Bătălia din Ardeni

E vorba doar de Ardenii belgieni, nu de cei francezi, luxemburghezi sau germani – acolo n-am fost, cel puțin nu încă. Iar prin „bătălie” trebuie înțeles faptul că, ori de câte ori mă duc, port un război jenant cu propriul meu psihic, format de-a lungul a 35 de ani în Retezat, Făgăraș, Căliman, Crai, Parâng, Bucegi, Leaota sau Rodnei.

Unde e simplu. Urci până ajungi la traseul de creastă, marcat întotdeuna cu bandă roșie, mergi pe el până începe să coboare spre vale (ceea ce faci și tu), ajungi la apă – cel mai adesea, un râu – și de acolo te întorci la civilizație, cu trenul sau cu mașina. Pe traseu campezi unde poți, de obicei lângă un izvor sau lac glaciar, ca să ai din ce-ți face supa de seară. Cortul ți-l strângi dimineața și mergi toată ziua cu rucsacul greu în spinare, rugându-te să nu plouă; când te încolțesc câinii ciobănești, stai pe loc și strigi la baci, să-i cheme înapoi. Când treci prin jnepenișuri dai mereu peste balegi de urs și le faci poze, ca să vadă fetele de acasă ce primejdii înfrunți tu. Uneori, seara, nimerești un loc cu lemne de foc; bucurie, noapte povestașă!

Ceea ce nu mi-am dat seama, niciodată, în toți anii ăștia, e că muntele românesc este domeniu public. Pe traseul de creastă merge oricine poate. Nu este nevoie de permisiunea nimănui, e vorba de picioare bune și de plămâni tineri. Ardenii mi-au dat peste cap toate tipícurile pe care le consideram de la sine înțelese: Ardenii sunt proprietate privată. Ori pe unde mergi, ești pe domeniul cuiva. El – proprietarul – îți dă voie să mergi pe traseul ăla amenajat de autoritățile locale. Dar nu îți dă voie să pășești în afara lui, s-o iei de capul tău prin pădure sau pe pajiște; nope! Passage interdit. Toegang verboden. Ca „munțoman” ești tolerat, dar atât. Pentru că, evident (numai pentru mine „evidentul” ăsta nu e evident deloc!) pe fiecare traseu din Ardenii belgieni se află cel puțin trei restaurante: unul la intrarea în traseu, unul pe parcurs și restul (pot fi mai mult de unul) la ieșirea din traseu, adică acolo unde traseul dă în autostradă. Se presupune că ești nu numai hiker, dar și consumator, așa că proprietarul zonei și antreprenorul care ține restaurantul sunt, cât se poate de pe față, parteneri de afaceri. Aproximativ „Tu mi-i plimbi, eu ți-i îmbăt”.

Chiar dacă am multe povești din Ardeni, am să mă rezum la una din vara asta; nu am putut ajunge în România, la munții mei, așa că mi-am cazat nevasta undeva pe lângă Malmedy și eu cu fiică-mea am pornit voinicoși pe traseu, spre Cascade du Bayehon, principala atracție a traseului „Malmedy 1”, marcat cu dreptunghi roșu și cu căprioară (la marketing sunt foarte buni belgienii, nimic de zis). Am mers zi de vară până-n seară, adică o oră și ceva, și-am ajuns la cascadă. Care era secată. Arăta cu totul altfel decât în pozele din pliantele publicitare (le găsiți pe net, sunt puzderie); un vag firicel de apă reușea să umezească mușchiul crescut pe piatra fostei cascade, și asta era tot. Jos, la piciorul „cascadei”, rămăsese totuși o băltoacă de apă maronie. Ne-am descălțat, ne-am răcorit picioarele și ne-am întors.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro