Cand am pierdut procesul comunismului? (de Alina Mungiu Pippidi)

Celor care au obosit sa ne vada pe ecranele televizoarelor zilele acestea vorbind despre procesul comunismului, in vreme ce grupul de istorici al politicianului in ascensiune Gigi Becali reabiliteaza Securitatea ca patrioata (nu e de mirare, si ei colaborau cu ea), dl Iliescu devine presedinte de onoare al PSD, iar Dan Voinea continua sa ne spuna adevarul despre Revolutie in interviuri, nu

rechizitorii serioase, le pot spune un singur lucru: si eu am obosit cel putin la fel de mult cat ei. Unii vor spune ca dezbaterea e buna: poate pentru cine nu a incercat sa faca in fapt acest proces, vreme de saisprezece ani, cu putinul succes care s-a vazut. Pentru aceia, dezbaterea asta e o sursa in plus de oboseala si de tristete.

Personal, am pierdut demult procesul comunismului, doar ca nu ma pot hotari cand.

Poate in februarie 1990, cand tipografii au refuzat sa imprime Opinia studenteasca, ziar pe care il tiparisera pe gratis pe 23 decembrie, datorita reputatiei sale de publicatie disidenta, pentru ca numarul 13 denunta furtul Revolutiei de o banda de perestroikisti? Sau poate la inceputul lui aprilie, la primul congres al presei libere de la Brasov, cand am propus ca oamenii care au scris despre

Ceausescu sa fie eliminati, si am coborat de la tribuna in huiduieli, aparata de o mana de oameni care gandeau ca mine? Sau poate o saptamana mai tarziu, cand Ion Iliescu a denuntat Opinia studenteasca drept radicala din balconul mitingului sau electoral, si in fata mea, care eram cu presa in stanga lui, sute de mitingisti cu tunsori suspect de asemanatoare au inceput sa strige: „Moarte lor,

moarte lor, moarte lor, studentilor!” Sau poate in timpul Pietei Universitatii, cand am refuzat deopotriva sa urc la balcon, sa intru in vreun partid de opozitie sau sa fac orice altceva decat sa scriu, spunand ca politica dupa 1990 trebuie sa fie facuta doar de acei oameni care au protestat contra regimului si nu au membri de partid in familie, in vreme ce la tribuna si in partide asaltul

incepuse de oportunisti si securisti, care aveau sa se mai dovedeasca si niste imbecili incapabili sa construiasca o opozitie? Sau poate cand in ziua de 13 iunie editorialul din ziarul Adevarul, scris de dl C.

Stanescu, ma denunta ca dusmanul poporului in timp ce minerii ne cautau deja prin redactii, sau poate anul trecut, cand dl Stanescu de la Scanteia, acelasi neobosit lider de opinie, m-a infierat pentru lipsa mea de crestinism? Sau poate cand fostul nostru cenzor de la Opinia a ajuns parlamentar? Sau poate cand pesedeii m-au acuzat pe mine, care facusem Facultatea de Medicina doar de teama ca,

mergand la Litere sau Filosofie, voi sfarsi inevitabil prin a trebui sa scriu lucruri cu partidul, ca as fi scris editoriale cu Ceausescu inainte de 1989 (cand dau marturie ca puteai publica fara sa faci asta) si a trebuit sa ma duc la tribunal ca sa-i oblig sa-si ceara scuze, venind de la Harvard o data la trei luni, pe cheltuiala mea, pentru ca in Romania nu poti da in judecata pe cine te

defaimeaza fara sa mergi fizic la tribunal? Sau poate cand am scos in sfarsit (in 1997!) de pe ecranul TVR pe acei prezentatori care ne anuntasera ca la Timisoara bande de huligani si agenti straini creau dezordine, pentru a-i vedea proclamati a doua zi de Evenimentul lui Cristoiu drept adevaratii profesionisti ai televiziunii? Cand a trebuit sa-l votam pe Iliescu ca sa nu iasa Vadim Tudor.

Sau poate cand am auzit ca Ticu Dumitrescu a fost dat afara de la PNTCD pentru ca promova prea fara voia partidului legea deconspirarii Securitatii. Cand citesc sub semnaturi imunde ca fostii disidenti au fost de fapt securistii, iar securistii adevaratii patrioti. Cand am auzit de sinuciderea lui Nemes.

Cand prietenul meu Ovidiu Bogdan, care facuse fotografii pe 21 decembrie la Inter si apoi in timpul mineriadei, a murit de infarct la 33 de ani, convins ca toate fusesera inutile. Cand am vazut vointa neclintita a primarilor de la sate sa nu faca dreptate oamenilor care suferisera la colectivizare sau la sistematizare.

Cand am fost in Basarabia, de unde vin bunicii mei, si am vorbit cu taranii care mergeau la referendum sa voteze cu regimul Smirnov, sub lozinca „Orice mai bine decat in Romania”.

Cand m-am convins ca viitorul politic apartine amicilor mei Bogdan Olteanu sau Mihai Razvan Ungureanu, care ar fi avut cariere exceptionale si sub comunism, in vreme ce oameni precum cei care au organizat miscarea din 14 decembrie 1989 de la Iasi sfarsesc in obscuritate sau cersind o casa de la primarie (diversi nomenclaturisti continuand sa aiba locuinte in Primaverii).

Sau poate cand Vladimir Tismaneanu, un om profund civilizat, a fost demascat drept agentul Volodea pentru ca a acceptat sa faca un raport pe baza caruia sa fie condamnat (formal) comunismul, iar membrii comisiei lui, disidenti si opozanti ai regimului, au fost tratati de turnatori de oameni care in timpul comunismului nu avusesera a zecea parte din decenta si forta lor de caracter?

Am prezentat ieri cazul unui disident iesean, care a dat in judecata statul cerand daune pentru cat a suferit, si i s-a cerut o taxa de timbru de 20.000 de euro, ministrului nostru de Justitie, Monica Macovei. Inteleg ca exista posibilitatea legala ca oamenii in situatii asemanatoare sa fie scutiti de asemenea taxe.

Fac un pas mai departe si mai adaug o recomandare la cele foarte bune ale raportului Tismaneanu: asistenta juridica platita de stat pentru cei aflati in aceste situatii. Cu deplina incredere in Monica si cu permisiunea cititorilor, din care multi au inca in raft „Romanii dupa ’89”, as vrea ca dupa asta sa ma retrag din procesul comunismului, lasandu-l altor amatori.