Biserica la vremea deosebirii duhurilor

Urgia [1] dezlănțuită de Rusia lui Vladimir (Putin) împotriva Ucrainei lui Volodymyr (Zelensky) își urmează cursul criminal. Ca justificare se invocă pericolul extinderii NATO până în coasta Rusiei, precum și o seamă de argumente de ordin istoric, politic, geopolitic, economic ș.a.m.d. care pun sub semnul întrebării însăși legimitatea statalității ucrainiene. Las toate acestea în seama celor care se pricep.

Bogdan G. Bucur este preot ortodox în cadrul arhiepiscopiei antiohiene din America de Nord, doctor în teologie (2009, Marquette University) și conferenţiar universitar la catedra de patristică a St Vladimir’s Orthodox Theological Seminary din Yonkers, New York.

Cum se văd lucrurile însă din perspectiva credinței creștine? Întâi de toate trebuie spus că, teologic vorbind, ne aflăm în situația tragică a “războiului dintre noi”—fiindcă, înainte de a fi vorba de ruși și ucrainieni, e vorba de “noi”: Biserica este una, chiar dacă se organizează local și dă glas Bunei Vestiri în limba și cultura fiecărui popor. Milioane dintre ai noștri se află pe drumuri, în lupte, răniți, ascunși prin buncăre și beciuri, în suferințe cumplite, în deznădejde, la hotarul dintre viață și moarte; zeci de mii și-au pierdut viața, zeci de mii vor mai pieri. Alte multe milioane dintre ai noștri sunt victime ale represiunii unui stat totalitar, ostatici ai propagandei otrăvite ce se revarsă de la Kremlin pe două canale urât mirositoare. De la alde Putin, Dughin, și „organele” statului rus nu se aștepta nimeni la altceva. Nespus de trist este însă că al doilea canal al propagandei este—vai—însuși Patriarhul Chiril, cel ce se numește pe sine arhi-păstorul Bisericii ce reunește ortodocșii din ambele țări.

Pentru un creștin, absolut nimic nu poate justifica masacrele ce au loc, deportările forțate, alungarea a milioane de ucrainieni peste hotare, distrugerea monumentelor istorice, nimicirea barbară a orașelor, bombardarea a zeci de biserici. Pentru patriarhul Chiril, însă, „operațiunea militară specială” de care vorbește Kremlinul este extensia necesară unei bătălii în plan metafizic, menită a apăra Donbass-ul și întreaga Lume rusă de amenințarea decadenței morale occidentale. Această tâlcuire pseudo-teologică, deopotrivă scandaloasă și ridicolă, rostită în de-acum celebra predică din 6 martie, a fost urmată de alte predici în același ton. Nu sunt, de aceea, de mirare disprețul, dezgustul și oroarea față de tandemul președinte-patriarh care nu seamănă decât moarte și minciună. Conștiința profetică a Bisericii Ruse nu pare a sălășlui între episcopi; ea se exprimă astăzi prin vocea curajoasă a sutelor de preoți care, în numele Evangheliei și din solidaritate cu ortodocșii din țara vecină, denunță războiul împotriva Ucrainei și înăbușirea vocilor ce se opun acestuia în interiorul Rusiei: „Mânați de grija mântuirii fiecărui om ce se socotește fiu al Bisericii Ortodoxe Ruse, nu vrem să ne înfățișăm la Judecată împovărați de blestemele mamelor”.[2]

Puternicii acestei lumi—președinții, oligarhii, generalii, politicienii în care psalmistul spune să nu ne punem nădejdea (Ps 145, 3)—fac acum ce fac dintotdeauna, unii mai bine, alții mult mai rău. Altele sunt însă așteptările pe care le avem de la ierarhi. Fiindcă ni s-a poruncit: Între voi să nu fie tot aşa! (Mt 20, 26).Blagoslovirea netrebnică a acestui război, și „teologia” eretică sau chiar apostată pe care se întemeiază, seamănă în toată Biserica semințele otrăvite ale deziluziei, ale lipsei de încredere, și chiar ale apostaziei. Vom avea cu toții de plătit un preț nespus de mare în tot ceea ce ține de pastorație și misiune, și, în general, de credibilitatea Bisericii atât astăzi, cât și în lumea în care vor trăi copii și nepoții noștri.

* * *

Trebuie spus că distorsiunile care se vădesc acum în toată hidoșenia lor sunt chestiuni mai vechi și mai adânci, pe care cu toții le-am lăsat să dospească în conștiința Bisericii vreme de decenii și secole. Dacă este să rămână un martor credincios al Celui răstignit și înviat din morți, Biserica trebuie să se confrunte cu aceste probleme fără întârziere și fără ipocrizie.

Să începem cu ceea ce este mai evident: retorica anti-occidentală, atât a statului rus cât și a Patriarhiei Moscovei, care croșetează o poveste despre lumină și întuneric, despre duhovnicia și robustețea morală a Răsăritului opuse putreziciunii și depravării occidentale. Povestea aceasta se întâlnește pretutindeni în spațiul ortodox—și la noi, și la sârbi, și la greci, și între ortodocșii din Vest. Fără îndoială, este mult adevăr în ceea ce se spune despre problemele Occidentului. Ceea ce nu se spune însă este că statisticile privind avorturile, alcoolismul, violența domestică, corupția politică și economico-financiară, condițiile atroce din spitale, orfelinate, cămine de bătrâni, și închisori, nu arată nicicum că Rusia și Europa de Est ar reprezenta vreun bastion al moralității. Parcă am fi uitat de cuvântul Mântuitorului: Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău … (Mt 7, 5).

Se mai vântură ideea că lupta împotriva imoralității Vestului—iar predica din 6 martie se referea explicit la paradele gay—justifică orice silnicie, inclusiv aruncarea în joc a mijloacelor militare. Poate vreo altă religie ar putea susține o astfel de abordare; Evanghelia însă nu. Misiunea Bisericii și propovăduirea credinței creștine nu trebuie niciodată să accepte sugestia demonică de a utiliza violența—de pildă, coerciția juridică, bastoanele poliției, sau raderea de pe fața pământului cu rachete hipersonice și bombe termobarice.

Ne cutremurăm auzind că, după mintea și inima unor crai și vlădici de la răsărit, moralitatea creștină se cere apărată cu orice preț—fie și cu prețul uciderii unor nevinovați, născuți și nenăscuți (la ora aceasta, au murit deja sute de copii ucrainieni). Ar trebui să ne cutremure și faptul că ispita forței, a glasului răstit, a impunerii moralității cu legea și cu sila nu ne este chiar străină. Aici ne-au adus lipsa catehezei și disoluția etosului ascetic și etic al Bisericii.

* * *

O altă distorsiune ține de eclesiologie. Tradiția autentică vorbește despre creștini ca fiind, întâi de toate și în mod esențial, cetățeni ai cerului (Fil 3, 20). De aceea, în veacul acesta, „nu avem cetate stătătoare” (Evr 13, 14), Biserica aflându-se, după fericita expresie a Sfântului Clement Romanul, într-o situație de peregrinare prin orașele și statele acestei lumi: „Biserica lui Dumnezeu care locuiește vremelnic (ἡ παροικοῦσα) în Roma, către Biserica lui Dumnezeu care locuiește vremelnic în Corint …”

În acest pelerinaj prin veac, Biserica se organizează local, nu etnic. Vorbim de Biserica lui Hristos din Roma, din Constantinopol, din Alexandria, din Antiohia; la fel ar trebui să gândim despre Biserica care îi cuprinde pe toți creștinii ortodocși din cuprinsul României, Serbiei, Ucrainei, ș.a.m.d., indiferent de etnia lor, și nu de Biserica neamului românesc, Biserica neamului sârbesc, Biserica rușilor sau a ucrainienilor de pretutindeni. Firește, deși din punct de vedere canonic criteriul operativ este structura socio-politică a locului, lucrarea pastorală a Bisericii locului se mlădiază, dacă este motivată de dragoste nefățarnică, după limba, obiceiurile, și particularitățile culturale ale celor pe care îi slujește.

Din această perspectivă, ideologia Lumii ruse (Russkiy mir)—în definiția succintă a profesorului Pavel Gavrilyuk, o formă agresivă a Eurasianismului, acest copil bastard al mișcării slavofile din secolul XIX[3]—este acompaniamentul bisericesc al politicii iredentiste duse de Federația Rusă, având ca scop înstăpânirea politică, economică, culturală și bisericească asupra unor spații aflate în afara hotarelor statului rus: Ucraina, Belarus, Republica Moldova, statele baltice, Kazahstan. Să nu fim însă ipocriți: reflexele și aspirațiile imperialiste ale Bisericii Ruse nu constituie vreo absolută noutate sau excepție. Patriarhia Ecumenică și unele sectoare ale Ortodoxiei grecești nutresc până astăzi ridicole nostalgii imperiale, iar pretenții de superioritate, exclusivitate, și întâietate nepereche, care au prea puțin de a face cu Evanghelia lui Hristos și canoanele Bisericii, se întâlnesc din destul la Constantinopol, la Ierusalim, la Muntele Athos, în Africa, și în așa-numitele „diaspore” ortodoxe din America, Australia, și Europa de Vest.

În reacție față de imperialismul bisericesc al „celor mari”, replierea naționalistă este o altă distorsiune a realității divino-umane, trans-naționale, și meta-politice a Bisericii. Adevărul dureros este că atât ratarea vocației pastorale a Patriarhiei Ruse între credincioșii săi din Ucraina, cât și ultra-naționalismul unor facțiuni ale Ortodoxiei ucrainiene, sunt simptomele unei disoluții a conștiinței ecleziale și a unei crize a sinodalității pe care lumea ortodoxă a tolerat-o în mod iresponsabil timp de veacuri. Privind lucrurile din occident, unde mai toate Bisericile-mamă se străduiesc să-și arondeze și să-și conserve diasporele etnice, pare cât se poate de clar că, „la firul ierbii”, Ortodoxia funcționează etnofiletist (de la phulē, „trib”)—mai degrabă ca o confederație de triburi etnice decât ca Biserica cea una și sobornicească. Părintele Iustin Popovici, marele teolog sârb recent canonizat, se exprima cu maximă claritate în privința aceasta încă din perioada interbelică:

„Biserica este ecumenică, catolică, divino-umană, veșnică; de aceea, a face din Biserică o instituție națională, a o restrânge la scopul și metodele naționale meschine, limitate și trecătoare, constituie o blasfemie de neiertat împotriva lui Hristos și a Duhului Sfânt. … În mersul lor de-a lungul istoriei, multe Biserici locale s-au mărginit la naționalism, la scopuri și metode naționale. … Este de acum timpul, este ceasul al doisprezecelea, ca reprezentanții noștri bisericești să înceteze de a fi exclusiv sclavi ai naționalismului și de a deveni arhierei și preoți ai Bisericii celei Una, Sfântă, Catolică și Apostolică”.[4]

* * *

Biserica suferă și de o criză, cum se spune astăzi, de leadership. Am ajuns, din nefericire, să vorbim cu amărăciune de „tradiționala” slăbiciune a multor clerici ortodocși pentru șefi mici, mari și foarte mari, de amuțirea glasului profetic al Bisericii, de închiderea complice a ochilor față de autoritarism, nedreptate, avariție și corupție, de punerea între paranteze a tradiției autentice, aceea a raportării critice și exigente față de bogăție și putere. Prea adesea ierarhii ortodocși au făcut cauză comună cu diverse regimuri politice totalitare în numele unor cauze precum iubirea de neam, siguranța națională, reglementarea moralității publice, etc—adesea acceptând ca ecuația complexă a raporturilor între Stat și Biserică să eludeze „detalii” precum libertatea și demnitatea celor zidiți după Chipul lui Dumnezeu.

Otrăvurile ideologice enumerate mai sus s-au secretat în trupul Bisericii timp de decenii și veacuri, contribuind la plămădirea etosului pseudo-creștin din care izvorăsc cugetăturile belicoase ale unora dintre ierarhii ruși și ale trompetelor putiniste de pretutindeni. Desigur, există grade de complicitate cu răul, iar idealizarea idolatră a sângelui, a limbii, și a patriei pământești (în dauna identității cerești primite la Botez și în nepăsare față de urcușul unei formări ascetice, liturgice, și etice) nu duce neapărat și întotdeauna la violență și crimă—însă războiul la care suntem martori ne arată cât de ușor se poate ajunge la astfel de grozăvii.

* * *

Fără îndoială, percepem acest război prin prisma traumei celor doi ani de pandemie, a polarizării ideologice extreme, care decredibilizează din start orice mesaj etichetat ca fiind al „taberei celeilalte”, a suspiciunii față de corporațiile media (în parte justificată, însă ea însăși necritică) și a adoptării fără discernământ a tot felul de știri și comentarii din surse „alternative”. Sunt mulți cei care vorbesc ca mari experți despre jocurile geopolitice dintre NATO, Rusia, și China, în vreme ce se declară agnostici sau sceptici cu privire la atrocitățile comise de armatele lui Putin la Mariupol, Bucea, Irpin, sau Kiev. Nu se poate vedea, cât de cât, prin ceața războiului, a dezinformării, și a partizanatului ideologic, decât dacă suntem dispuși, în mod fundamental, să-i ascultăm pe martorii credibili care încearcă să se facă auziți: mitropolitul Onufrie, care a vorbit deschis despre păcatul strigător la cer al invaziei; o bună parte a episcopilor aceleiași Biserici Ortodoxe Ucrainiene ce ține (încă) de Moscova [5], care fac publice atrocitățile de zi cu zi și dezmint astfel minciunile despre “eliberarea Ucrainei”; sutele de preoți din Rusia care semnează declarații împotriva războiului fratricid; și milioanele de ucrainieni fugiți din calea urgiei. Putem oare să ne prefacem surzi și orbi față de mărturia acestor oameni care nu au nimic de câștigat și totul de pierdut? Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro