Berlin. La Berlin s-o vezi pe Adela Zaharia în Lucia lui Donizetti. Cazare, avion, plăceri

Berlin, adevăratul Oraș al Muzicii sau cum poți vedea într-o săptămână mai multe spectacole de operă decât poți vedea aici într-un an întreg. Criminalistic vorbind, motivația sejurului a fost opera. Oportunitatea a fost prezența sopranei Adela Zaharia, în rolul Luciei din opera „Lucia di Lammermoor” de Gaetano Donizetti, pe scena Deutsche Oper Berlin. Mijloace. Afișarea calendarelor de spectacole (nu numai operă) cu un an înainte îți conferă avantajul să-ți organizezi agenda, să obții prețuri bune, cazare, avion, în fine, să-ți satisfaci propriile plăceri fără niciun sacrificiu.

Lass uns gehen!

Ajuns în aeroportul Berlin-Brandenburg, de regulă, cu un transfer, ai la dispoziție, funcție de zona de cazare, de la trenuri urbane, la metrou, autobuze etc. Eficace, ca turist, e abonamentul. Își scoate banii, ținând cont că transportul e atât de bine ramificat și programat, încât, nu-i nevoie să mergi pe jos, te muți dintr-un mijloc de transport în altul, vin rapid, și conform orarului! Aer condiționat, WiFi la liber, în autobuze fiecare scaun are prize de încărcat telefonul. Și, nu trebuie uitat, că, s-a introdus abonamentul de 49 de euro/lună cu care te plimbi oriunde. Oriunde în Germania. Ca turist cultural, Berlinul nu te prinde de mână să nu-ți mai dea drumul, așa cum pățești la Londra, unde totul e open house. Aici, se plătesc intrări la muzee, sînt și câteva la liber, dar puține. Există tot soiul de reduceri, dar nu e gratis. E de mirare, pentru că, există câteva locuri solicitate, în rest, cam fluieră vântul. Iar abonamentul de 29 de euro, foarte bun ca acoperire, dar cu limită de timp, 3 zile, nu face decât să te epuizeze și să denatureze esența unei vizite la muzeu.

Unde se înghesuie lumea? Muzeul PERGAMON

Este singurul unde ești programat, mai exact, devansat față de ora la care ai ajuns. Nebunia mare, pe lângă foarte captivantele vestigii și artefacte (sau copii) aparținând civilizației antice, este la maiestuoasa Poartă a zeiței Iștar (o reconstituire), din vremea lui Nabucodonosor, fanii Matrix știu de ce. Muzeul, ca lecții de istorie și civilizație, e fabulos pe de-a-ntregul. E locul unde ajungi la concluzia că nu s-a mai inventat nimic nou și bun pe lume, de-atunci, ba, din contră, s-a stricat. Pentru exemplificare, într-un codice, de acum 3000 de ani!, cu legi pentru femei, se specifica așa: „dacă un bărbat intră în casa unei femei să trăiască cu ea, toate bunurile devin ale femeii”. Simplu, previzibil, clar, fără avocați, procese interminabile și costisitoare la o eventuală despărțire. În spiritul dreptății există și cealaltă variantă, „dacă o văduvă intră în casa unui bărbat să trăiască cu el, bunurile aduse de ea devin proprietatea bărbatului.” E un must see, dar nu de plimbare și selfie-uri. Echivalează cu un an de școală, anul care lipsește inclusiv adulților. Alte muzee sînt departe de interesul arătat Pergamonului. Iar faza cu programarea e un basm, desigur, e un instrument, dar nu reflectă realitatea. Nu contează că sînt pline de Botticelli, Caravaggio, Rubens, Rembrandt, impresioniști sau mai modernii Brâncuși, Richter, toată lumea bună, să zic așa. Ca peste tot, lumea vine, mai (se)pozează, până ajungi în a 7-a cameră și constați că ai rămas singur. Am întâlnit și culmea idioțeniei în materie de pose on/selfie de expoziție. Oameni care se fotografiau râzând în fața a patru lucrări a lui Gerhard Richter care au la bază fotografii din lagărul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau (pozele sînt expuse și ele ). Mă rog, e o întreagă perspectivă, o instalație. E clar că erau acolo degeaba. Și nu erau puțini. De-aia zic că, dacă ar fi mai accesibilă intrarea în muzee, nu numai la Berlin, poate că lumea și-ar mai lustrui IQ-ul. Și, să ținem cont că, în muzee, la ei, la noi, pretutindeni, sînt locurile unde se adună istorie și cultură. Și, ca peste tot, își găsesc loc și pictori autohtoni foarte valoroși, dar subestimați, prin urmare, nu prea cunoscuți de publicul larg, însă, și lucrări fără valoare, doar, strict, istorică.

Generozitatea berlineză se traduce și prin câteva gratuități. Una dintre ele este vizitarea Domului de pe clădirea parlamentului lor- Reichstag

De aici admiri panorama orașului, constatând că primăria lor n-a dat drumul la construcții acvaristice, că, încă, turlele catedralelor străjuiesc cartiere întregi. Blocurile încep, dar mai în zare. Nu e panorama secolului, mai degrabă turnul televiziunii din fosta RDG (cel mai înalt din Europa) oferă un view mai spectacular și poți retrăi și cam ce simțeau democrații când se uitau la frații din vest. Experiența la Dom este și distractivă. Pe de-o parte, îți cer să te programezi, iar calendarul apare ocupat pentru două săptămâni. Te duci la ghișeu, te programează în aceeași zi. Ba, dacă ai fost prost și n-ai citit bine ora și vrei să intri și mai devreme, poți. Ce m-a nedumerit a fost că, în condițiile în care trebuie să te înregistrezi cu act de identitate, la postul de control, listele sînt furnizate în format tipărit în câte trei exemplare!!! Nici laptop, nici tabletă. În antiteză, Domul de sticlă e o realizare arhitectonică de excepție, fără îndoială. Pe mijloc are un fel de turbină care produce electricitate (aer condiționat) cu ajutorul unor oglinzi ce captează soarele, foarte artish montate, foarte green etc. Greu de procesat, ultima tehnologie vs listele mutate de pe un trotuar pe altul pe foi A4?

Și între alte mici bijuterii pe care le descoperi la fiecare pas, aș mai menționa Muzeul Knoblauchhaus. O casă din perioada Bidermeier

în care vezi cum au trăit și crescut unii dintre primii stâlpi ai comunității. Modestie, rigurozitate, bun gust. Vizita e ca o lecție de viață. Și e și intrare gratuită. Se acceptă donații. Veți simți nevoia să le faceți. Catedralele, bisericile sînt foarte ocupate. Fie găzduiesc expoziții de artă, de istorie, fie asculți recitaluri de muzică. Au animație și pe străzi. Zonele pietonale sau trotuarele sînt foarte generoase. Găsești târguri ale artiștilor și meșteșugarilor. Nu lipsesc buchiniștii. Dar, diferența o face prezentarea civilizată. Cărțile, vinilurile sînt aliniate în navete de plastic, ușor de vizualizat. Prețul este unic 3 euro/buc și 5 euro/2 buc. Orice. La capitolul feluri de bere nu pot ajuta pentru că îmi lipsesc papilele gustative pentru această băutură. Cu mâncarea e mai simplu. Pe unde am circulat, domina bucătăria italienească, însă, nici o îngrijorare, toate gusturile sînt acoperite de ofertă.

Operă, operă, și iar…

Dacă la noi, nu poți trece mai mult de versurile lui Minulescu, providențial, până la urmă, ca descriere a tristeții ce nu ne părăsește, „În orașul în care plouă de trei ori pe săptămână…”, în Berlin, poetul ar fi scris, probabil, „În orașul în care ai trei teatre de operă… nu te plouă,… ” Am exagerat. Dar, tehnic, ăsta e adevărul. Ba, plusez, poți vedea și câte două spectacole pe zi sic. În șase zile am văzut 7 spectacole de operă și unul de balet. Adică, circa 21 de ore de operă. Nu dau eu definițiile, dar deja mă întreb de ce numele de „Orașul Muzicii” nu se mută de la Viena la Berlin. Pe lângă cele trei ansambluri de operă, există celebra Berliner Philharmoniker cu faimoasa sală a Filarmonicii, West-Eastern Divan Orchestra, sala Pierre Boulez unde au loc nenumărate concerte și recitaluri, și multe, multe altele. Concurență mare, bine că n-aveam de-a face cu așa ceva. Acum, aud, deja, pe unii, da, frumos, dar ai avut bani, nu-și permite oricine. Astea sînt MITURI întreținute de mediocrii mioritici. În condițiile unor distribuții World – A-list, totalul plătit pe bilete a fost de circa 220 euro, rotund 1100 de lei. Pentru informare, nu există comparații. În urma reunificării Germaniei, Berlinul și-a adjudecat titlul de singurul oraș din lume cu trei opere. Staatsoper Unter den Linden și Komische Oper Berlin sînt la 5 minute distanță una de alta. Și, amândouă, la 20 de minute de mers cu metroul față de Deutsche Oper Berlin. În lume, Germania are cele mai multe opere permanente și cred că și companii de balet. Primele două opere, arhitectonic sînt ca în imaginile clasice pe care le cunoaștem despre opere. Opera de stat de pe bulevardul Unter den Linden este construită în 1743, refăcută după al 2-lea Război Mondial. Komische a fost construită în 1891, de asemenea, renovată și ea. În partea de vest, a treia operă, (DOB) are o primă clădire construită în 1911, iar actuala este din 1961. Complet diferită de celelalte două, dar asemănătoare cu multe din cele existente în Germania. Este o realizare modernă, arhitectură simplă, dar elegantă, cu condiții vizuale și acustice peste cele din clădiri clasice. Până la final, las scurte, poate prea scurte, impresii din spectacole.

Deutsche Oper Berlin (DOB) Lucia di Lammermoor de Gaetano Donizetti

Distribuție: Enrico-Michael Bachtadze, Lucia-Adela Zaharia, Edgardo- Javier Camarena, Arturo-Thomas Cilluffo, Raimondo- Byung Gil Kim, Alisa-Maire Therese Carmack, Normanno- Patrick Cook. Dirijor: Matteo Beltrami. Producție, scena, costume: Filippo Sanjust. Orchestra și corul DOB. Pentru un iubitor de operă sau, poate, și mai important, pentru un spectator ocazional, un spectacol cu soprana Adela Zaharia în rolul Luciei este un MUST SEE. Amănunte despre spectacol și toată atmosfera aici . Francesca da Rimini de Riccardo Zandonai, libret Tito Ricordi II. Distribuție: Francesca-Sara Jakubiak, Samaritana – Lexi Hutton, Ostasio-Kyle Miller, Giovanni lo Sciancato, aka Gianciotto – Ivan Inverardi, Paolo il Bello – Jonathan Tetelman, Malatestino dall’Occhio-Charles Workman, Biancofiore – Meechot Marrero, Garsenda- Elisa Verzier, Altichiara-Arianna Manganello, Adonella – Karis Tucker, Smaragdi-Irene Roberts, Ser Toldo Berardengo-Thomas Cilluffo, Il Giullare – Dean Murphy, Il Balestriere – Patrick Cook, Il Torrigiano – Artur Garbas. Un grup de actori. Dirijor: Ivan Repušić. Regizor: Christof Loy. Corul și Orchestra DOB. E chiar un privilegiu să prinzi această operă pe vreo scenă. E superbă, dar nu e de repertoriu, iar montarea și interpretarea au fost fabuloase. Subiectul este legat de Francesca da Rimini, un personaj real sau ficțional, din sec al XIII-lea, cu un caracter contradictoriu, complicat, încărcat de pasiuni extreme, violente, chiar sadism. Conceptul montării lui Loy are la bază antiteza. Unei tragedii despre violență și război i-a opus o scenografie și costume, calme, în alb și negru cu pete de culoare pastelate. Prima reușită e că nu ești ”furat de peisaj” ci, savurezi muzica atât de încărcată emoțional, cu o structură orchestrală și vocală puternic stratificată. Mișcarea scenică e foarte reușită, pe lângă interpreți sînt și tineri actori. Soprana Sara Jakubak își sporește frumusețea interpretării pe măsură ce partitura curge, expresivă în registrul de medii și control pe înalte, iar alături de tenorul Jonathan Tetelman, altă revelație, cu o paletă vocală grandioasă, conduc un spectacol care te lasă mut. Recunosc, pe scenă, am văzut-o prima dată. Chiar și pe interpreți. Nu e locul să scriu despre toți, despre superba orchestră, cor, dar au contribuit in corpore la reușită. Impresia a fost copleșitoare. Cu această ocazie am aflat și că, tenorul Jonathan Tetelman este român prin alianță, fiind căsătorit cu o româncă.

Komische Oper Berlin #FestivalHändel

SAUL, libret Charles Jennens Distribuție: Saul, regele Israelului -Luca Tittoto, David, viitorul rege al Israelului -Aryeh Nussbaum Cohen, Jonathan, prinț Israel -Rupert Charlesworthm, Michal, prințesă-Nadja Mchantaf, Merab, prințesă -Penny Sofroniadou, Marele Preot -Tansel Akzeybek, Vrăjitoarea din Endor – Ivan Turšić, Fantoma lui Samuel -Stephen Bronk, Doeg – Ferhat Baday, Amalekite-Ferdinand Keller. Dirijor: David Bates. Regia: Axel Ranisch. Dramaturgie: Johanna Wall Corul și orchestra Komische Oper. Nu mi-am dat seama că e premieră decât după ce l-am văzut în sală pe, mai vechea noastră cunoștință, Vladimir Jurowski și m-am întrebat ce e cu el pe-acolo? Oratoriul lui Händel este o lucrare din perioada londoneză a compozitorului, prin urmarem, libretul este în engleză. O distribuție internațională a oferit o seară plină de plăceri muzicale și dramatism. Povestea este inspirată de „Cartea întâi a lui Samuel”, respectiv, Saul, primul împărat al Israelului. Desigur, un punct de atracție când vine vorba de opere baroce este orchestra. Și asta pentru că apar foarte multe instrumente vechi, la fel cum au fost și acum. Harpă, trompete și timpane baroce, clavecin, orgă și teorbe. În acest context sunetul diferă de orchestrațiile uzuale. Multă culoare, sunet catifelat, solo-uri instrumentale strălucitoare. Punerea în scenă, în condițiile în care n-a fost gândit așa (fără indicații), e o provocare și doar pentru faptul că îți dă mult prea multă libertate. Dramaturgia a avut un rol important, formulând și câteva concluzii pe care le-am văzut puse în scenă. De ex. Cei trei frați au fost prezentați ca abrutizați, nevrotici compulsivi. Relația dintre Jonathan și David este prezentată ca una gay, completată cu o relație intensă și cu Michal. Scenografia și costumele pot fi descrise cu câteva cuvinte cheie, suprarealism, post- apocaliptic, hippie-chic (costume). În cea mai mare parte a actului I, capul supradimensionat al lui Goliat a dominat scena, după care, aceasta rămâne, în continuare, acoperită cu nisip (uneori alunecos) iar pe fundal se văd niște foști stâlpi de susținere. Basul italian, Luca Tittoto, a fost admirabil în rolul lui Saul. Aryeh Nussbaum Cohen, un superb contratenor, l-a întruchipat pe David cum nu se poate mai credibil. O montare și o realizare muzicală care îți rămân în cap.

SEMELE, libret William Congreve. Distribuție: Semele-Elsa Benoit, Iris- Josefine Mindus, Athamas-Carlo Vistoli, Ino-Carmen Artaza, Juno-Ezgi Kutlu, Jupiter- Mathew Newlin/Stuart Jackson, Cadmus – Philipp Meierhöfer, Somnus – David Shipley, Marele Preot – David Shipley, Corul și Orchestra KOB. Dirijor: Konrad Junghänel. Regia: Barrie Kosky. Povestea despre oameni și zei, iubiri interzise, pasiuni mortale și din care aflăm că nu e prea mare diferență între muritori și nemuritori când vine vorba de respectarea regulilor. Pe lângă muzica de o frumusețe copleșitoare este și regia unui genial ca Barrie Kosky care nonșalant și corect predica că, „cultura nu este religie. Nu există reguli în cultură”. Într-o atmosferă cețos gotică, într-o clădire de secol XVIII, prevăzută cu un portal care face legătura între lumea de jos și cea de sus, se desfășoară drama lui Semele. O distribuție foarte talentată, exuberantă, pe care orchestra a susținut-o inteligent. Am asistat și la o premieră, tenorul Stuart Jackson (Jupiter), având probleme vocale, a fost dublat din fosă.

XERXES aka SERSE Distribuția: Serse – Cecelia Hall, Arsamene – Susan Zarrabi, Amastre – Virginie Verrez, Romilda – Kseniia Proshina, Atalanta – Josefine Mindus, Ariodate- Philipp Meierhöfer, Elviro -Hagen Matzeit. Corul și orchestra KOB. Dirijor: Konrad Junghänel. Regia: Stefan Herheim. Cu dezamăgirea că, cu excepția câtorva arii, cântate în italiană, noroc că n-a intrat și aria „Ombra mai fu” în algoritm, restul a fost în germană. Dar ce să zic, producția și interpretarea au fost la superlativ. Acum, asta e, nu le poți avea pe toate. O poveste cu intrigi amoroase la curtea regelui persan Xerxes I, este pusă în scenă într-un teatru baroc în care inventivitatea și spiritul jucăuș sînt la cote maxime. Costume somptuoase, travestiuri, măști, incursiuni pline de haz în scenă și backstage, scripturi anagramate XERXES-SEX REX, cam tot ce trebuie ca să fii acaparat de această lucrare. Interpretare puternică pe tot parcursul, replici comic persuasive la standarde muzicale înalte. Orchestra a abordat interpretarea cu un timbru catifelat, dinamism și simț al conceptului de scenă extrem de complex al lui Herheim. Probabil, entuziasmul meu e amplificat și de faptul că la noi nu există așa ceva, ba, puținul pe care îl mai oferea Festivalul Enescu a fost scos.

STAATSOPER Unter den Linden RIGOLETTO de Giuseppe Verdi, libret Francesco Maria Piave

Distribuția: Ducele de Mantua – Francesco Demuro, Rigoletto – Christopher Maltman, Gilda – Nadine Sierra, Sparafucile- Antonio Di Matteo, Maddalena- Anna Lapkovskaja, Giovanna – Maria Hegele, Monterone – Adam Kutny, Marullo – Carles Pachon, Borsa – Johan Krogius, Contele Ceprano – Benjamin Chamandy, Contesa Ceprano/Un paj – Regina Koncz. Orchestra și corul operei. Dirijor: Giuseppe Mentuccia, Regia: Bartlett Sher Nu e greu de ghicit, baritonul Christopher Maltman, cu profunzimea, expresivitatea și cromatica sa vocală, și soprana Nadine Sierra, cu volumul și nuanțele dramatice cunoscute, erau capetele de afiș, deși, cu puține emoții, pentru că, Sierra n-a făcut deschiderea seriei, dar a venit la timp să o văd eu. Cu toate acestea, surpriza serii, pentru mine, a fost ducele, tenorul Francesco Demuro, pe care îl mai auzisem, dar nu pot zice că m-a impresionat. Producția aduce aminte de cea de la București, a lui Stephen Barlow. Acțiunea este mutată în Berlinul decadent al anilor 1920. În actul I, petrecerea se ține într-un salon de bal art deco în care domină picturile lui George Grosz. Apoi, intervine aceeași idee ca la București cu camerele glisante, nu în rotație, și în niciun caz cu scârțâielile și trozniturile pe care le aici. O seară cu intensitate muzicală și dramatică și foarte multă culoare. Alegeri fără număr și variate. Dacă niciuna nu e pe gustul tău, există și cea mai mare Grădină Zoologică, cel puțin, așa susțin ei.