusă din oameni singuri ar fi o lume total lipsită de Dumnezeu. Adam şi Eva, trăind complet izolaţi, nu ar fi ştiut ce e credinţa, dar nici păcatul. Cîteva popoare au dat religii, celelalte s-au mărginit să adopte credinţa acestora. Cele care le-au creat au făcut-o mai mult dintr-o disperare a căutării, cele care le-au adoptat au făcut-o dintr-un entuziasm al găsirii. Cei care au împrumutat religia sînt şi cei mai vocali apologeţi, cei mai severi dogmatici. În mod paradoxal, religiile universaliste evoluează într-un personalism etnic. Dumnezeu este împărţit pe criterii demografice. Autenticitatea credinţei este înlocuită cu numărul de credincioşi. Credinţa a devenit şi o chestiune de număr, de adepţi. Ne manifestăm în mod comunitar şi sperăm pe cont propriu. De ce trebuie să ne asociem pentru a crede? De ce e nevoie de cineva ca să ne organizeze credinţa? Nici o doctrină nu poate fi, în mod unilateral, dovada absolută a propriei credinţe, indiferent de numărul celor care o susţin. Credinţa rămîne credinţă doar atîta timp cît se menţine în sfera interogării personale. Cu o afirmație a Sf. Augustin, „credinţa care nu e gîndită e nulă”. Certitudinea dogmatică infatigabilă, susţinută demografic, este moartea lentă a oricărei credinţe. Credem tocmai pentru că mai avem puterea să căutăm singuri, nu pentru că alţii au găsit. Nu putem crede în mod autentic cu convingerile altora. Luaţi de avîntul retoricii, unii se instalează onctuos în absenţa lui Dumnezeu, vorbesc răstit în numele lui. (Ce bine era dacă în locul devoţiunii şi al rugăciunii Dumnezeu instituia dialogul direct, personal. Dacă ne spunea fiecăruia de ce ne-a făcut şi la ce sîntem buni. Ce rost are să credem sau să nu credem, de ce trebuie să murim doar pentru vina de a ne fi născut). Pierderea adevăratului mesaj al credinţei duce, în mod paradoxal, la tot mai buna ei organizare. Omul e în stare să organizeze o credinţă căreia chiar şi Dumnezeu îi face tot mai greu faţă. Credinţa, oricît de profundă, nu dovedeşte existenţa divinităţii, ci doar un mod catafatic de a o apropria. În actul de credinţă nu ar trebui căutat Dumnezeu (manifestarea credinţei presupune că, într-o anumită formă, a fost găsit), ci ar trebui să fie doar venerat. Credincioşii adevăraţi sînt vestitori, nu căutători, investigatori sau detectivi cereşti. Nu putem nici să credem, nici să nu credem în mod absolut. Căci absolutul este o dimensiune (non-dimensiune) care scapă posibilităţilor umane. Ca atare, credem sau nu credem cu absolutul nostru relativ. Relativizăm absoluturile la care putem ajunge, le reducem la statura conceptibilităţii noastre. Aruncăm ancorele subiectivităţii în zarea necunoscutului. Patima pusă în afirmarea unei credinţe, ca şi cea pusă în negarea ei, se anulează prin relativismul care o face credibilă. Orice absolut se relativizează prin neutralitate, printr-o privire cumpănită. Nu ştim care este efectul credinţei noastre în ceruri (nu avem nici un răspuns concret în acest sens), dar se vede clar efectul ei pe pămînt. Bunuri lumeşti transformate în fapte de credinţă, smerenii profitabile, mătănii aducătoare de profit. Cîte o castă care a privatizat divinitatea, făcînd-o acţionar în singura întreprinderecu acoperire cosmică. Unele biserici sînt o afacere cu acţionariatul în cer, cu contabilitatea pe pămînt şi cu posibilele dividende în lumea de apoi. În încercarea sacrală de a transcende moartea, cîte o biserică a ajuns doar să-i administreze avantajos profanitatea. Nevoia continuă de noi sfinţi a bisericilor demonstrează cît de omenească rămîne ea, cît de tare este legată de pămînt. Dumnezeu ne vrea oameni dezinteresaţi de cele lumeşti, unele biserici ne vor sfinţi rentabili. Desigur, nu trebuie urmată diatriba lui Voltaire – Ecrasez l΄infâme -, dar ceva trebuie schimbat, pînă nu sucombăm total în ipocrizie şi deşertăciune.

De unde ştim noi că am înţeles ceea ce trebuie din religie? Dacă Dumnezeu a vrut să ne spună cu totul altceva? Dacă sîntem doar într-o eroare pozitivă a credinţei, persistînd pios în istorismul ei? Dacă Dumnezeu nu a făcut încă omul, noi doar iluzionîndu-ne că sîntem acel om? Dacă omul există, cum e posibil Dumnezeu? Dacă Dumnezeu există, cum e posibil omul? Cum poate suporta omenirea care îl neagă chiar şi prin faptul de a crede? Din păcate, omul este mai aproape de maimuţă decît de Dumnezeu. Creştinismul ne oferă prea multă viaţă de apoi pentru o atît de puţină viaţă de acum. El vrea să îndrepte omul cu precepte in-umane, adică vrea să coboare cerul pe pămînt. Numai că fuziunea celor două s-a realizat într-un singur şi irepetabil punct. Restul oamenilor gratulează cerul cu o ultimă privire şi hrănesc pămîntul cu cîteva rămăşiţe. Existenţa păcatului originar pune mai multe probleme omului decît necredinţa lui. Necredinţa se poate transforma oricînd în credinţă, dar din condiţia păcatului originar nu există cale de ieşire decît prin negaţie sau apocatastază. Se poate nega divinitatea pentru creaţia umană predestinată la păcat, preferîndu-se libertatea totală a hazardului existenţial. De ce sîntem vinovaţi înainte de a şti ce este păcatul, înainte de a-l putea comite? De ce purtăm o vină căpătată prin transfer adamic? Cît de insignifiantă este lauda Universului adusă Creatorului său dacă numai de pe acest fir de nisip cosmic, care este Pămîntul, se găseşte cineva care să îl preamărească? – dacă, prin intermediul omului, îi poate fi adusă vreo preamărire. Cum de Creatorul se mulţumeşte cu atît de puţin de la un Univers infinit? Cum de nu vuieşte Cosmosul de cîntec şi laudă? Noi credem cu obstinaţie că sîntem pleroma spiritualităţii, triumful evoluţiei în Univers, dar s-ar putea să fim doar fundătura sa terestră. Nimic nu rămîne mai străin în practica unei credinţe decît unele elemente care îi adeveresc primordial idealitatea. Credinţa rămîne posibilă prin chiar faptul de a nu-i putea transfera în realul comportamental totalitatea preceptelor. Omul poate crede chiar din imperfecţiunea sa. (Orice credinţă care face binele este adevărată, pentru că binele dezinteresat este singura modalitate de a verifica adevărul ei. Cine face binele poate crede în ceea ce vrea, cu condiţia ca binele său să aibă o valoare universală. Poţi face binele doar cînd ai ceva de pierdut făcîndu-l. Facerea necondiționată a binelui ar putea fi unitatea de măsură a credinţei. Deşi, trebuie precizat imediat, binele se poate face şi din afara credinţei. Nemaivorbind că răul îndreptat de o credinţă împotriva alteia este considerat, de cea dintîi, un bine). O credinţă totală este greu de imaginat. Dacă ar respecta ad litteram rigorile credinţei, omul s-ar anihila în propria perfecţiune. Absolutul teoretic al credinţei se bazează chiar pe praxis-ul ei relativ, edulcorat. După cum e necesar a opera o diferenţiere semantică între credinţă şi credincioşenie, în sensul în care o face R. Brague. Doar printr-o imaginaţie debordantă, sedimentată în timp, poţi adeveri idealitatea lumii cu perisabilitatea sa. Nici o doctrină nu a putut mobiliza toate iluziile şi neputinţele radicale ale omului, nu le-a putut strînge într-un mănunchi dogmatic precum o face religia. Extremele speranţelor şi neajunsurilor umane, neputinţele ultime potenţează cel mai bine credinţele. Moartea le semnează zilnic garanţia eternităţii. Credinţa sacralizează realitatea pe măsura dorinţei de a crede. Credinţa poate argumenta orice, cu condiţia păstrării integrale a misterului. Dincolo de Nimic, omul dă de Dumnezeu.

Dacă nu putem defini divinul nici prin natura sa (φύσις), nici prin esenţa sa (ούσια), nici prin analogie, nici printr-o cale intelectiv-raţională, înseamnă că noi ne definim doar sublimitatea neputinţei de a putea defini Fiinţa divină. Cu alte cuvinte, ne fundăm credinţa nu pe vreo formă de cogniţie – căci orice cunoaştere este exclusă, conform scrierilor areopagitice şi al celor nihiliste -, ci pe suportul necunoaşterii noastre manifeste. Credinţa ritualică, praxis-ul ecleziastic vorbesc despre limitele umane, nu despre divinitate. Fiind un Tot inaccesibil omului, divinul pare a fi un Nimic în absconsitatea sa. Omul defineşte divinul cu nemăsura neputinţelor sale cognitive. Ca atare, nu există nici o cale de a defini divinul prin intermediul fiinţei umane. Existenţa, în sine, nu defineşte nimic, nu participă la nici o teognosie catafatică sa apofatică. Credinţa îl poate susţine pe Dumnezeu, dar nu îl poate demonstra dincolo de limitele ei. Paradoxul credinciosului constă în faptul că el poate crede chiar cu propriile neajunsuri. El crede doar pe măsura deprinderii subiective a credinţei, nu prin profunde explorări şi deliberări gnoseologice. Toate explicaţiile şi incursiunile apologetice formulate de teologie, oricît şi-ar forţa limitele imaginarului şi ale limbajului, nu pot umple cu un gram de concreteţe idealităţile divine. Credinţa poate fi experimentată doar în cuvinte. Se pare că Dumnezeu rămîne Marea Absenţă cu care ne oblojim micile noastre prezenţe. Întrebarea care se poate pune, cu inocenţa, dar şi cu gravitatea de rigoare, e aceea dacă lumea ar putea exista fără nici o religie, sau cu un alt mod de a ne manifesta credinţa, total diferit. Dacă nu cumva omul îşi secretă propria credinţă, pe care o impune apoi ca normă. Căci omul crede iniţial nu în virtutea vreunui adevăr sau a vreunei revelaţii, ci mai mult dintr-o necesitate autoimpusă. Crede în reprezentările lui despre ceea ce crede. Aproximează absolutul cu relativul diafan al cuvintelor, participă concret la un mister indefinibil. După cum poate ajunge în situaţia paradoxală de a cunoaşte prin necunoaştere, de a numi de-ne-numitul, de a demonstra existenţa divinităţii cu nonexistenţa sa. Trăirile sufleteşti nu pot fi programate, nu poate fi organizat momentul transformări religiei în religiozitate, a imanenţei în transcendenţă. Religia nu trebuie confundată cu etica, nici cu morala, pentru că acestea nu se suprapun în totalitate. Ele avansează în acelaşi sens, dar cu trăiri diferite. Evoluţia umanităţii a demonstrat că, raportate doar la om, etica şi morala sînt prea puţin, fiind etern discutabile, raportate la divinitate, sînt prea mult, aproape imposibil de atins. Ca atare, ele cad în relativitatea intervalului slăbiciunii umane, într-o medie acceptată a convieţuirii. Neputîndu-şi întemeia o morală pe propriile date, omul îşi caută un reper în afara propriilor posibilităţi comportamentale. La care tinde să se raporteze, fără să le poată atinge vreodată. Morala este neputinţa cea mai activă – toţi o invocă pe măsura încălcării ei. Ea poate chiar intra în coliziune cu unele date ale vieţii, predispunînd la practicarea unei moralite de ocazie. Morala creştină e greu de aplicat din cauza perfecţiunii sale intrinseci, ea rămînînd un imperativ care nu se poate integra total în realitatea umană. După două mii de ani de mesianologie creştină, de exemplu, ar trebui să fim de o moralitate aproape angelică. Dar o simplă atitudinea aproapelui ne demonstrează că sîntem departe de acest deziderat. Culpabilizarea printr-un păcat neînfăptuit pune morala creştină într-o dificultate insondabilă. Păcatul distribuit printr-un transfer adamic devine sursa gratuită a răului, cu a cărui vină ne încărcăm a priori. Lipsa iniţială a păcatului făcea inutilă dificultatea iertării lui a posteriori. Ascensiunea morală nu presupunea cu necesitate căderea. Viaţa omului putea fi morală chiar prin faptul de a fi. Inexistenţa nu este un neajuns, după cum existenţa nu este o vină. Atracţiozitatea unor religii stă, în bună măsură, chiar în imposibilitatea practicării lor. Orice religie devine discutabilă atunci cînd în numele ei poţi afirma orice, după cum poţi nega orice, căci doar cuvintele pot să-i afirme sau să-i nege adevărul. O religie ar trebui să fie adevărată dincolo de mirajul eufonic al cuvintelor. Adevărul unei credinţe ar trebui să facă imposibilă viaţa în afara lui, nu doar să fie o cale relativă spre el. Vorbim despre divinitate cu o cohortă de cuvinte care ratează Cuvîntul, cu argumente care ne certifică neputinţa. Folosim dialogul religios (rugăciunea) doar pentru a rata întîlnirea. Ne prezentăm la marea întîlnire cu o punctuală absenţă.

Ni se tot spune, într-un mod greu de înţeles, că acolo unde nu poate reuşi Viaţa, va reuşi Moartea în numele ei. Cum acest lucru nu poate fi verificat, nu ne rămîne decît să credem sau să ne îndoim după posibilităţi. Căci moartea nu prea lasă nici o viaţă total indiferentă, după cum nu o poate salva de la disperare şi non-sens. E greu de acceptat faptul că actul creaţional se poate motiva ultimativ cu destrucţia sa. Oricîte volute teologico-dogmatice s-ar exersa, problema învierii după moarte rămîne una inconceptibilă în registru uman. Doar un imaginar torturat de propria sa limită poate născoci o viaţă născută de moarte. Nimic, nici chiar idealităţile cele mai pure, nu ne pot scoate din datele umanului. Omul nu poate rămîne om decît în perimetrul acestor premise. Datele s-ar schimba dacă divinitatea ar putea fi certificată şi din afara umanului. Căci nu e suficient să-ţi motivezi credinţa doar prin cuvintele care o pot exprima. S-ar putea ca moartea să promită doar viaţa de apoi a inexistenţei, una în care să fie prezente doar absenţele noastre. Totuși, mai bine să trăieşti cu iluzia stimulativă a vieţii de apoi decît să o sfîrşeşti, benevol, cu certitudinea deprimantă a celei de acum. Orice căutare încetează în momentul în care ceea ce e căutat este găsit. Doar Dumnezeu trebuie căutat, chiar via negationis, după ce este găsit. Ba chiar nu poate fi căutat cu adevărat decît de către cei care l-au găsit. Sacrul – un văl luminos pus între noi şi realitate. O cezură necesară reliefării profanului. Cînd ne putem argumenta credinţa, nu mai credem. O religie nu se argumentează cu adevărul, ci doar cu credinţa, iar o credinţă nu se argumentează. Împotriva afirmaţiei: eu cred, nu există argumente definitive care să-i stea împotrivă, după cum nici în a celei: eu nu cred, pentru simplul fapt că, aici, argumentele nu au nici o valoare încadrabilă adevărului obiectiv, ci doar celui subiectiv. Nimeni nu poate crede pe bază de argumente, ci doar pe argumentele unei incertitudini. Dumnezeu nu poate fi argumentat iraţional din interiorul credinţei, după cum nu poate fi negat, raţional, din afara ei. Cu un paradox al lui Tertulian, „ceea ce ne face să-l înţelegem pe Dumnezeu este neputinţa de a-l înţelege”. Credinţa presupune că am înţeles ceea ce nu ştim. Fiecare acceptă sau refuză credinţa în funcţie de ceea ce înţelege prin „Dumnezeu”. Căci nu există un „Dumnezeu” unitar al tuturor formelor de credinţă. Pînă la urmă, credem ca să putem înţelege – „credo ut intelligam” (Sf. Augustin). Să mărturiseşti cu fervoare o credinţă pe care nu o înţelegi în toate articulaţiile ei teologice, să pui patos în dogmele ei incomprehensibile, să-ţi impui doctoral propriile aproximaţii – cam asta se întîmplă cu toţi cei care cred din reflex. Atitudinea mimetică este pasul fals pus la dispoziţia unei credinţe. Cum să convingi pe cineva cu ceea ce nu poate fi explicat, cum să cucereşti cu ceea ce nu poate fi demonstrat, cum să dobîndeşti posibilul cu imposibilul – aceasta este misiunea oricărei religii. Credem riguros pe bază de aproximări. Preluăm credinţa din ceea ce au înţeles cei apropiaţi din credinţă. O preluăm nu pe bază de înţelegere şi argumente, ci printr-un simplu mimesis. Imităm de-ne-înţelesul, după care îl transmitem în mod convingător mai departe. Oameni fiind, nu ne putem imagina divinitatea decît din interiorul limitelor şi delimitărilor noastre. (Recurgînd la o maliţiozitate a lui Xenofan, dacă vacile ar fi religioase, zeii lor ar avea copite). Problema e că de Dumnezeu putem afla cîte ceva doar de la oameni. Căci o credinţă nu poate fi doar învăţată, ea fiind mai mult decît simpla învăţătură. Cuvintele credinţei trebuie transferate în trăirea adevărului lor. Noi putem crede cu adevărat doar din necredinţa noastră.

Cum se poate crede în ceea ce nu se cunoaşte? – ar putea suna o întrebare strict logică, raţională. Probabil, cu adevărat se poate crede doar în ceea ce nu se cunoaşte – ar putea suna un răspuns i-logic, non–raţional. Pentru că în ceea ce ştim sigur nu mai simţim nevoia să credem. Cu ceea ce ştim operăm, modelăm realitatea, ne organizăm gîndirea şi modul de viaţă. Neştiinţa o predestinăm credinţei, hazardului, nădejdii. Oricît am şti, am cunoaşte, întotdeauna va rămîne suficient loc pentru incomprehensibilitatea pioasă a credinţei, pentru jocul nelimitat al speranţei. Credinţa este speranţa în propria posibilitate. Credinţa religioasă transformă speranţele într-o ontofanie. Chiar şi ateii sînt credincioşi, ei cred în faptul că nu cred. Cred cu patos într-o negaţie. Pentru necredinţă îţi trebuie mai mult curaj decît pentru credinţă. Doar din credincioşi patetici ies, uneori, atei desăvîrşiţi. Paradoxul că poţi fi un bun credincios, cu rugăciunile şi mătăniile la zi, fără să fii şi moral, creează o confuzie religioasă greu digerabilă. Ca atare, „omul aduce lui Dumnezeu tot felul de jertfe, numai dispoziţia lui morală nu” (I. Kant). Sînt mai preferabili cei care, prin intermediul argumentelor raţionale, filosofice, culturale, sînt sceptici în privinţa adevărurilor propriei credinţe decît cei care, prin intermediul iraţionalismelor şi a ignoranţei, sînt absolut sigur de veridicitatea şi infailibilitatea credinţei lor. Chiar dacă divinitatea este condiţia apariţiei lumii, sau consecinţa existenţei ei, omul rămîne singura posibilitate interogativă în legătură cu acest subiect, singura perspectivă a-tee. Deşi „Dumnezeu e chiar singura fiinţă care ar putea fi pe bună dreptate atee” (R. Brague).

Faptul că, natural, ne naştem fără nici o credinţă, urmînd ca, ulterior, să învăţăm una, în funcţie de context, o aruncă pe aceasta în relativism şi întîmplare. Căci, potenţial, putem învăţa irefragabil orice credinţă, după cum putem rămîne imuni şi indiferenţi la narativitatea ei. Relativismul unei credinţe este dat de faptul fundamental că ea poate fi aleasă, fiind rezultatul unei opţiuni. Credinţa este o trăire indusă care se adaugă celorlalte dimensiuni umane. Credinţa înseamnă excluderea oricărui imperativ. Devenită obligaţie, ea ratează dimensiunea libertăţii. Cîştigă aderenţi, dar pierde conștiințe. Credinţa omului este o consecinţă a existenţei lui, şi nu o premisă a acesteia. Umanul precede credinţa, şi nu credinţa precede umanul. Nu ne naştem creştini (sau altceva) pentru ca, ulterior, să fim botezaţi oameni, ci ne naştem oameni, fiind botezaţi (sau nu) într-o religie. Cum de actul absolut al credinţei poate fi redus la relativitatea învăţării lui? De ce creatura nu îşi cunoaşte direct creatorul, fără intermediul subiectiv şi aleatoriu al învăţării? Cum de opera nu-şi conţine organic datele propriului întemeietor, fiind necesar procesul exterior al deducţiei aproximative? Poate absolutul divin să fie învăţat prin intermediul relativului uman? De ce actul creaţiei supreme rămîne necunoscut, luînd fiecare de la capăt enigma credinţei în ceea ce poate fi învăţat? De ce trebuie să învăţăm să credem în ceea ce nu cunoaştem şi să sperăm în ceea ce nu înţelegem? Cum să vorbeşti despre Dumnezeu substituindu-te, insidios, acestuia, fiind plătit pentru asta, beneficiind de avantaje materiale? Cu adevărat credibili sînt doar cei care suferă de privaţiuni pentru faptul că vorbesc despre el, cei care sînt în stare să piardă unele avantaje propăvăduindu-l. E tot mai greu de crezut într-o divinitate care iese doar din vorbele remunerate ale unora. Despre credinţă nu poţi vorbi decît din postura de învins în numele ei. Toţi cei care cîştigă pe seama credinţei o duc pe aceasta la o iremediabilă diluţie, făcînd din biserică „o întreprindere lucrativă de transport către eternitate” (S. Kierkegaard). Vorbirea goală, chiar dacă se referă la Dumnezeu, nu ne spune nimic. Mai mult ne poate spune o tăcere inspirată. Cuvintele goale alungă misterul, pe cînd tăcerile elocvente îl pot provoca. Vorbirea golită de orice sens vizează doar atracţiozitatea imanentă, pe cînd cea sacrală presupune ipso facto transcendentalitatea. „Îţi mulţumesc, Doamne, că eşti tăcut. Numai noi – erudiţii analfabeţi – fără încetare pălăvrăgim”, am putea spune odată cu J. Twardowski.

Credinţa este o căutare în care răspunsurile vin cînd nu mai căutăm în mod obsesiv. Ea este cea mai radicală speranţă. Credinţa nu prea mai are nimic în comun cu conţinutul riguros al unei religii. Ea a devenit doar o biată speranţă în ceea ce se crede. Se pare că nici înţelepciunea nu prea ajută mult în acest sens. „Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mîntuiască pe cei care cred prin nebunia propovăduirii” (I Corinteni, 1, 21). Oricît am filosofa şi aduce argumente teologice, aliatul cel mai destoinic al credinţei rămîne… sancta simplicitas. La limită, credinţa îşi poate crea un subiect chiar şi din propria ignoranţă, din propria nebunie. „Dumnezeu este cel cunoscut de către minte numai în ignoranţă”, după cum se spune în Cartea celor 24 de filosofi. Ca atare, nu e important doar faptul de a da răspunsuri mai mult sau mai puţin corecte, ci şi acela de a medita în perspectiva întrebărilor care nu s-au formulat încă. Căci unele răspunsuri vin fără să fie determinate de o întrebare, ci de conexiunea amfibolică a altor răspunsuri. După realitatea dezastruoasă a lumii şi i-realitatea fastuoasă a unor religii îţi vine să renunţi resemnat la orice iluzie, indiferent de tipologie. Căci cele două nu pot fuziona nici în cel mai pur idealism. Vorbesc doar magistral în marginea unor im-posibilităţi, lăsînd realitatea pe mîna brutală a hazardului. Credinţa este preferabilă travaliului cognitiv. „A trebuit să suspend cunoaşterea pentru a face loc credinţei” (I. Kant). Nu există nici o modalitate raţională, logică de a lupta argumentativ cu religia, pentru că este imposibil să lupţi cu o poveste. Căci veridicitatea ei se hrăneşte mereu din i-raţionalul propriilor aluviuni diegetice. Orice exerciţiu raţional capotează în faţa fantasticului de factură alegorică. Trăirea credinţei este mai puternică decît logica unui argument. Adevărul logic nu poate opera în sfera sentimentului religios. Viaţa privilegiază comoditatea povestirii în dauna inconfortabilului adevăr al realității. Raţionalul nu anulează religiosul, ci îi arăta limitele, pentru a putea convieţui. Forţa credinţei este determinată în bună măsură de faptul că ea nu poate fi explicată. Credința nu poate fi predată cu o metodă ştiinţifică, ci poate fi doar predicată în manieră tainică. Mulţi aderă fără nici o rezervă la credinţă înainte de a şti ce presupun dogmele ei. Cred înainte de a cunoaşte. Ştiu înainte de a înţelege. Unii cred cu patos ştiinţific, după cum alţii neagă cu avînt religios. Chiar şi în absolutul credinţei, adevărul ar trebui să beneficieze de perspectiva relativă a îndoielii. Căci absolutul divin nu se poate manifesta decît prin relativul uman. Numai că actul de credinţă nu mobilizează gîndirea în vederea cunoaşterii, el activează doar argumentele care îi menţin patosul – ignoramus et ignorabimus. În loc să coincidă cu tot ceea ce ştim în mod sigur, divinitatea coincide exact cu ceea ce nu ştim. „Credinţa în providenţă nu s-ar putea converti în cunoaştere a providenţei fără ca religia să se năruie” (G. Marcel).

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro