Când nu regreți nimic… Cronica de film: Dogman de Luc Besson

Dogman, filmul despre oameni și câini din 2023 al lui Luc Besson, ajuns pe ecranele din România la sfârșitul săptămânii trecute, este unul al tuturor contradicțiilor posibile. E scris și regizat de un francez, e făcut preponderent pe bani din Franța, însă nu cred că are nici măcar un singur actor francez în consistenta-i distribuție. E vorbit în engleză fiindcă, o știm de ceva vreme, numai filmele vorbite în limba lui Shakespeare contează. Când e vorba despre box office și despre premii.  Și nu numai filmele, ci și romanele sau muzica. A se vedea în acest sens Ce mai rămâne din cultura franceză, cartea lui Antoine Compagnon și Donald Morisson, apărută în urmă cu ani și în românește la editura bucureșteană ART. Unul sau doi producători, una dintre semnatarele costumelor, creatorul designului de producție și autoarea decorului, poate și cei coloanei sonore și ai montajului să fie și ei din Hexagon. Atât și nimic mai mult. Assez! Ajunge!

Dogman are un moto datorat lui Lamartine “Oriunde cineva se simte nefericit, Dumnezeu trimite un câine” și toată povestea vieții lui Douglas Munrow pe care Luc Besson, în dubla lui calitate de scenarist și de regizor ne-o prezintă cu lux de amănunte, nu face decât să îl confirme pe romanticul francez. Unde mai pui că finalul filmului în care un câine este trimis nu știu dacă neapărat de Dumnezeu ori dacă nu cumva de Douglas spre a-i alina durerea de a fi o mamă divorțată, încă hărțuită de fostul soț,  psihiatrei Evelyn Decker (Jonica Jobbs) în fața căreia se confesează Douglas, cel altminteri cum nu se poate mai scump la vorbă. De ce  e atât de colaborativ Douglas? Fiindcă pe el și pe Evelyn îi leagă durerea  Atâta doar că, din câte se pare, Lamartine a scris lucruri delicate și despre pisici.

Sunt multe lucruri originale, chiar surprinzătoare în film, însă trebuie să admitem că formula discuției cu un psihiatru la care recurge Luc Besson nu are absolut, dar absolut nimic nou. E banală, cum de o banalitate exasperantă sunt și măcar vreo 50 % dintre dialoguri. Formula confesiunii amintește de aceea a teatrului în teatru. Or, la ea recurg regizorii din domeniu- o spun după o experiență de 40 de ani de critic de teatru- atunci când traversează o acută criză de inspirație. Există și mult teatru în filmul lui Besson, începând cu elogiul la adresa literaturii dramatice a lui Shakespeare pe care i-l face lui Douglas viitoarea actriță Salma Bailey (Grace Palma). “Dacă știi să îl joci pe Shakespeare, știi să joci orice” afirmă Douglas în clipa în care vrea să obțină un job la un cabaret. Iar secvența în care Douglas cântă La Foule și o face exact în felul în care a făcut-o Piaf (Besson și Eric Serra au avut inspirația și bunul simț de a recurge chiar la o înregistrare cu vocea celebrei soliste, nu la un fake) e cum nu se poate mai emoționantă. Poate și datorită suprapunerii ei cu imaginea lui Doug care se confesează în fața lui Evelyn Decker. Cu inima de piatră să fii, chiar mai de piatră decât acea a tatălui lui Douglas (Clemens Schick), de la al cărui rău esențial pornește tot, începând cu închiderea în cușca de câini a copilului Douglas (Lincoln Powell) și tot verși în acel moment o lacrimă. Nu e deloc rău nici momentul Lili Marlen (care e cântată nu în germană, ci în engleză), nici momentul Marylin, nici acela în care Douglas se demachiază și ascultă un alt celebru șlagăr, nici secvența potențată de muzica din filmul Nașul, nici acea în care fratele-canalie ieșind din închisoare (Alexander Settineri) este alergat și sfâșiat de câini pe faimoasa La Grange a trupei ZZ Top. E plin de referințe culturale în Dogman (la un moment dat Douglas apare înveștmântat(ă) într-un chimono, amintind de Cio Cio San și de Puccini), poate și fiindcă pe piață mai este un film cu un titlu omonim datorat lui Matteo Garrone.

Exiată multe secvențe de mare acțiune, turnate în ritm rapid, e drept că și de mare cruzime în Dogman. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro