Cărbune și societate în Valea Jiului. Depănând istoria locurilor cu profesorul universitar Mircea Baron

Din perspectivă istorică Valea Jiului este asemeni unui experiment temporal pe scară largă despre progres și stagnare, despre devenire și dezintegrare, despre viziune versus lipsă de viziune – un carusel continuu al industrializării și dezvoltării accelerate cu episoade de stagnare-regres și un apogeu atins undeva în a doua parte a secolului XX, urmat de o dezindustrializare abruptă, odată cu începutul secolului XXI.

Mircea Baron, istoric și dascăl la Universitatea din Petroșani, s-a dedicat o bună parte din viață ridicării vălului așezat de trecut peste comunitățile din regiune, tratând cu acribie faptele istorice sub cele mai diverse componente, de la viața socială, tradiții și până la istoria industrială în cele mai surprinzătoare detalii, inclusiv cele tehnice.

Ideea unui dialog cu profesorul Mircea Baron a fost de la început strâns legată de propriul meu interes: chiar dacă m-am născut și format în Valea Jiului, niciodată n-am putut spune cu mâna pe inimă că știu tot ce mi-aș fi dorit să știu despre trecut, chiar și despre cel trăit, ca să nu mai vorbesc despre cum a determinat el viitorul, așa cum îl percepem astăzi.

După ce mi-a căzut în mână „Cărbune și societate în Valea Jiului”, un tratat complex de istorie a regiunii, am decis că-i musai să găsesc o cale de a-l provoca la vorbă pe Mircea Baron și apoi să-i aștern spusele pe hârtie, ca să le afle și alții. Ca de obicei, când există determinare apar și soluțiile și iată interviul realizat: vă invit să-l urmăriți, știind bine că va fi la final de lectură o surpriză plăcută pentru cei care l-au parcurs.

Prima întrebare, domnule profesor Mircea Baron, pleacă de la exercițiul de argumentație din prefața cărții dumneavoastră: De ce Valea Jiului? De ce despre minerit? Sunteți istoric, format în templul universitar ardelenesc de la Babeș-Bolyai, și singurele dumneavoastră legături cu mineritul din Valea Jiului sunt că locuiți în Petroșani și ați predat până la pensionare istorie studenților de la Universitatea petroșăneană. În tot acest timp nu ați intrat în subteranul unei mine de cărbune decât în vizită, probabil, nu ați dat cărbune cu lopata în abataj, nu ați împins vagoneți pe galerii și nici nu ați dat găuri de abataj ca să scoateți cărbune. De unde, la o adică, dragostea aceasta pentru minerit? Sau poate nu este dragoste, poate este la mijloc un sentiment de datorie față de comunitatea care v-a adoptat de copil, de locul în care s-a desfășurat viața și cariera dumneavoastră?

Aș spune că există un destin în toate, dar cred că societatea în care trăiești și poți să te formezi, ca și propria ta zbatere intelectuală, sunt factori importanți pentru a-ți scrie acest destin. Și, de altfel, toată viața am crezut în acea parabolă a „barierei”, care spune că existența noastră nu este altceva decât un șir nesfârșit de întâlniri cu această barieră, pe care cei șmecheri o sar sau trec pe sub ea, iar cei încăpățânați, dar nu proști!, se „încăpățânează” să aștepte să se ridice sau o ridică chiar ei, pentru a merge mai departe, respectând astfel precepte morale, dar și încercând să fie creativi; și cred că aceștia din urmă sunt cei care duc societatea înainte. Iar acest crez am încercat să-l transmit și generațiilor de studenți cu care am lucrat în Institutul de Mine, astăzi Universitatea din Petroșani.

Revenind, să spun că aveam vreo nouă ani și eram la Arad – eu sunt născut la Sebiș, pe valea Crișului Alb – pe stadionul UTA, când am auzit la radio, unde se transmiteau meciurile de fotbal din Divizia A, pentru prima dată, cuvântul „Lupeni”, ce desemnează orașul mineresc din Valea Jiului, și care avea o echipă de fotbal, „Minerul” ce intrase în prima Divizie și reușise „minunea” de a bate la București, cu scorul de 2-0, echipa C.C.A., viitoarea „Steaua”. Și nu a mai trecut mult timp și într-un februarie rece și cețos al anului 1960, coboram împreună cu mama mea, în gara din Petroșani, dintr-un tren în care ne-am urcat în gară la Simeria, noi venind de la Arad, și apoi am luat trenul spre Lupeni, acolo unde începe existența mea jiană.

Sunt 62 de ani de atunci și, cu excepția celor cinci ani ai formării mele universitare în domeniul istoriei, petrecuți la Cluj, în cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, acolo unde din 1990 mi-am desăvârșit pregătirea prin studiile de doctorat în istorie, nu am mai părăsit nici fizic, nici spiritual și nici sentimental spațiul Văii Jiului, care m-a cucerit și mă face mândru că îi aparțin.

Până la urmă, și împotriva celor care, din varii motive, au încercat să creeze un stereotip ce duce cu gândul la o lume primitivă, Valea Jiului este o realitate social-culturală, cu bunele și tarele sale, așa cum este, de altfel, societatea românească, în general, și în care m-am obișnuit să trăiesc, un spațiu primitor și prietenos fizic și uman, pe care îl iubesc pentru că, datorită valorilor sale intrinseci, a creat cadrul care mi-a permis să-mi realizez propriile aspirații.

Iar pentru că destinul a lucrat în continuare, la terminarea Facultății în anul 1972, printre posturile scoase la repartiția guvernamentală – așa era în vremurile acelea, fiecărui absolvent de studii superioare i se asigura un loc de muncă – a fost și un post de cadru didactic la o școală din Petroșani, iar media cu care am terminat Facultatea mi-a permis să prind acel post și, astfel, să mă întorc în Valea Jiului.

Iar tot destinul este cel care mi-a deschis în toamna anului 1983 „bariera” pentru a putea urca Dealul Institutului, acolo unde se află campusul Universității din Petroșani și unde am început să predau un curs din calupul „științelor sociale”, și care se făcea la toate specializările din învățământul superior românesc: „Probleme fundamentale ale Istoriei României”. Și aici am rămas până la ieșirea la pensie în anul 2016, urcând treptele carierei academice, de la lector la profesor universitar.

Răspunzând celei de a două părți a întrebării, aș spune, anecdotic, că da, am intrat de multe ori în minele din Valea Jiului în vizită, nu am „împins vagoneți” pe galerii, nu am dat găuri de pușcare în front, nu am „forolit crațerul” și nici nu am răpit stâlpii de susținere, dar o singură dată, într-o acțiune voluntară, am intrat în mină și am lopătat în abataj, după pușcare. Așa că, glumind, am fost o dată/odată miner!

De ce opera mea științifică, atâta câtă este, se referă, aproape în exclusivitate, la Valea Jiului și la mineritul carbonifer, existând și un pasaj în care m-am ocupat de unele aspecte ale mineritului aurifer? O parte a răspunsului se regăsește în ceea ce am spus mai sus despre aprecierea mea față de spațiul de la izvoarele Jiurilor – de Est (Românesc) și de Vest (Transilvănean), care se unesc la Iscroni, la intrarea în defileul Jiului (Pasul Surduc) – și la comuniunea ce am reușit să o stabilesc cu acesta și de aici, obligația mea de istoric de a scrie, atât cât am reușit să adun informație și să o înțeleg, despre ceea ce s-a întâmplat aici de-a lungul a aproape 150 de ani.

Valea Jiului este nu numai un spațiu fizic ci și unul construit, în care din anii ’60 ai secolului al XIX-lea începe exploatarea industrială a cărbunelui, iar aici vor veni oameni care au fost capabili să facă acest lucru, se vor întâmpla lucruri bune, catastrofe și derapaje, iar tot acest univers are fascinația sa și cred că cineva, care a și trăit printre mineri, și a înțeles cât de cât acest univers, poate/ar trebui să îl povestească, venind în întâmpinarea nevoii de a explica mai ales ceea ce este definitoriu și pozitiv.

A doua întrebare, înainte de a intra în substanța lucrării dumneavoastră – „Cărbune și societate în Valea Jiului” -, ajunsă deja la a doua ediție, este legată de formarea ca profesor și cercetător științific, ba chiar mai țintită: a fost subiectul tezei dumneavoastră de doctorat legat tot de minerit și de Valea Jiului, pentru ca de aici să pornească apoi un lung parcurs de cercetare istoriografică asupra acestor teme?

Aș spune că mi-a plăcut, deopotrivă, și meseria de dascăl, dar am descoperit, mai ales după 1990 că pot „performa” și în cercetare. Nu știu cât de bun dascăl am fost, dacă da sau nu, asta pot să spună foștii mei studenți, dar cred că am dezvoltat o calitate absolut indispensabilă acestei profesii, aceea de a fi capabil să transmiți informația care să fie înțeleasă, dar și să ajute la formarea intelectuală și socială a celor care sunt interlocutorii tăi. Și, totdeauna am intrat la curs sau la seminar convins că am ce spune, dar și cu convingerea că în fața mea sunt tineri care au ales să facă un parcurs academic, au un bagaj de cunoștințe bogat și sunt dornici să cunoască, iar pentru toate acestea trebuie respectați.

De cercetare m-am apropiat, mai apăsat, după 1990, atunci când am reușit să intru la doctorat, dar și în condițiile în care, de acum, se schimbă în învățământul superior paradigma, cercetarea științifică și, implicit, valorificarea acesteia, devenind condiție obligatorie, chiar absolută, aș putea spune!, pentru a putea să promovezi și să te menții în mediul academic.

Apoi, după 1990 științele sociale în învățământul tehnic pierd din importanță, apar noi specializări și am fost obligat, ca și ceilalți colegi, inclusiv inginerii, să răspund cerințelor impuse de noile curricule universitare. Și astfel, a trebuit să trec de la predarea unui curs general de istorie a României, axat eminamente pe latura social-politică a realității istorice, la predarea unor cursuri care trebuiau să abordeze aspecte particulare ale Istoriei: istoria economiei și istoria mineritului.

Asta a presupus un nou urcuș spre cunoaștere, iar studiile de doctorat au venit, întâmplător sau nu, în întâmpinarea acestei nevoi. În 1990, după mai mulți ani de stagnare, s-a dat drumul la doctorate, au fost numiți mai mulți conducători de doctorat și au fost scoase la concurs mai multe locuri. Am mers la Cluj pentru a mă înscrie la concurs, voiam să fac o temă legată de mișcarea națională a românilor transilvăneni la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX și la același profesor cu care îmi făcusem lucrarea de diplomă la terminarea Facultății dar, așa-i cu destinul!, m-am întâlnit cu un alt cadru didactic, cu care mă știam din timpul Facultății și care va ajunge în anii 2000 rector al Universității „Babeș-Bolyai”, căruia îi port o recunoștință veșnică, și care mi-a pus atunci o întrebare care urma să-mi schimbe întreg destinul profesional: de ce vrei să faci o asemenea temă și nu faci o temă despre Valea Jiului?!

Tot acest coleg m-a introdus la profesorul cu care mi-am făcut doctoratul, care era un bun cunoscător al arhivelor miniere ale Văii Jiului și care m-a acceptat cu tema: „Societățile carbonifere și evoluția social-economică a Văii Jiului în perioada interbelică”.

Acum începe munca care mi-a dat, în timp, substanța pentru a putea să finalizez și teza de doctorat, să particip la conferințe naționale și internaționale, să public cărți, dar și studii în reviste de specialitate și în volume colective. Și, nu în ultimă instanță, să urc în cariera mea academică.

Aș mai aminti două lucruri. Anii petrecuți în arhive și biblioteci mi-au adus și cunoaștere, dar paradoxal m-au făcut să înțeleg că acea cugetare atribuită lui George Călinescu: „cu cât știi mai mult, cu atât îți dai seama că știi prea puțin” exprimă un adevăr de care trebuie să fim conștienți. De aceea, pentru a putea performa, enciclopedismul ne ajută, dar suntem obligați să devenim „unilaterali”, atenție, nu limitați!, și să ne ducem spre îngustarea domeniului/domeniilor în care facem cercetare și putem să aducem un plus în cunoaștere.

De aceea, la început fortuit de studiile doctorale, dar și de noile cursuri pe care trebuia să le predau pentru a rămâne în continuare în Școala superioară de la Petroșani, am trecut de la istoria politică la istoria economiei, cu o fereastră mai îngustă spre minerit și o alta și mai îngustă care se referă la mineritul carbonifer, cu o privire absolut obligatorie asupra Văii Jiului și cu o încercare de a vorbi despre mineritul aurifer, în special a celui din zona Munților Apuseni și cu precădere din bazinul aurifer din jurul orașului Brad.

Al doilea lucru care trebuie spus este acela că timp de peste 30 de ani am lucrat în Institutul de Mine/Universitatea din Petroșani – care în decembrie 2023 va împlini 75 de ani de existență – iar aici am întâlnit/există un mediu academic în care m-am putut dezvolta și, mai ales, mi-a arătat, prin exemplul celorlalți, că se poate, dar și că lucrurile trebuie duse la capăt.

În același timp am beneficiat de expertiza colegilor mei geologi și ingineri, de cărțile tehnice din biblioteca Universității, legate, în principal, de minerit, pentru a putea înțelege, sigur la limita profanului, termeni tehnici, procesele petrecute în scoarța terestră, metodele de exploatare ale zăcămintelor de cărbune și a celor auro-argentifere, caracteristicile tehnologice ale utilajelor și instalațiilor folosite la extracția cărbunelui și minereului și la prelucrarea primară a acestora etc.

Iar această apropiere de componenta tehnică a activității industriale mi-a permis să descriu, lucru ce pare mai greu de realizat pentru un istoric nespecializat în inginerie și de aceea încercat de puțini, ceea ce s-a întâmplat din acest punct de vedere în mineritul din Valea Jiului, și fără de care ar fi greu de înțeles nașterea și parcursul prin modernitate al acestui spațiu de țară.

Încă de la o primă parcurgere a cuprinsului amplei dumneavoastră lucrări observăm că demersul istoriografic este complex: analiza amplă asupra societății din Valea Jiului de la mijloc de secol XIX până în interbelic, sfârșit de război mondial și debutul comunizării în România, regim economic de la tehnici miniere la piețe financiare, trecând prin politici salariale și de personal și așa mai departe. Ați putea fi de acord că lucrarea al cărei autor sunteți poate fi considerată cel mai complex și complet demers istoric privind trecutul Văii Jiului între secolele XIX și XX? Cu alte cuvinte, că este o carte de referință?

Aș completa textul de început al întrebării, spunând că referința este la cartea mea, apărută în anul 2020 la Editura „Universitas” a Universității din Petroșani, Cărbune şi societate în Valea Jiului. De la începuturile mineritului industrial și până la sfârșitul anilor ’40 ai secolului XX, vol. I-III, 1.930 pagini. Este ediția a doua – revăzută și adăugită – a cărții apărute în 1998 și care se referea la parcursul Văii Jiului de la începuturile mineritului industrial și până în perioada interbelică, în fapt textul tezei mele de doctorat.

Ediția din 2020 este rezultatul acumulării de informație care mi-a permis să extind perioada cercetată până la sfârșitul anilor ’40 ai secolului XX, adică, în linii mari, odată cu naționalizarea mijloacelor de producție din 11 iunie 1948 și până la încheierea prezenței Societății româno-sovietice „Sovromcărbune” în mineritul din Valea Jiului în mai 1954.

De asemenea, am abordat mai larg anumite teme deja cercetate, au apărut teme noi și toate au făcut ca să pot scrie o lucrare de asemenea dimensiune și care, da, putem să o considerăm de referință pentru înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat aici de-a lungul a cel puțin un secol, dar un secol care a reușit să transforme un spațiu pastoral-agrar, cum era Valea Jiului la mijlocul secolului al XIX-lea, într-unul industrial și urban ce a pus cărămizi însemnate la drumul spre azi al societății românești.

De ce am ales titlul: Cărbune și societate? În primul rând pentru că Valea Jiului de astăzi, și mai ales cea de ieri, este rezultatul existenței aici a unui zăcământ de cărbune care începe să fie exploatat industrial cu anii 1860, din anul 1868 datând prima producție cunoscută: 853 tone cărbune. Iar acest demaraj industrial și deschiderea primelor mine, a fost urmat de venirea celor care urmau să lucreze, în principal în minerit, de realizarea construcțiilor industriale și construirea spațiilor de locuit, de impunerea elementelor urbane, de apariția unei vieți sociale și culturale și, toate acestea contribuie la închegarea unei societăți care va căpăta treptat o specificitate proprie.

Ați remarcat că demersul istoriografic pe care l-am realizat este complex și am putut face acest lucru pentru că, în timp, am acumulat o informație vastă, dar și pentru că eu ca istoric cred în ceea ce Nicolae Iorga în Generalități cu privire la studiile istorice ne învață, și anume că în abordarea trecutului apare necesitatea unei viziuni de ansamblu, a descoperirii corelației strânse între toate fenomenele istorice, a legăturii dintre realitățile economice, sociale, politice, militare, culturale, religioase, dintre evenimente și instituții, dintre fenomenele locale și evoluția generală.

Iar Nicolae Iorga se inspiră, la rândul său, din gândirea istorică germană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ce elaborase conceptul de „unitate organică a popoarelor” și da, extrapolând, cred că Valea Jiului s-a manifestat în acești 150 de ani ai parcursului său modern ca un tot organic, iar un tot organic nu poate fi înțeles decât în unitatea și integralitatea sa.

Și de aici nevoia de a așeza Valea Jiului într-un spațiu geografic și istoric și de a o privi ca un tot unitar; a vorbi cu precădere despre minerit, atât ca formă de organizare, cât și ca activitate extractivă și a scoate în evidență contribuția pe care Valea Jiului a avut-o la progresul lumii în care ea a existat: Imperiul austro-ungar până la 1918 și România odată cu începutul perioadei interbelice; a aminti despre alte activități și instituții care au apărut și s-au dezvoltat pe măsura dezvoltării activității extractive, cum ar fi meșteșugăritul și comerțul; a insista pe modul în care s-au creat și au funcționat rețeaua școlară și cea sanitară; despre instituțiile și manifestările culturale din acest timp; modul în care s-a populat Valea Jiului cu oameni, mulți veniți din zone cu minerit carbonifer sau metalifer și aportul acestora atât la activitatea extractivă, cât și la tot ce a însemnat viață economică, socială și culturală, oameni care au dat regiunii un caracter multietnic, multiconfesional și multicultural, caracteristică care se menține până astăzi etc.

Răspunzând finalului întrebării pot accepta ideea că am realizat un demers complex, dar nu cred că este complet. Cred, fără falsă modestie, că ceea ce am spus reprezintă ceva infinitezimal în comparație cu tot ce s-a întâmplat aici în anii de la începutul exploatării industriale a cărbunelui. Și gândiți-vă că oameni, este drept nu mulți și, deci, și istorie, s-a întâmplat aici și în timpurile dinaintea mineritului, iar pe de altă parte, eu m-am oprit cu demersul meu la sfârșitul anilor 1940 și pentru că atât am reușit să adun într-o cercetare care a durat mulți ani, dar și pentru că eu cred în acel concept deontologic care spune că o privire obiectivă asupra trecutului se poate realiza doar atunci când cei care cercetează au rupt orice legătură cu acel trecut și dispare, pe cât se poate, latura subiectivă în abordare.

De altfel, la finalul cărții, în „Epilog”, mărturisesc convingerea că multe teme au rămas netratate, că poate, multe dintre temele pe care le-am abordat ar fi meritat o mai mare atenție, că au fost teme de care ne-am apropiat sentimental, că pot exista realități pe care nu le-am descoperit, dar știm sigur, că am dorit să depășim permanent starea noastră subiectivă, căutând cauzalitatea fiecărei fapte și să spunem cât mai multe despre ceea ce credem noi că este Valea Jiului dintr-un anumit timp istoric, fără gândul de a oculta.

Și poate că se vor găsi în generațiile viitoare cercetători care vor avea răbdarea de a sta în arhive și biblioteci, să facă, dacă trebuie, și istorie orală, pentru a întregi demersul nostru, pentru că spațiul geografic de la izvoarele Jiurilor produce în continuare istorie.

Cum găsiți, din dubla postură de istoric, om de știință obligat la un demers științific obiectiv, dar și de om al locului, deci subiectiv, că arată arcul peste timp ce se întinde peste Valea Jiului de la industrializarea accelerată, începând cu deceniul VI (dacă nu mă înșel) al secolului XIX și până la dezindustrializarea accelerată, așa cum este aceasta prevăzută în calendarul din „Ordonanța de Urgență privind decarbonizarea sectorului energetic”, potrivit căruia până în 2032 ultimele mine vor fi închise. Care ar fi bornele istorice de neratat care trebuie marcate, în opinia dumneavoastră, când vine vorba despre acest arc peste timp, ce va număra în final 17 decenii?

Am mai spus că Valea Jiului de astăzi este rezultatul cărbunelui. În 1733 viitorul împărat habsburg Iosif II, atunci coregent, face o călătorie în Transilvania și Banat, iar în 22 mai ajunge în Valea Jiului, venind dinspre Țara Hațegului, mergând pe ceea ce astăzi numim generic „Drumul Poștalioanelor”, de la Merișor spre Vulcan, unde era sediul Vămii, și urcă în Pasul Vâlcan, trecând preț de aproape o oră în Țara Românească.

În drumul său observă o culme în care s-a descoperit cărbune/huilă și chiar o gură de mină, dar spune el, acest cărbune nu valorează prea mult într-o țară bogată în lemn. Nu a avut premoniție, pentru că nu trec nici 100 de ani, și în condițiile revoluției industriale începute în Anglia în a doua jumătate a secolului XVIII și care pătrunde și în Imperiul austro-ungar și în Transilvania, cărbunele devine vedeta acestui nou parcurs spre modernitate al societății europene, se conștientizează importanța zăcământului de cărbune din Valea Jiului și începe, cum spuneam, cu anii 1860, exploatarea industrială, într-un ritm accelerat, a acestuia: se ajunge de la 853 tone cărbune extras de 65 angajați în anul 1868, la 2. 229.255 tone cărbune extras în anul 1913 de 13.860 angajați.

Iar acest cărbune de Valea Jiului va avea întrebuințări diverse, dar va fi folosit cu precădere la punerea în mișcare a locomotivelor căilor ferate, la încălzitul casnic și industrial, în metalurgie și siderurgie. Și pe măsura acestui demaraj industrial se naște, treptat, Valea Jiului modernă, apare urbanizarea și o parte a vechilor sate ale țăranilor băștinași – momârlanii – se urbanizează și se formează structura habituală care există și astăzi.

Și pentru că îmi cereți să vorbesc de bornele care jalonează parcursul mineritului din Valea Jiului, aș spune că față de ceea ce se întâmplă după 1990 când întreaga industrie, inclusiv cea minieră se prăbușește, datorită și carențelor de ordin managerial, dar mai ales politicii economice și sociale incoerente a celor care au guvernat România în ultimii 30 de ani, în timpurile care preced un asemenea dezastru decidenții politici, dar și cei implicați în derularea proceselor economice au găsit pârghiile pentru a asigura dezvoltarea.

Avem exemple care ne arată că în fiecare etapă decisivă a existat o gândire și o acțiune concretă pentru a asigura cadrul necesar unui progres constant. Sigur că, Valea Jiului a făcut parte din Statul dualist austro-ungar până la 1918, dar începuturile mineritului aici se datorează, dincolo de existența zăcământului, politicilor economice promovate de Stat pentru a reglementa modul de desfășurare a activității, cum este Legea Minelor din 1854, politicilor de stimulare a investițiilor etc., dar și existenței capitalului bancar și industrial dispus să investească în domenii de interes într-o epocă a industrializării accelerate.

Iar dacă mă refer la România, aș spune că pentru fiecare etapă din evoluția societății românești moderne a existat o gândire, un proiect: generația de la 1848 a reușit să creeze Statul român modern, să scoată România de sub dominația otomană și să o așeze în concertul european, în fapt a pus bazele României moderne; după primul război mondial au venit, în principal liberalii, și au spus că trebuie în continuare să ne industrializăm și, mai ales, să facem acest lucru „prin noi înșine”, iar legile economice, cum este Legea Minelor din 1924 și tot acum Legea Energiei și Legea comercializării întreprinderilor economice al Statului etc., asigură cadrul pentru o activitate susținută; după al doilea război mondial au venit comuniștii, care sigur, rup un curs care părea firesc al evoluției societății românești alături de lumea occidentală, produc un experiment care s-a dovedit, în anumite limite, traumatizant și falimentar, dar nu le-a lipsit coerența în politica social-economică. Iar întreg complexul industrial românesc, așa cum exista în 1989, cu plusurile și minusurile sale, era, îndrăznesc să spun, nu numai o creație a anilor comunismului, ci o construcție care s-a făurit de-a lungul a peste 150 de ani de dezvoltare modernă.

Este o temă de discuție, se pot naște controverse, dar trist este că toată construcția realizată până la 1989 și care putea să ne asigure o anumită independență și siguranță a fost distrusă, din motive pe care putem să le intuim, dar și pentru a lăsa loc „îmbogățiților de război”. Iar Nicolae Iorga spunea undeva că detestă revoluțiile care mai întâi distrug înainte de a pune ceva în loc.

Valea Jiului a traversat aceleași etape pe care le-a traversat societatea. Am vorbit de o primă bornă, cea a apariției și dezvoltării accelerate a extracției cărbunelui până la primul război mondial. Urmează anii primului război mondial și, mai ales după vara anului 1916, când aici se duc lupte, odată cu intrarea României în război, se ajunge la o scădere a producției, proces care se va stopa de-abia cu anii 1922-1924.

După 1918 Valea Jiului intră în cadrele Statului român și acum, cu aportul capitalului românesc, se vor constitui noi Societăți miniere prin preluarea activelor vechilor Societăți ce au funcționat cu capital maghiar, austriac, belgian, german etc. Politicile economice ale Statului, nevoia de cărbune pentru căile ferate, dar și pentru alte ramuri ale economiei, vor determina creșterea producției, în 1927 obținându-se cea mai mare producție din toată perioada interbelică, 1.847.841 tone cărbune.

Din păcate, criza economică din anii 1929-1933 va fi ruinătoare, afectând Valea Jiului prin scăderea interesului/nevoii de cărbune, dar remarcabil este faptul că în acești ani, dincolo de concentrarea capitalului și a capacităților de producție, se fac investiții mari, care au vizat, de exemplu, modernizarea instalațiilor de preparare a cărbunelui, apărând Preparațiile de la Petrila și Lupeni care a funcționat până în anii 2000. Astfel că Valea Jiului va ieși întărită din criza economică, va fi lider pe piață, asigurând, ca exemplu, peste 60 % din necesarul de cărbune al C.F.R. După stagnarea de la începutul anilor 1930, producția începe să crească, inclusiv în anii celui de al doilea război mondial, când necesarul de cărbune crește și datorită nevoii de a funcționa mașina de război.

După 23 august 1944, Valea Jiului devine un câmp de bătălie, comuniștii văzând în acest spațiu destul de turbulent, de altfel, de-a lungul timpului, un loc în care pot câștiga bătălia politică cu adversarii din Partidele istorice. Sigur că acest lucru va duce la scăderea producției, dar tot atât de adevărat este că după 1947, odată cu instaurarea regimului comunist, se instalează liniștea, lucrul reintră în normal și, mai ales prin investiții, deschiderea de mine noi, atragerea forței de muncă care vine din toate regiunile țării și asigurarea unor condiții sociale și culturale superioare altor regiuni, producția va crește contant, de la 1.941.240 tone cărbune în anul 1947 la 9.239.500 tone cărbune în anul 1980.

Și, tot timpul s-a avut în vedere că cărbunele de Valea Jiului este o componentă importantă în ceea ce se definea ca „balanța energetică” a țării, la începutul anilor 1980 existând chiar o ideea, care în final nu s-a dovedit fezabilă, a creșterii capacităților de producție care să fie capabile să asigure realizarea unei producții anuale de cca. 24 milioane tone cărbune.

După 1990 asistăm la extincția, programată este mult spus, a întregii industrii românești, catalogată de către un personaj important al tranziției haotice din acei ani ca „un morman de fiare vechi”. Iar pentru că sigur, întregul funcționează dacă sunt menținute în funcțiune părțile componente, închiderea unor capacități va duce la dispariția rostului celor care depindeau de acestea, atât pe orizontală cât și pe verticală. Funcționează principiul „dominoului”, iar industria minieră, implicit mineritul carbonifer din Valea Jiului care ajunsese în anul 1989 să dea aproape 11 milioane de tone de cărbune, va intra în acest carusel, și chiar dacă acceptăm că nu tot ce funcționa înainte de 1989 era rentabil, eficient și uneori necesar, decizia politică și poate interesele personale a celor care au avut puterea, vor face ca de la 18 mine funcționale în 1990 să mai rămână astăzi patru mine la Lupeni, Lonea, Livezeni/Petroșani și Vulcan, care fără investiții în dezvoltare, deschideri de noi orizonturi de exploatare, un personal insuficient etc. nu sunt capabile să asigure decât consumul pe două zile din săptămână pentru Termocentrala de la Paroșeni.

Așa că finalul mineritului din Valea Jiului este previzibil și minele tind să se închidă natural înainte de anul 2032, iar „decarbonizarea sectorului energetic” tinde să devină o „glumă”, ceva ca în acel banc care spunea că pe noi sfârșitul lumii în anul 2000 nu ne va afecta pentru că suntem cu 100 de ani în urmă față de Occident.

Și nimeni nu înțelege, ceea ce clasa politică de la începutul perioadei interbelice a conștientizat, că existența capacităților care să îți asigure exploatarea propriilor resurse minerale, este în folosul propriei societăți, dar îmbracă și o componentă de securitate. Iar nemții, polonezii, chiar și ungurii continuă să exploateze cărbune și să-l folosească în termocentrale și nu numai, dând un exemplu pe care noi nu îl agreăm, pentru că nu suntem capabili să gândim independent, atitudine care poate este un dat genetic după secole de trăit sub stăpânirea altora, dar și pentru că există mult lichelism în rândul celor care sunt așezați să ne conducă.

Putem vorbi, în context istoric, despre dezvoltarea în zona Văii Jiului a unui tip de comunități și a unei filozofii societale particulare, într-un oarecare sens desprinzând caracteristici psiho-sociale ușor diferite față de restul națiunii și al țării? De ce această întrebare: după ce m-am stabilit în București, mai multă lume a fost curioasă să afle de la mine cum suntem noi, cei din Valea Jiului. Și pe bună dreptate: Valea Jiului a dat mereu fiori guvernanților și în interbelic, și în comunism, cu acea revoltă din august 1977 care i-a luat total pe nepregătite pe liderii partidului comunist și pe Ceaușescu, ca să nu mai vorbesc de tristele episoade de violență cunoscute ca „mineriade”. Eu nu am avut pregătit un răspuns obiectiv pentru astfel de întrebări. Dumneavoastră, însă, ca istoric, ați putea încerca un astfel de răspuns?

Nu știu dacă putem vorbi de un tip de comunitate specific Văii Jiului, nemaiîntâlnit în spațiul românesc. Putem vorbi, poate, de un tip de comunitate specific zonelor industriale, dacă vreți să particularizăm, regiunilor în care mineritul este dominant și, unde, date economice, dar și sociale, determină un anumit tip de comportament.

Cei familiarizați cu Valea Jiului știu că aici suntem două grupuri social-economice distincte și cărora li se datorează parcursul istoric al regiunii. Acestea vor sfârși prin a conviețui, dar va trece mult timp până când vor apărea și punți de legătură între ele.

Pe de o parte țăranii băștinași, numiți generic „momârlani”, care nu au fost mulți nici atunci când începe mineritul industrial, în jur de 6.000, și să spunem că au rămas atâția și astăzi. Ei au rămas în satele ce au devenit părți componente al centrelor urbane care se nasc datorită mineritului, au continuat să practice ocupații agrar-pastorale și au refuzat până la un moment dat să lucreze în minerit. Dar, treptat, se vor apropia de noua lume modernă care se construia aici, vor face școli, unii devenind „domni”, și se vor încadra fie în minerit fie în alte activități, deci se vor integra, unii renunțând la vechile ocupații și la tipul de viață ancestral, alții încercând să îmbine lucrurile, practicând o economie duală și trăind în continuare în satele și cătunele regiunii.

De cealaltă parte sunt cei care au venit, în timp, să lucreze în Valea Jiului sau cei care s-au născut aici din cei care au venit, numiți generic „barabe”, adică venetici sau „vinituri”, cum îi definesc țăranii băștinași. Sigur că aceștia reprezintă majoritatea populației, dacă ne gândim că față de cei 6.670 locuitori din cele 11 așezări recenzați în anul 1854, în anul 1992 Valea Jiului avea o populație de 169.000 locuitori.

Și practic ei sunt cei care nasc și dezvoltă Valea Jiului modernă, rupând ritmul ancestral al existenței țărănimii băștinașe și transformând regiunea, într-o perioadă nu prea lungă de timp, într-un puternic centru industrial. Valea Jiului este un exemplu cum un centru industrial se naște datorită unei resurse a subsolului care este rentabil să fie exploatată, dar nu cu aportul populației băștinașe ci a celor care au venit/au fost aduși pentru împlinirea scopului pe care și l-au propus cei care au investit aici, în cazul acesta Statul și capitalul privat.

Sunt mai multe etape și direcții ale acestui proces migrator – de „colonizare”, ca să citez din titlul unei cărți scrise în 1927 despre procesul de constituire a acestui univers industrial – funcție de zonele de unde au venit cei care vor lucra aici, dar putem remarca că unii au venit din zone apropiate Văii Jiului, alții din regiuni cu minerit, alții din alte zone ale spațiului carpatic. Unii au venit și s-au așezat fie definitiv, fie pentru anii în care vor lucra la mină până la pensionare, alții au venit și au plecat nu după mult timp, unii au venit sezonier etc.

Dar această venire va da Văii Jiului, așa cum am mai spus, un caracter multietnic, multiconfesional și multicultural, în 1930 vorbindu-se aici cel puțin 12 limbi și existând cel puțin 16 confesiuni. Și un lucru remarcabil, Valea Jiului a fost și rămâne un spațiu al înțelegerii multietnice.

Se formează o comunitate urbană care trăiește împreună, pentru că majoritatea bărbaților lucrează la/în mină și aceștia cu familiile lor locuiesc în cartierele construite de Societățile miniere, așa numitele „colonii”, iar în anii comunismului o parte a acestor colonii dispar, pentru a face loc locuirii în apartamente de bloc, mai confortabile, dar care mențin ideea de conviețuire, de comunitate. Există astfel permanent imaginea unei mulțimi cu aceleași obișnuințe și cu aceleași aspirații.

Pe de altă parte, pe măsura dezvoltării complexului industrial crește numărul celor angajați: ingineri, maiștri și tehnicieni, muncitori, care lucrează într-un mediu în care pericolele pândesc tot timpul și la tot pasul. Ca să citez un fost șef de brigadă de la Mina Dâlja/Petroșani de dinainte de 1989, pericolul în mină începe din momentul când întinzi piciorul pentru a intra în colivia puțului cu care urmează să cobori în subteran, pentru că s-ar putea ca în acel moment aceasta să pornească și să te prindă; și vă rog să credeți că am văzut odată la morga Spitalului din Petroșani un miner decedat, care a pățit acest lucru!

Munca în subteran și într-un colectiv care devine tot mai numeros pe măsura extinderii activității creează stereotipuri: convingerea că numai prin cooperare se pot realiza, hai să le numim „sarcinile de plan”; că pericolul în mină este același indiferent de etnicitate și religie și de aceea regulile trebuie respectate pentru a nu se produce accidente și catastrofe; că munca lor, desfășurată într-un mediu ostil omului este importantă, cărbunele punând în mișcare multe din instalațiile epocii industriale.

Trăind în colectivitate minerii capătă conștiința numărului și a forței pe care o reprezintă și, ca să citez un concept marxist, se transformă dintr-o clasă în sine, amorfă, într-o clasă pentru sine, devin conștienți că sunt un grup numeros și important economic pentru a fi îndreptățiți să își ceară și să impună ceea ce considerau că li se cuvine. Minerii din Valea Jiului vor fi printre primele detașamente muncitorești care se vor organiza în sindicate, dar își vor stabili și lideri informali, și toți aceștia vor căuta prin negocieri sau acțiuni persuasive să obțină condiții de muncă și de viață din ce în ce mai bune pentru cei pe care îi reprezentau.

Acestea pot fi doar o parte a cauzelor care fac din mineri o categorie „turbulentă”, care a experimentat toate formele de luptă cu caracter economic, social sau politic, de la protest la grevă. Prima grevă se produce deja la 1873, și marile confruntări cu patronatul și autoritățile se succed, am spune ciclic, unele soldându-se cu mulți morți și răniți cum ar fi, ca să dăm două exemple, greva generală din octombrie 1920 și greva de la Lupeni de la începutul lunii august 1929.

Și asta în condițiile în care raporturile de muncă din cadrul întreprinderilor miniere vor fi reglementate, începând cu anul 1920, prin contracte colective de muncă, iar condițiile sociale care s-au asigurat minerilor din Valea Jiului și membrilor lor de familie au fost, îndrăznim să spunem, mult peste ceea ce s-a obținut în alte centre industriale din țară.

Iar acest comportament, caracterizat printr-o permanentă nemulțumire faţă de patronat – care să nu credem că era format din buni samariteni, ci din oameni care considerau că trebuie asigurate condiții, pentru ca forța de muncă folosită să poată fi eficientă – și ceea ce acesta putea/dorea/era obligat să asigure, va fi exploatat, așa cum am mai spus, de liderii comuniști după 23 august 1944.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro