Bariera constituțională din calea unui armistițiu ruso-ucrainean

Discuțiile aprinse între factori de decizie politică și formatori de opinie din Occident cu privire la modul în care ar putea și ar trebui să se încheie războiul ruso-ucrainean se intensifică de la o lună la alta. Indiferent de poziția fiecăruia privind dezirabilitatea și posibilitatea unei încheieri negociate a războiului, toți ar trebui să admită dificultățile pentru atingerea unui astfel de final. Experiențele pe care le-au avut diferite țări cu amestecul neo-imperial al Moscovei, în ultimele trei decenii, oferă ample motive pentru scepticism.

Confruntarea dintre două constituții

Există o serie întreagă de motive pentru care, în prezent, negocierile dintre Kiev și Moscova probabil că nu vor avea loc sau nu vor duce la niciun rezultat – cu atât mai puțin la o pace durabilă. Unul dintre aceste motive este conflictul manifest dintre constituțiile Ucrainei și Rusiei. Recenta anexare nelegitimă de către Rusia a patru teritorii din sud-estul continental al Ucrainei, și anume din regiunile Donețk, Luhansk, Zaporizhzhia și Kherson, reprezintă o mare problemă. Ea amplifică provocarea reprezentată de la fel de scandaloasa capturare militară rusească a peninsulei Crimeea și încorporarea ei ilegală de acum opt ani. Din martie 2014, și cu atât mai mult din septembrie 2022, aceasta a devenit o insolubilă problemă pentru posibilitatea unor discuții productive între Ucraina și Rusia.

Cele două țări trebuie să rezolve nu doar o serie de probleme politice dintre ele, ci și o confruntare juridică fundamentală. Rusia nu numai că încalcă dreptul internațional de aproape nouă ani, într-o manieră de neconceput până acum. Anexările Moscovei au schimbat în mod fundamental și legislația internă rusă. Ca urmare, constituția ucraineană și cea rusă revendică acum în mod explicit unul și același teritoriu din estul și sudul Ucrainei, inclusiv Crimeea.

Mai mult, Putin și Zelenski sunt – în calitate de președinți ai țărilor lor – văzuți de către popoarele lor ca „garanți” ai Constituțiilor lor și ca atare, obligați să le pună în aplicare. Chiar dacă unul sau amândoi ar dori să facă compromisuri teritoriale, legile fundamentale ale celor două state le interzic în mod explicit acest lucru. Acest lucru înseamnă că, înainte de discuții de pace substanțiale, una sau ambele Constituții ar trebui să se schimbe. Pentru ca acest lucru să se întâmple, ar trebui să se asigure majoritățile de care e nevoie la votul din parlamente. Acest lucru este, ca să fim blânzi, dificil în cazul Rusiei lui Putin și nerealist în cazul Ucrainei.

Precedentul din Crimeea

Această problemă juridică deosebită există încă din 18 martie 2014, când Federația Rusă a inclus oficial Peninsula Crimeea în teritoriul său statal. Anexarea Crimeii a fost recunoscută oficial doar de câteva țări și cercuri politice din întreaga lume. Moscova a prezentat lumii din afară, în 2014, o explicație semi-plauzibilă pentru încălcarea dreptului internațional în Marea Neagră. Printre alte afirmații dubioase, aceasta a susținut că istoria Crimeii din timpul imperiilor țarist și sovietic este cea care a justificat acțiunea scandaloasă a Rusiei din 2014.

Povestea Kremlinului, cu siguranță, este un exercițiu de selecție a ceea cei-a convenit din istorie. Multe guverne naționale din întreaga lume ar putea prezenta – unele o și fac – narațiuni iredentiste similare, făcând referire la vreun episod istoric. Și ele ar putea revendica anumite teritorii care au aparținut cândva țării lor, dar care acum – ca urmare a unei presupuse nedreptăți istorice – se află în alte state.

În pofida dubiosului discurs istoric și a explozivității politice din retorica Rusiei din 2014, neoficial, numeroși politicieni și diplomați, precum și unii experți din întreaga lume au crezut povestea Kremlinului despre Crimeea. Iar asta în ciuda istoriei reale a Crimeei înainte, în timpul și după perioada țaristă, dar și a efectelor subversive ale unei astfel de recunoașteri pentru stabilitatea ordinii juridice mondiale. Recunoașterea implicită a revendicării de către Moscova a peninsulei de la Marea Neagră – în rândul multor observatori non-ruși, chiar și a unora din Occident – a fost unul dintre motivele pentru care sancțiunile internaționale, ca răspuns la acțiunile extraordinare ale Rusiei din februarie-martie 2014, au fost fie blânde, fie inexistente.

Până de curând, chestiunea Crimeii era, poate, o problemă a cărei soluționare ar fi putut fi fie amânată pentru un viitor îndepărtat, fie ar fi putut, într-o zi, să fie rezolvată în conformitate parțială cu preferințele Moscovei. Aceasta din urmă s-ar fi putut întâmpla, de exemplu, prin intermediul unei administrații internaționale temporare pentru peninsulă sau prin consolidarea și mai mult a autonomiei Republicii Autonome ucrainene Crimeea. Dar odată cu anexarea de către Rusia, în septembrie 2022, a patru teritorii ucrainene suplimentare, astfel de opțiuni par să fi dispărut.

Noul impas

Iar argumentele Kremlinului pentru cea de-a doua anexare recentă a sudului și estului teritoriului ucrainean sunt încă și mai fragile decât cele pentru încorporarea Crimeii. Întrebarea până acum semi-deschisă cu privire la peninsulă a fost acum reambalată într-o problemă mai importantă și privind un teritoriu mai mare despre identitatea, coerența și viitorul Ucrainei ca întreg. Problema Crimeii este acum parte integrantă a chestiunii mai largi privind dreptul la existență al unui membru fondator al Organizației Națiunilor Unite. (Republica Socialistă Sovietică Ucraineană a făcut parte din ONU în perioada 1945-1991.) Ca urmare, retragerea completă a Rusiei din întreaga regiune anexată ilegal, conform tuturor dorințelor Ucrainei, este astăzi susținută de mai mulți oameni și țări din întreaga lume decât până acum.

În mod amenințător, documentele de anexare ale Moscovei din septembrie 2022 și legea fundamentală rusă revizuită în consecință fac revendicări explicite față de pământurile ucrainene pe care Rusia nu le ocupă de fapt. Aceste teritorii se află fie încă, fie din nou, sub controlul Kievului, mai degrabă decât al Moscovei. De fapt, niciunul dintre cele patru oblasturi continentale ale Ucrainei recent anexate nu a fost capturat în totalitate de către forțele rusești până în prezent. Acest lucru contravine noii autodefiniții a statului rus și încalcă parțial Constituția rusă, care include aceste oblasturi în teritoriul oficial al Federației Ruse.

De fapt, Rusia s-a transformat acum în – ceea ce este cunoscut în știința politică și în diplomația internațională – un „stat eșuat”. Înainte de 2022, Moscova era angajată în reducerea suveranității și integrității altor țări, cum ar fi Moldova, Georgia și Ucraina, prin mijloace militare și non-militare. Acum, însăși Federația Rusă este – conform propriei sale Constituții – o țară care nu își controlează pe deplin frontierele și teritoriul. Aceasta este o situație politică jenantă pentru Kremlin – atât pe plan intern, cât și internațional.

Ea creează un context juridic straniu pentru negocierile dintre Kiev și Moscova – în al căror succes speră mulți politicieni, diplomați, experți și profani din afara Ucrainei. Cu excepția cazului în care Constituția Rusiei ar fi modificată, Putin sau orice alt președinte rus nu ar putea să returneze vreun teritoriu ucrainean aflat în prezent sub controlul Moscovei. Legea fundamentală a Rusiei cere șefului statului rus să caute să le ocupe în întregime. Un negociator oficial al Rusiei ar fi obligat prin lege să insiste asupra cedării de către Kiev către Moscova a altor teritorii ucrainene – astfel încât să aducă textul Constituției ruse în congruență cu realitățile politice de pe teren.

Unii ar putea crede că absurditatea evidentă a unei astfel de constelații diplomatice este suficientă pentru a o respinge din start. Cu toate acestea, un președinte rus sau un alt negociator rus ar risca să fie acuzat de înaltă trădare, dacă ar propune, ar fi de acord sau ar ceda la încălcarea Constituției ruse. Același lucru este valabil și pentru fiecare președinte ucrainean sau alt negociator, care sunt, de asemenea, obligați, prin Constituția lor, să caute o restaurare cât mai rapidă a integrității teritoriale și a suveranității politice depline a Ucrainei.

Acest impas general a fost, timp de aproape nouă ani, motivul pentru care nu au existat negocieri serioase cu privire la Crimeea între Ucraina și Rusia, după martie 2014. Spre deosebire de astăzi, Kievul și Moscova au discutat intens, din vara anului 2014 până la începutul anului 2022, în cadrul acordurilor de la Minsk și al formatului Normandia, precum și în alte părți. Întrucât problema statutului peninsulei de la Marea Neagră devenise, după anexarea oficială a acesteia de către Rusia, un joc cu sumă zero între Moscova și Kiev, nu mai era, totuși, nimic de discutat despre Crimeea. Din septembrie 2022, Moscova a creat același impas în ceea ce privește alte patru regiuni din sud-estul Ucrainei continentale.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro