Sari direct la conținut

Avortati comunismul!

Foaia Transilvana

Povestea celui mai apreciat film romanesc la Cannes parea un basm frumos. O tresarire de optimism, de speranta si mindrie nationala. Ca in fotbal, chiar si pe cei care nu sint microbisti ii apuca brusc entuziasmul si se simt solidari cu echipa de succes.

Oameni seriosi in viata lor altminteri ajung sa se bucure de bucuria altora si toata febra asta cuprinde rapid tara, umplu televizoarele, paginile ziarelor, strazile. Asa s-a intimplat in seara cind Cristian Mungiu a luat premiul cel mare de la Cannes.

Romania s-a bucurat, un roman era apreciat de „negrul” Occident, in sfirsit, dupa atita buimaceala, iata ca unul dintre noi se ridica deasupra infatuatului continent si smulge aplauze de aur.

Marturisesc ca am fost impresionata de succesul lui. Mi-am zis atunci: asta este adevarata performanta, sa rasari din nimic, dintr-o mare de mediocritate si sa impresionezi o lume intreaga doar prin puterea lucrului minunat facut de tine. Ca strigatul unei pasari in noapte. Ca floarea din mucegai. Doar tu si forta mintii tale.

Am ajuns la film cu toate sperantele la mine. Cu toata buna credinta de care un om convins este in stare. Dar nu era asa. Nu era asa.

Filmul nu este al lui Cristian Mingiu. Este al nostru. Al studentelor din Hasdeu sau din Regie. Este viata noastra si atit. Pe Cristian Mungiu nu l-am gasit niciunde. Este o bucata de viata, asa cum a fost ea, cruda, dura, impresionanta prin singe si carne, prin uritenia lumii in care se petrecea. Dar nu e film, nu e creatie. E Valea Ierii la expozitie, semnata de un tinar oarecare.

E viata mea si a colegelor mele din Caminul 6. Reala, adevarata, dar lipsita de semnificatii metafizice. Mirosul de pe holurile caminului studentiei mele umplea sala de cinema, dar nu-mi spunea nimic in plus. Il regaseam, si pe el si dusurile fara perdele si linoleumul verde de pe hol si camera 32 de unde cumparam sapun lux si tigari, spray-uri si ciorapi.

Si receptionera de la hotel, absurda, imposibila ca intreg sistemul pe care-l reprezenta. Si felcerul smecher care repeta obsesiv stupizenii ca sa-si ia o portie de sex in plus. Si camera de hotel, si spaima. Si masa la care se inghesuie intelectualitatea realizata a epocii de aur ca sa discute despre pireul de cartofi intr-o sufragerie comunista si ea.

Da, si spaima si mizeria si dezumanizarea, toate sint acolo, doar filmul nu e nicaieri.

E o productie cinematografica ciudata. E plina si goala in acelasi timp. E incarcata de fapte si goala de sens. Nu am auzit si nu am vazut moartea caprioarei. Nu am auzit si nu am vazut nici o metafora trecind prin lacrimile unei fete mutilate de viata. Nimic metafizic, nici o tresarire la intilnirea vietii cu moartea. Doar comunismul trecind ca un tavalug peste vietile personajelor.

Un comunism despre care noua nu ne mai poate spune mare lucru vreun cineast din Romania. Poate doar daca ar descoperi sensuri si metafore in plus.

Pelicula lui Mungiu exploateaza o scena cruda de viata din „lagarul” comunist, lucru care cu siguranta i-a impresionat pe occidentali, dar atit. Avortind speranta in puterea si arta unui asemenea succes, am simtit ca ceva se rupe in mine, ca ma las moale sub aerul greu al comunismului din care iata, copiii lui nascuti se hranesc inca.

Ca sa traiesti, uneori, trebuie sa mori mai intii. Ca sa se nasca o cinematografie noua, trebuie mai mult decit o poveste despre o lume impresionanta prin ea insasi. Poate un chiuretaj in cinematografia romaneasca ar trebui sa scoata comunismul din maruntaiele ei. Sa puna in loc un pic de creatie.

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro