Basismul in epoca post-Basescu

Antipatia profundă împotriva lui Traian Băsescu nu a avut la baza doar logica bătăliei de putere, pînă la urmă acceptată de toată lumea. Marea supărare a fost aceea că prin comportamentul și inițiativele sale șeful statului a încercat să elimine reguli și obiceiuri larg împămîntenite și să demanteleze extinse rețele de influență transpartinice. Noua construcție din zona opoziției pe schelet PNL-PDL, dacă aceasta se va finaliza, urmărește în fond să readucă bătălia în logica mai confortabilă a confruntări politice din perioada pre-Băsescu.

Cum va arăta România după alegerile prezidențiale din noiembrie ? Depinde pe cine întrebi. Fanii Antenei 3 și RTV, care alături de Victor Ponta numără zilele pînă la “marea eliberare”, vor vorbi despre ieșirea de sub apăsarea statului polițienesc, despre “adevărata eliberare a justiției”, despre cum vom avea o țară liniștită, fără scandalurile și provocările instrumentate de “fostul regim”. O altă parte, anti-pesediști, anti-Pontiști și, mai nou, delimitați și de Traian Băsescu (pe care îl doresc retras din politica activă considerînd că riscă să dinamiteze “frontul opoziție unite”), speră că o nouă grupare unificată de dreapta (proces început prin discuțiile PDL – PNL) va readuce echilibrul pe eșicherul politic.

Această ultimă tabără, care include figuri cunoscute din mass media și societatea civilă, nu este neapărat naivă. Nu se iluzionează că oameni precum Hașoti, Norica Nicolai (ce să mai vorbim de Mihăiță Calimente!) de la liberali sau Vasile Blaga ori Cezar Preda de la pedeliști vor deveni peste noapte mari campioni ai statului de drept dar speră că logica bătăliei politice cu PSD îi va obliga cumva să acționeze în în acest sens, mai ales că vor avea și un sprijin solid din exterior, de la Bruxelles și Washington. Este oarecum ironic să auzi asta după pozițiile maximaliste de pe care aceleași voci au respins vehement cu un an și ceva în urmă înțelegerea Băsescu – Ponta prin care a fost numită Codruța Kovesi la DNA la pachet cu Tiberiu Nițu deși era clar că din punct de vedere tehnic nu se putea face altceva (președintele nu putea face teoretic propuneri ci doar le putea rejecta pe cele făcute de ministrul Justiției în timp ce interimatul lui Daniel Morar la DNA nu putea fi prelungit la nesfîrșit).

În fine, un alt segment al opiniei publice este profund sceptic plecînd de la premiza că indiferent care va fi rezultatul de la prezidențiale noul locatar de la Cotroceni nu va dori sau nu va putea să se opună marelui val anti-reformist transpartinic existent nu doar pe scena politică ci și în societate. Trebuie spus că din acest punct de vedere dihotomia dreapta – stînga nu este neapărat relevantă. Această bătălie contează din punctul de vedere al echilibrului de putere. Și, sigur, e important ca puterea să nu fie confiscată de către un singur grup politic. E o condiție obligatorie pentru evitarea unor derapaje majore ale administrației centrale și locale, pentru menținerea unui minim echilibru în mass media, pentru a ține cît de cît în afara bătăliei politice structurile de forță din stat, precum serviciile secrete.

Dacă discutăm însă despre demersul de modernizare a statului confruntarea stînga- dreapta este destul de puțin relevantă. Pentru că în România nu există în acest moment un suport cît de cît consistent în societate care să sprijine un proces de modernizarea a instituțiilor. Am putea vorbi ami degrabă de o falie pro reformă – anti-reformă, ultima cu amplă susținere în societate. Deși nu putem vorbi neapărat de un bloc unitar ca simpatii politice principala redută anti-reformistă o constituie totuși PSD. Există vederi preconcepute cum că electoratul acestuia ar fi compus copleșitor din asistați social, funcționari, populație rurală cu un nivel scăzut de educație. Fals. Printre votanții PSD se numără multe cadre universitare, profesori de liceu, personal din administrație sau sănătate. Și lista poate continua. Pentru toate aceste categorii partidul lui Victor Ponta este perceput drept un garant al neschimbării sau chiar al revenirii la situația pre-Băsescu.

Acest aspect s-a discutat puțin. Antipatia, chiar ura generalizată împotriva lui Traian Băsescu, nu au avut la baza doar logica bătăliei de putere. Cu aceasta din urmă atît politicienii cît și oamenii influenți din umbră sunt obișnuiți. Să ne amintim ce spunea la un moment Viorel Hrebenciuc care milita pe la mijlocul anilor ’90 pentru o formulă în care indiferent de guvernare opoziția să rămînă cu o influență rezonabilă (undeva în zona 1/3 vs 2/3). Marea supărare a fost aceea că prin comportamentul și inițiativele sale șeful statului a încercat să elimine reguli și obiceiuri larg împămîntenite și să demanteleze extinse rețele de influență. Cele două încercări de demitere (cu largă susținere parlamentară, în ambele cazuri) nu sunt deloc întîmplătoare. Sunt o reacție exact la acest tip de demers.

Avem de a face cu o logică tipică de establishment care pleacă de la premiza că regulile de bază nu trebuie schimbate unilateral prin alternanța la guvernare. Ne vine în minte în primul rînd relativa imunitate a liderilor politici în materie de justiție dar nu e vorba doar de asta ci și, de pildă, de reformarea radicală a sistemelor de educație și de sănătate. Lucruri care sunt în general puțin discutate în spațiul public (și datorită încărcăturii tehnice a argumentației) dar nu mai puțin importante. Într-un stat nu poți lupta cu corupția doar cu ajutorul procurorilor sau cu clientelismul și incompetența din administrație doar prin proceduri formale pe care nimeni nu le ia în serios, precum concursurile pentru posturile de funcționari publici sau caietele de sarcini pentru licitațiile publice. Mai plastic spus, lupta anti-corupție și o justiție independentă pot funcționa ca frînă împotriva derapajelor. O țară are însă nevoie și de motor, adică de o reformare reală și extinsă a instituțiilor. Fără asta putem schimba o mulțime de guverne, lucrurile vor bate în continuare pasul pe loc. Acesta este terenul pe care s-a dat bătălia în ultimii zece ani, în multe cazuri cu puțin succes din cauza rezistenței acerbe de sistem.

Singurele instituții românești care s-au consolidat în această perioadă, apreciate și în exterior, sunt cele din justiție (DNA, DIICOT, Înalta Curte) și serviciile secrete (SRI, SIE). Toate s-au aflat în mare măsură în sfera de autoritate a președintelui. La care ar trebui să adăugăm probabil armata, influențată în bine de apartenența țării la NATO. Demersurile de reformă din justiție, prin Monica Macovei, sau cele din Educație, prin Daniel Funeriu, au fost promovate de oameni sprijiniți direct de Traian Băsescu, adesea împotriva voinței propriului grup politic (inițial PD și PNL, ulterior PDL). Un caz interesant este ICR. Timp de opt ani de zile o echipă propusă tot de președinte a construit o instituție culturală de elită care și-a cîștigat un real prestigiu internațional. Imediat după ce a preluat puterea în 2012 USL a modificat cadru legal, pentru a scoate numirea conducerii ICR de sub autoritatea Palatului Cotroceni și, într-un timp record, a demolat tot ceea ce se făcuse pînă atunci. Astfel încît în momentul de față instituția, condusă în prezent de Lilian Zamfiroiu (un activist tipic de partid – și înainte de 1990 și după aceea) a devenit absolut nerelevantă. Ce s-a întîmplat la ICR este pilduitor din două puncte de vedere: 1. cum poți promova un model instituțional de succes dacă renunți la practica numirilor clientelare primitive, unanim îmbrățișată de către toate partidele politice autohtone; 2. cît de rapid reversibile sunt astfel de procese și cu cîtă iresponsabilă ușurință pot fi demolate construcții instituționale valoroase, din acest punct de vedere existența unui echilibru politic fiind puțin relevantă.

Consistența și autenticitatea demersurilor de reformă se verifică acolo unde acestea deranjează cercuri cu adevărat influente. De pildă, introducerea formulei de finanțare diferențiată a instituțiilor de învățămînt superior în funcție de poziția acestora în sistemul de clasificare academică, așa cum se prevede în Legea Învățămîntului (promovată de Daniel Funeriu), duce la desființarea de facto a zeci de astfel de “așezăminte” inventate după 1990 pentru a satisface orgolii și interese locale. Deocamdată această prevedere este suspendată în urma unei acțiuni în justiție încurajată tacit de cei doi pupili ai d-nei Ecaterina Andronescu, Remus Pricopie și Mihnea Costoiu. Dar foarte probabil chestiunea va fi lămurit definitiv prin eliminarea în viitorul apropiat a prevederii cu pricina din lege. Un înalt oficial din minister oferea și o justificare: cum să desființezi Universitatea din Tîrgoviște care este cel mai mare angajator din zonă?, un argument evident fără nici o acoperire în plan academic. Exemplele de acest gen pot continua. De pildă, nu a existat nici un fel de dorință în mediul politic pentru o reformă instituțională reală a serviciilor publice de radio și televiziune. Nici în exterior (indiferent cine s-a aflat la guvernare) nici în interior. Salariații din TVR s-au mobilizat să protesteze doar atunci cînd le erau afectate drepturile salariale, așa cum s-a întîmplat și zilele trecute. Nu a existat însă nici o opoziție internă cît de cît serioasă în cazul unor chestiuni de principiu, precum desființarea canalelor TVR Info și TVR Cultural.

Demersuri de tipul celui de mai sus sunt parte integrantă a luptei împotriva a ceea ce a primit numele de regim băsist. Asta nu înseamnă nicidecum că reformele încurajate de Traian Băsescu ar fi fost fără reproș sau că nu ar fi intervenit o mulțime de stîngăcii la implementare. După cum există dubii și în legătură cu respectul real pentru astfel de principii chiar al unor persoane din echipa apropiaților președintelui. Poate nici mijloacele tactice utilizate nu au fost întotdeauna cele mai potrivite. Însă, categoric, direcția strategică a fost una corectă. Ei bine, din acest punct de vedere va trebui să ne reducem semnificativ așteptările. Foarte probabil, noua construcție din zona opoziției, dacă aceasta se va finaliza, urmărește în fond să readucă bătălia în logica mult mai confortabilă a confruntării politice din perioada pre-Băsescu (bine definită de Viorel Hrebenciuc), chiar dacă declarativ va susține probabil contrariul. Procesul se va derula mai abrupt, dacă un candidat PSD cîștigă cursa prezidențială, sau mai lent dacă va fi unul propus de o opoziție unită. Trebuie să fim conștienți de asta pentru a nu avea așteptări exagerate în cazul unei victorii a opoziției, oricum de preferat instalării la Cotroceni a unui personaj ca Ponta sau a unui înlocuitor al acestuia.

Auzim în acest moment chiar din direcția acesteia din urmă o mulțime de bla-blauri televizate despre valori și un proiect de țară. Însă totul rămîne într-o zonă abstractă și comodă. În acest fel nu riști să ataci interesele concrete ale nimănui. Nu este o chestiune doar de viziune sau de bună voință. Subțirimea curentului pro-modernizare existent în societate face ca orice încercare autentică de a merge pe un astfel de drum să fie aproape letală. Oricine va veni la Cotroceni din partea așa zisei “opoziții de dreapta” va lua act de această realitate căruia și Traian Băsescu, în ciuda impresionantei sale forțe sale politice, i-a făcut față cu mare greutate. Sigur, e posibil ca undeva în viitor, procesul să fie reluat, poate într-o formulă diferită. Dacă va crește frontul de susținere din interior. Dar dacă sau cînd așa ceva s-ar putea întîmpla e greu de spus.

Iluzia că va exista un sprijin extern care va împinge lucrurile înainte și de acum încolo e puternic supralicitată. Din două motive. Primul: noua Comisie Europeană va fi mult mai reținută în a interfera în chestiuni interne ale statelor membre într-un moment în care un masiv curent eurosceptic (din Grecia pînă în Franța și Marea Britanie) cere exact diminuarea rolului Bruxelles-ului. În plus, s-a văzut și în cazul lui Victor Orban că în realitate pîrghiile sunt oricum destul de limitate, chiar în acest moment. În al doilea rînd, chiar dacă printr-un mecanism gen MCV va continua o vreme să existe un anumit con de interes în privința justiției putem fi siguri că nu va interveni nimeni din afară pentru a impune mecanisme de excelență în zona academică sau proceduri cu adevărat competitive în cazul licitațiilor publice. Iar dacă mass media nearondată politic va intra în colaps economic în timp ce de cealaltă parte se vor găsi resurse (pe filiere de partid și de stat) cum va putea fi reechilibrată situația ? Apropo, toată lumea urmărește cu sufletul la gură procesul lui Voiculescu dar nu am văzut să sperie aproape pe nimeni faptul că Sebastian Ghiță ar putea pune mîna și pe Mediafax, unul dintre cele mai influente vehicule media ale momentului. În acest sens, e îndoielnic că după Traian Băsescu vom mai vedea mulți lideri politici proeminenți care să aibă curajul de a-i ataca frontal pe mogulii mass media.

Așa cum arată lucrurile în momentul de față o alternativă la PSD coagulată în jurul binomului PNL-PDL pare să fie singura formulă viabilă în stare să asigure reechilibrarea vieții politiceromânești. Aparent paradoxal această construcție are șanse reale de succes tocmai datorită faptului că în interiorul acesteia atît influența personalităților proeminente din zona civic-intelectuală cît și a curentele reformiste (de pe segmente precum educația, sănătatea, etc) este aproape zero. Ceea ce elimină obstacole (mai ales trimiteri la confruntări virulente din trecut!) care ar fi putut dinamita din start procesul de unificare. Monica Macovei este un caz special dar, după consumarea alegerilor europarlamentare, ea va juca aproape sigur un rol periferic. Trebuie spus, odată în plus, că în ciuda premizelor deloc entuziasmante menționate mai sus demersul în sine este totuși important. Dar este doar o condiție necesară, nu și suficientă, pentru modernizarea instituțională a țării.

Din acest ultim punct de vedere perspectivele nu sunt încurajatoare pentru că astfel de demersuri nu se află pe agenda de priorități a grupurilor politice majore autohtone. Ar putea totuși rezista un front independent, pro-reformist, în exteriorul alternativei la PSD care se construiește în acest moment ? Răspunsul depinde de capacitatea lui Traian Băsescu de a depana si stabiliza situația din PMP, unde asistăm la tensiune evidentă, acum publică, între grupul Elena Udrea (o expresie a practicilor politice tradiționale, asemănătoare cu cele existente și în PNL, PDL sau PSD) și un grup de personalități (Cristian Preda, Teodor Baconschi, Daniel Funeriu, Adrian Papahagi, etc) ajunse în politică din spațiul civil și din cel academic, cu reale convingeri pro-reformiste dar cu puțină experiență în lumea politicii reale în care trebuie gestionate chestiuni precum organizarea și coordonarea structurilor de partid, interesele și orgoliile activiștilor, procesul de atragere a resurselor, etc

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro