Bătălia în care un general rus a trimis 11.000 de soldați români la moarte

Turtucaia, Cotul Donului sau Flămânda sunt nume de locuri ale unora dintre cele mai mari dezastre militare pe care armata română le-a suferit, de-a lungul timpului. Alături de aceste nume își merită locul pe această tristă listă și bătălia de la Oarba de Mureș, în cel de-al doilea război mondial.

Deși mai puțin cunoscut publicului larg, evenimentul a șocat, în primul rând, prin faptul că putea să fie evitat atât de ușor.

La Oarba de Mureș, soldații români au fost practic sacrificați cu bună știință, aflându-se sub comandă străină, ceea ce face ca evenimentul să fie cu atât mai întunecat.

Contextul bătăliei de la Oarba de Mureș și situația frontului după 23 august 1944

La 23 august 1944, România va ieși din alianța cu Germania și se va alătura Aliaților, într-un act destul de contestat astăzi. Motivațiile acestuia își au originea în dezastrul provocat de ruperea frontului la Cotul Donului, urmat de înaintarea inexorabilă a sovieticilor, trupele germano-române neputând să mai opună o rezistență efectivă.

Cert este că ruperea alianței cu Germania din partea României a dus la scurtarea războiului cu luni de zile, slăbind considerabil capacitatea în această zona a frontului.

Deși teoretic România era aliată U.R.S.S., după 23 august, rușii au tergiversat semnarea încetării ostilităților până în momentul în care au fost siguri de ocuparea întregii țări. De asemenea, comportamentul Armatei Roșii a fost unul deplorabil, sovieticii purtându-se asemenea unor cuceritori, nicidecum a unor aliați.

Dincolo de jafurile, violurile și crimele care făceau parte din arsenalul lor obișnuit, rușii au luat prizonieri circa 150 de mii de soldați ai armatei române, care se dezarmasera, trimițându-i în U.R.S.S.

Ulterior, marile unități ale armatei române au fost subordonate sovieticilor, sub comandă Frontului 2 Ucrainean. Este de notorietate faptul că, trupelor române slab echipate și înarmate, rușii le trasau numai cele mai dificile misiuni.

Începând cu luna septembrie 1944, unitățile române, alături de ruși, au trecut la atacarea germanilor, aflați în retragre, impingandu-i pe aceștia spre frontiera cu Ungaria.

Dar sovieticii priveau cu neîncredere armata română. Totodată, nu puteau ierta faptul că românii participaseră, în vara lui 1941, la invazia U.R.S.S., alături de germani, pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei, ilegal ocupate de ei un an mai devreme.

Ca urmare a acestei stări de fapt, mulți ofițeri care se distinseseră în luptă au fost destituiti, fiind înlocuiți cu cadre ale diviziei de trădători Tudor Vladimirescu.

Monumentul eroilor-Oarba de Mureș (Foto: Agerpres)

Desfășurarea luptei și decimarea trupelor române

Oarba de Mureș este o mică așezare din județul Mureș, care aparține de orașul Iernut. În a două jumătate a lunii septembrie și primele zile ale lui octombrie 1944, luptele ajunseseră în această zonă. Aici, elemente ale diviziei 8 Cavalerie SS germane avuseseră timp să construiască un element defensiv redutabil, pe creasta dealului Sangeorgiu. Trupele române, compuse din diviziile 9 și 11 Infanterie din această zona aparțineau Corpului 6 Armată, care se subordona generalului sovietic Serghei Trofimenco.

Românii depășeau mult numeric divizia germană, dar erau slab echipați, iar poziția tactică îi avantaja pe aceștia din urmă.

Comandanții români au propus o depășire pe flancuri a pozițiilor inamice, înspre Turda și Mureș, pentru ca ulterior,germanii să fie înconjurați și forțați să se predea. Era cea mai bună decizie strategică care se putea lua, și după toate probabilitățile ar fi avut șanse de reușită, cu pierderi umane minime.

Propunerile ofițerilor români au fost respinse de comandamentul sovietic, în special de generalul Trofimenco. Acesta manifesta o fățișă neîncredere în armata română. Există, de asemenea, voci care susțin că ordinul de a trece Mureșul și de a ataca frontal pozițiile germane ar fi avut în spate și decizia rușilor de a slăbi capacitatea de luptă a armatei române.

La decizia comandantului sovietic Serghei Trofimenco, românii au fost trimiși să treacă Mureșul fără aparat logistic și în lipsa unui pod. Ulterior, aceștia erau nevoiți să atace pozițiile germane aflate pe dealurile abrupte. Armata română era la propriu, carne de tun pentru pozițiile germane.

Între 22 și 25 septembrie trupele române au executat o serie de asalturi frontale succesive asupra dealurilor fortificate de la Oarba de Mureș, pe un front de numai 400 de metri, pierderile fiind halucinante, aproximativ 11 mii de soldați pierzându-și viața în aceste atacuri sinucigașe.

După șapte asemenea asalturi frontale nereușite, a fost, în cele din urmă, adoptată soluția oferită de români, aceea de a flanca inamicul. Luptele vor continua până în jurul datei de 6 octombrie 1944, germanii fiind, în final, nevoiți să se retragă.

Cimitirul Eroilor Romani din Al Doilea Razboi Mondial din localitatea Oarba de Mures (foto: Agerpres)

Controversata decizie a generalului sovietic de a ataca frontal

În legătură cu lupta de la Oarbă de Mureș au existat foarte multe controverse. În perioada comunistă, au existat foarte puține lucrări care să trateze subiectul, deoarece acesta putea leza relațiile cu „marele prieten de la răsărit”. Astfel, această bătălie a fost tratată ca un element secundar al campaniei de eliberare a Ardealului.

Îndreptățit, se pune întrebarea de ce generalul Trofimenco a luat decizia nefastă de a trimite trupele române într-un atac frontal. În legătură cu aces lucru există mai multe variante.

În primul rând trebuie să ținem cont de gândirea militară sovietică, pe care o vedem și astăzi, în contextul războiului din Ucraina. Adevărul este simplu, comandanții ruși nu au fost învățați că trebuie să-și minimalizeze pierderile, viețile soldaților neavând valoare pentru ei.

Există apoi părerea conform căreia rușii nu aveau nici un interes de a menaja trupele române, folosindu-le doar pentru a-și menaja propria armata.

Mai există și o a treia varianta, poate cea mai întunecată. Ne referim aici la acele voci care susțin că trimiterea diviziilor 9 și 11 Infanterie într-o misiune atât de dificilă a fost un act voit a provoca pierderi cât mai grele capacității militare române.

Motivațiile unui asemenea gest criminal ar varia de la răzbunare pentru comportamentul armatei române în Rusia, până la intenția de a elimina elemente nedorite din armata română.

O armată română slăbită nu ar mai fi fost capabilă să opună nicio rezistență după instalarea sovieticilor în țară, după război.

Absolut tulburătoare este mărturia unui supraviețuitor al bătăliei oferită intrr-un interviu aflat în Arhiva de istorie orală a Radio România.

„În vara anului 1965 sau ´66 eram la mare, la Eforie. Şi acolo a venit un neamţ cu mâna rănită, se vedea că a fost rănit şi la picior. Şi eu l-am întrebat: „Unde ai fost rănit?” Zice: „La voi, la Oarba de Mureş.” Era locotenent. Ştia puţin româneşte. M-a întreabat: „Unde trăgeai tu? Unde aveai obiectivul?”

Zic: „La Fabrica de Cărămidă.” Şi îmi spunea: „Scumpul meu inamic, eu chiar la Fabrica de Cărămidă aveam punctul de comandă, chiar acolo!” A fost o coincidenţă de unu la un milion ca să te întâlneşti cu fostul tău inamic.

Şi am discutat numai despre problema războiului şi de Oarba de Mureş. Şi mi-a spus:

„N-am crezut că voi, românii, sunteţi aşa de proşti, aşa de înguşti ca să atacaţi aceste dealuri, să treceţi Mureşul, care acolo e repede, să atacaţi aceste dealuri când aveaţi posibilitatea să atacaţi prin flanc, fie mai jos, fie mai sus. Nu v-am înţeles niciodată pentru că ne era milă cum vă omoram ostaşii. Nouă ni se făcuse milă… Voi aveaţi circa trei divizii în sectorul ăla şi noi aveam două sau trei batalioane. Aşa de subţire era apărarea noastră, însă dotată cu armament de mare eficienţă. Ne era nouă milă cum aţi trimis voi ostaşii la moarte şi n-am înţeles niciodată …”

Eu i-am spus de ordinul generalului sovietic. Şi locotenteul neamţ mi-a zis: „Acum am înţeles că ce-au făcut sovieticii la Katyn cu polonezii, au făcut cu ostaşii voştri (la Oarba de Mureş). V-au omorât ostaşii voştri la Oarba de Mureş, că n-aveau cum să vă cureţe armata…”.

Referințe:

– Liddell Hart – Istoria celui de-al Doilea Război Mondial

– Constantin Sănătescu – Jurnalul generalului Sănătescu 1941-1947

– Ioan Scurtu – România în anii celui de-al doilea război mondial

– Dinu C. Giurescu – România în al doilea război mondial: (1939 – 1945)

Citește și alte articole de Andrei Stan:

• Finlandezul care s-a înrolat în trei armate pentru a lupta împotriva aceluiași dușman. Cum a ajuns Lauri Torni subiect de cărți și filme
• „Niciun pas înapoi”: Celebrul Ordin stalinist 227 și unitățile speciale de blocaj
• Lupta de la Wizna sau „Termopilele polonez”
• Povestea lui Andrei Vlasov, generalul de succes al lui Stalin care a trecut de partea nemților: Trădător sau anticomunist?
• Cine a fost Stepan Bandera: erou pentru Ucraina, terorist pentru Rusia/ Pomenit de Putin în discursul de Ziua Victoriei
• Cum funcționează propaganda pe timp de război: De la genocidul din Rwanda la invazia rusă din Ucraina
• Lend Lease sau cum SUA au ajutat Rusia să nu disparăGenocidul ucrainean pe care Rusia l-ar vrea uitat.
• Comportamentul rușilor atunci și acum: De la Katyn la Bucha, sau cum propaganda rusă încearcă să modifice istoria
• Bătălia de la Turtucaia – una dintre cele mai rușinoase înfrângeri din istoria armatei române
• Istoria celor două războaie cecene: Rusia „dorea” și atunci o intervenție „rapidă și curată”
• De ce a eșuat Blitzkrieg-ul rușilor în UcrainaPoate rezista armata ucraineană invaziei ruse așa cum au făcut finlandezii în 1939?/ Asemănări și deosebiri