Carte/ Teatrul românesc în primul deceniu post-comunist

La editura Universității Lucian Blaga din Sibiu (ULBS) a apărut la început de vară o carte nu doar masivă (aproape 500 de pagini), ci și importantă prin conținut. Rod al unui masiv efort de documentare, de juxtapunere și colaționare a informațiilor și, firește, de interpretare.  Carte în care autoarea ei, criticul de teatru Iulia Popovici, reface, cu o minuție și o încăpățânare în afara oricărei îndoieli posibil,  tabloul agitat și contradictpriu al teatrului românesc. Cu precădere al celui din primul deceniu post-decembrist.

Volumul a fost, la origine, o teză de doctorat susținută la Universitatea de Arte din Târgu Mureș, teză, din câte am înțeles, notată cu calificative maxime atât de conducătorul științific (Alina Nelega) cât și de referenții oficiali. Ale căror aprecieri sunt reproduse în volum fie integral, sub formă de prefață (Alina Nelega), fie fragmentar, pe coperta a patra (Miruna Runcan, Theodor Cristian Popescu). Împărtășesc, în linii mari, aprecierile celor trei universitari, am însă și rezerve pe care le voi expune în cele ce urmează.

Pe coperta întâi a cărții este reprodusă o fotografie care-i surprinde împreună pe Ion Caramitru și Sergiu Nicolaescu. Artiștii care, într-un fel sau altul, dincolo de disensiunile lor devenite în timp tot mai accentuate, s-au impus drept embleme ale Revoluției române. Ca și ale modului antitetic în care a fost perceput în timp respectivul moment de importanță crucială pentru istoria contemporană a țării. Caramitru a afirma chiar, în repetate rânduri, că revoluția lui s-a încheiat vineri, 22 decembrie la ora 12, 30, în vreme ce revoluția lui Sergiu Nicolaescu a învins. Marele actor spunea lucrurile acestea, între altele, și în volumul Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet, carte al cărei autor este nimeni altul decât semnatarul acestei recenzii.  Și tot în respectiva carte, Ion Caramitru reamintea o afirmație curentă în perioada comunistă. Și anume că, până la reforma consacrată de noua Lege a pensiilor din vara anului 1977, lege care a declanșat greva minerilor din Valea Jiului, artiștii erau încadrați în rândul celor care efectuau o muncă grea. Ceva mai încolo, după august 1977, ei au fost încadrați în categoria prestatorilor de servicii, aceasta aducând cu sine anularea unor avantaje, printre care și pierderea dreptului la pensionare anticipată. Verbul a presta a ajuns chiar să însoțească negativ ceea ce ar fi trebuit să însemne superioritatea actului artistic. Până  și în cronicile de teatru se vorbea despre prestația bună sau proastă a actorului X sau Y, ceea ce a provocat revolta violentă și justificată a criticului Victor Parhon. Concretizată într-o tabletă semnată cu pseudonimul Myosotis, apărută în revista Teatrul, în cadrul rubricii Cronica cronicii teatrale.  

Mai sus menționata carte semnată de mine a apărut în anul 2009. Ceea ce Iulia Popovici nu știe e că, cu mult timp înainte de Ion Caramitru sau Teodora Mareș, și ea citată în teză, altcineva făcea în spațiul public comparația dintre actori și mineri. E vorba despre Elisabeta Pop, la acea vreme secretar literar la Teatrul de Stat din Oradea,  care, într-un articol intitulat Actorii ,ca și minerii, vor la București, articol publicat în revista Teatrul azi  (seria Dumitru Solomon) vorbea despre exodul artiștilor spre Capitală. Pe care, de altminteri, îl analizează atent, cu lux de amănunte și Iulia  Popovici  în cartea ce face obiectul acestor însemnări.

Bun. Cartea Iuliei Popovici apărută la ULBS se intitulează Actorul, ca Minerul și poartă subtitlul Ratările tranziției în teatru. Vorbește despre eșecul tentativelor multe, puține de reformare a teatrului românesc, de scoatere acestuia de sub presiunea modelului sovietic. A tentativelor de occidentalizare a relațiilor contractuale dintre angajatori și angajați. A revoluționării managementului din teatre și a raporturilor dintre directori și salariați. Ca și despre agitațiile din învățământul superior artistic, despre începutul teatrului independent și despre multe, multe altele. Toate privite în relație cu ansamblu societății românești post-revoluționare. Adică cu politicul, economicul, învățământul superior din primul deceniu post-comunist. Personajele principale al cărții fiind UNITER, Ion Caramitru, Ministerul Culturii și, firește, marea masă a oamenilor muncii din instituțiile românești de spectacol.

Istoria UNITER este urmărită încă de la înființare. De la ședința de pomină din 10 februarie 1990, ședință ținută la Teatrul Nottara, și nu la Sala Amfiteatru a TNB, așa cum susține criticul Marian Popescu (următoarea, cea a marilor clarificări, dar și a unor rupturi în cadrul breslei, a avut loc peste ani la TNB) a cărui mărturie este reprodusă in extenso. Ședința s-a plasat definitiv, caragialesc sub semnul haosului. Oricare dintre cei ce au luat cuvântul a vorbit despre durerile proprii. Deloc mici, între altele și din cauza celor ce s-au petrecut în deceniul anterior. Deceniu cu adevărat satanic și pentru teatru, pentru artele spectacolului în general (așa îl numea în Jurnalul său Mircea Zaciu) în primul rând din cauza autofinanțării despre care vorbește iarăși detaliat Iulia Popovici în cel de-al doilea capitol al cărții. Capitol care, după părerea mea, era mai potrivit să fie primul, dar ce să facem dacă Iuliei Popovici îi plac flash-back-urile,  

Ședința a fost condusă, până la un punct, de Ion Caramitru. Mai apoi de Valentin Silvestru care, după un moment de acalmie (mitul Silvestru era atunci încă în mare vogă), a scăpat și el frâiele din mână. Marian Popescu care, pe tot parcursul mărturiei sale își supraevaluează nu tocmai etic rolul (o știm încă de la Tzvetan Todorov, martorul face orice ca să creeze despre sine o imagine cât mai favorabilă), a avut o intervenție mai curând minoră, nu scoate o vorbă despre Silvestru, însă își amplifică atacurile la adresa lui Ion Caramitru. Pe care îl acuză de toate relele din lume, inclusiv de faptul că ar fi intenționat să facă din UNITER o platformă de lansare într-o viitoare mare carieră politică.

Cum-necum, ședința a statuat crearea UNITER și l-a validat pe Ion Caramitru drept președinte. Funcție în care a rămas până la decesul său din toamna anului 2021. Caramitru devenind un fel de factotum. Despre el spunându-se chiar, profund nedrept, că ar fi și capul tuturor răutăților. În greșeala asta cade uneori și Iulia Popovici. Care are și ea mult prea frecvent față de Caramitru atitudini resentimentare. Inutil să le deslușesc și să le expun acum motivele. Passons!

Cartea însăși, în totalitatea ei, lasă impresia că Ion Caramitru ar fi făcut orice în vederea temporizării reformelor. Asta în vreme ce marii reformiști ar fi fost- ghici cine?- același  Marian Popescu și- ce să vezi?- Miruna Runcan. Reamintesc, unul dintre referenții oficiali ai cărții. Trebuie spus că Ion Caramitru a fost și a recunoscut asta adesea un promotor temperat al reformei. Știa că nu poate fi un iresponsabil Don Quichote, cunoștea bine contextul legislativ care, nemodificat, putea duce la eșec și mari drame umane, era conștient de scăzutul apetit reformist nu doar al breslei, ci al întregii societăți românești. Poate că președintele UNITER și longevivul ministru al Culturii a tras concluzii și din eșecul experimentului cu directorii reveniți în 1990 din exilul occidental. În calitate de ministru, Ion  Caramitru s-a concentrat asupra salvării patrimoniului, operațiune declarată prioritate zero. El a făcut ce a făcut încât redacția revistei Teatrul azi (echipa Dumitru Solomon) și-a dat, la un moment dat,  în bloc demisia după luni întregi (trei) de salarii neplătite. Nu îi voi înțelege și nici scuza decizia. El a preferat-o după o scurtă vreme ca nou redactor șef pe Florica Ichim. Însă revista a rămas pe mai departe a Ministerului Culturii, editarea ei de Fundația Camil Petrescu începând numai după ce succesorul în scaunul de ministru al lui Caramitru, acad. Răzvan Theodorescu, a desființat revista, a înființat revista Teatrul care nu a apărut, de altminteri, niciodată și l-a numit director pe acad. Nicolae Breban. În fața noi situații, Florica Ichim a înregistrat marca Teatrul azi sub egida Fundației “Camil Petrescu”.  Curios, în prezentarea acestui episod tulbure Iulia Popovici comite erori cu nemiluita (ceea ce nu e cazul în capitolele anterioare, altminteri, cu mici excepții,  riguros exacte) și, tot curios, nici unul dintre referenții tezei nu a sesizat greșeala. Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro